" It is okay if I'm not your favorite chapter you have written, but I hope you sometimes smile when you flip back to the pages I was still a part of. "
Am uitat cum e sa te am in fata, felul in care ingheata ceva in mine de fiecare data cand ajung sa-ti zaresc ochii. Imi era atat de dor de tine, mi-ar fi placut sa fiu invizibila, sa pot sa stau acolo, sa ma uit la tine pentru tot restul vietii mele. Dar viata este ceea ce este si n-am puterea, pentru toata dragostea din lume, sa o schimb.
Ma doare toata fiinta, stiind ca pleci. Nu ma pot gandi decat la restul zilelor in care ma voi trezi, gandindu-ma ca probabil n-am sa te mai vad niciodata . Stiind ca esti la mii de kilometrii distanta, imbratisand pe altcineva si uitand, zi de zi tot mai mult, pe cine ai lasat in urma.
Mi-e groaza de mine insami si regret amarnic tot acest ingrozitor final . Nu stiu ce pot face pentru noi dar mai ales, ce pot face pentru mine. Ma doare pieptul, si coastele, si prezentul si trecutul si tot ce-ar putea insemna viitorul.
Am stiut mereu ca va fi, la urma urmei, un oarecare final dar niciodata ca ma va durea atat.
Ma dispretuiesc mai mult ca oricand, caci n-am avut control asupra mea, ca am lasat sa se intample un asemenea dezastru emotional. Dar ce sa fac daca mi-a fost dat sa te intalnesc si sa te pierd, la fel de repede ? Ce vina am eu ca n-ai putut sa ma iubesti cum te iubesc eu sau ca ne-am intalnit, poate, intr-un moment nefavorabil ?
Ce-i pasa sortii, vietii, de lacrimile pe care le plang oamenii, in singuratatea casei lor ? Ii pasa, in fond, cuiva ?
N-as vrea sa stii niciodata ce suferinta groaznica-mi vibra prin trup in drumul meu, nesfarsit, spre casa... caci inevitabil, te-ar durea si pe tine.
Ma gandeam la felul cum vei pleca fara sa mai stii vreodata pe ce strazi mi se vor impleticii pasi, la felul cum o sa stragi, zi de zi, mainile altcuiva, uitand complet de singuratatea mainilor mele... Si cat de frig imi va fi in atatea alte zile, cum mi-a fost si azi, sub cerul asta ingreunat de ploaie. Dar ce inseamna toata ploaia din lume, cand eu ma prapadesc, si asa, launtric ? Si ce daca mi-e frig si tremur pe banca din statie fara sa-mi dau seama daca ma chinuie vantul sau simplul gand ca n-am sa te mai vad vreodata ?
Ma simt lovita de o nedreptate insuportabila, caci tu te duci unde stii mai bine, sa-ti alini ranile pe care eu nu ti le-am produs niciodata, in timp ce eu deschid usa unei case goale, mai rece ca mine insami, fara nimeni care sa ma poata auzi. Dar si ce-ar putea, totusi, s-auda ? Doar cum mi se lovesc lacrimile de obraji si se sparg pe podea, in timp ce ma indrept, ametita, spre un oarecare punct de sprijin ? Ce-as putea sa-ti mai spun tie, sau lumii intregi , sau mie ?
Ca n-as vrea sa pleci niciodata, ca daca mi s-ar da sansa sa uit tot ce-a fost bun si tot ce-a fost rau as face-o, doar ca sa nu mai simt tot greul asta ce-mi sfarama sinele, si coastele si-mi ingreuneaza ochii de lacrimi pe care n-ar fi trebuit sa le plang ?N-are rost sa-ti mai spun nimic, nici sa te mai vad vreodata.
Stii ca te iubesc, ca te-am iubit mereu, chiar si atunci cand nu stiam, chiar si cand nu voiam. Stiu bine ca n-a fost vreodata nevoie sa-ti spun, dar nu ti-ai inchipui cat am scris si cat as mai putea s-o fac, pentru tot restul vietii mele. Pentru ca nu mai stiu ce-am fost inainte sa fii si tu acolo, fiindca de cand te stiu, fiecare zi a fost planuita in asa fel incat sa ma pot gandi la tine, involuntar si interminabil. Iubirea asta e ireversibila iar eu sunt incapabila sa suport toata deznadejdea pe care a adus-o.
N-am sa pot rosti niciodata suficiente cuvinte care sa descrie cum te iubesc eu. Nu sunt poeme pentru asa ceva, nici litere, nici viata destula cat sa ma timp sa-ti spun. Stiu ca nu mai are niciun sens, nici sa mai scriu, nici sa mai fiu, nici sa mai sper. Si stiu ca de azi inainte, n-am sa mai vegheze strada de la geam fiindca stiu ca n-ai sa mai vii si am sa-mi inchid ochii de fiecare data cand am sa trec pe langa locurile in care obisnuiam sa ne dezgolim de tot ce nu era adevarat, ca sa putem fi noi. Am sa-mi inchid ochii caci nu vreau sa vad, pentru tot restul zilelor mele, cum nu mai esti si nu vei mai fi acolo. Si nu stiu ce-am sa fac, unde am sa ma duc si cum am sa alin toate dezastrele pe care l-ai lasat in urma, dar sper sa gasesc intr-o zi raspunsul si daca te vei mai gandi vreodata la mine, afla ca te iubesc inca de atunci si nu m-am oprit nicidoata, nici azi, cand s-a terminat, in fond, totul.
Si nu stiu daca am sa mai scriu, fiindca ce rost mai are, daca nu va fi pentru si despre tine..
Ascunsa
" Every new beginning comes from other beginning's end. "
Ce nostalgie ravasitoare si cata confuzie adunata in acelasi trup cu care am pasit azi, in ultimul meu an de liceu.
De dragul vremurilor ce tocmai s-au dus, am rascolit prin acest sanctuar al amintirilor, gasind acolo descrierea primei mele zi de liceu, acestea fiind, in perceptia mea, niste evenimente unice in viata care merita insemnate in detalii pentru ca, in timpul care urmeaza sa poti sa ai puterea sa-ti imaginezi savoarea trecutului. Ma fascineaza trecerea timpului, in special cand odata cu acest timp trec si eu . Cat de multa schimbare in acestia ani, in mine, in perceptiile mele si in tot ce-a insemnat vreodata viata mea. Uitandu-ma in trecut, mi-e greu sa ma recunosc. Dar sunt eu. Azi, ca si atunci.
Primul meu pas in acest loc care avea sa modeleze tanara din mine si tot ce urma sa se intample in viata mea a fost facut cu teama, de o fata incaltata in balerini si imbracata in camasa alba, specifica noilor veniti in institutie. Azi, in ultima mea " prima zi de liceu " pasesc diferit, in tenisi, tot in camasa doar ca, de data asta, e una colorata. Am pasit astazi tot cu frica, doar ca acum e diferita. E teama ca ma apropi cu atata repeziciune de un final pentru care nu ma simt pregatita, de niste decizii pe care trebuie sa le iau si de un efort pe care trebuie sa il depun. Frica momentului cand urmeaza sa spui la revedere simtamantului in sine, cand stii ca n-ai sa mai calci niciodata pentru prima oara pe scarile care au avut blandetea, dupa atatia ani, sa ramana la fel. Doar noi ne-am schimbat . Ne-am schimbat cu totii, fiecare dupa felul in care a putut sa se schimbe. Am crescut si odata cu asta ni s-au epuizat si ultimele rezerve de inocenta si bucurie pe care parca o emanam pe atunci, cand liceul parea a fi locul tuturor minunilor. Ne transformam vazand cu ochii in adultii egoisti, prea obositi
sa-si mai ascunda antipatia unul fata de celalalt. Viitorii adulti care astazi se mai tin de un fir subtire al copilariei, asa zisii adolescenti ce suntem, ne zbatem obsesiv intr-o confuzie asidua pe care nu o exteriorizam decat persoanelor cu care in acesti ani am avut sansa sa ne formam o oarecare legatura, care se va risipi la un momentdat, la fel ca toti acesti ani pe care i-a sters timpul. Dar o stiu prea bine, suntem cu totii nesiguri in privinta a ceea ce ne asteapta, desprinderea dintr-un loc in altul, de niste oameni pe care, chiar daca nu-i simpatizezi, cel putin esti obisnuit sa traiesti cu ei. Eu ? Mie o sa-mi lipsesc cel mai mult eu. Si mai ales ceea ce am fost. Pentru ca m-am maturizat si o parte din mine stia ca asta avea sa se intample la un momentdat, stia ca acea parte de copilarie este ireversibila si ca este imposibil sa ne opreasca cineva din a ne face mari, dupa cum indraznea sa se viseze in "De veghe in lanul de secara" . Sunt inca imatura dar cel mai vizibil semn de maturitate este insasi faptul ca sunt constienta de cat de multe mai am de invatat, de aflat, de dobandit. Imi cunosc propria imaturitate si-mi dau seama de evolutia mea ca si individ din simplul fapt ca nu ma mai arunc orbeste in vise care stiu ca nu sunt realizabile, cand nu mai cred oamenii din jur si ma zbat sa cred in mine, cand am inteles ca nu-mi apartine nicio persoana si daca cineva nu te iubeste, nu este vina nimanui. Mi-am dat seama ca viata e mai mult decat pot cuprinde cu mintea si ca sunt mai mult decat ceea ce cunosc deja despre mine, la fel fiind toti ceilalti din jurul meu. In mintea mea este clar acum ca sunt momente in care trebuie sa renunti la lucrurile care nu mai conduc spre nicaieri, indiferent de suferinta care vine odata cu asta si ca deseori e mai importanta o despartire frumoasa decat un drum lung si nefericit.
M-am convins de lucruri pe care nici nu le banuiam inainte, in acesti ani am pus intrebari si am gasit raspunsuri, deseori, doar in mine insami. Am inteles o frantura aproape inexistenta din complexitatea acestei vieti din care n-am apucat sa gust decat putin, dar cand am facut-o au avut, mai mult ca oricand, legatura cu liceul. Pentru ca aici e locul. Nu cel in care trebuie sa fii neaparat fericit, desi unii iti promit asta inainte sa incepi, dar e locul in care inveti despre tine, nu suficient cat sa nu-ti mai fie teama de viitor, dar suficient cat sa iti deschizi mintea. Sau cel putin, unii dintre noi.
Primii prieteni pe care speri ca-i vei pastra, cele mai importante carti pe care le-am citit, cele mai frumoase calatorii, primul meu loc de munca, primele nopti petrecute departe, prima oara cand
m-am imbatat, cand am simtit o fericire deplina si o tristete chiar mai mare, prima oara cand n-am inteles nimic si m-a frustrat chestia asta dar mai ales, prima mea dragoste .
Am sa-mi amintesc mereu de liceu dintr-o multitudine de motive dar in special ca am cunoscut o anume persoana care a schimbat multe. Cineva care m-a facut sa uit cum eram inainte sa-l cunosc, de parca mi-ar fi inceput viata fix in momentul cand ni s-au intersectat drumurile. Un baiat.
Un baiat pe care l-am tinut strans pana a trebuit sa-i dau drumul, nu pentru ca asa am vrut, ci pentru ca asa era corect. O iubire care nu s-a dus niciodata la implinirea pe care inima mea s-a avantat sa si-o inchipuie dar care s-a sfarsit intr-un mod frumos, in care nici suferinta, nici distanta si nici tacerea nu mai sunt importante, pentru ca a fost mult mai mult de atat, si va ramane .
Ascunsa
" And in my dreams, I will always find my way back to you. "
Ce ravasitor a trecut timpul peste noi si peste aceasta poveste care mi-a fost luata de dinainte s-apuc s-o citesc. Ce goale, ciudate si lipsite de sens imi par acum zilele pe care le-am trait alaturi de tine si care acum sunt doar niste numere intr-un caldendar plin de nimicul clipelor pe care le cuprinde.
Am mintea plina de ganduri si inima plina de trairi dar ce conteaza cand mi-e toata viata goala? Sunt absenta din mine insami dar ce-mi ingreuneaza fiinta este, de fapt, absenta ta.
Mai stii ce frumos am trait acel 21 august cand nu-mi pasa de viitor si nu ma mai gandeam la trecut caci, pentru prima oara in viata, eram atat de multumita de prezent ?
Ti-ai amintit oare azi, cand a mai apus un an din existenta noastra neinsemnat, de acea zi cand, fiind noi insine, unul langa altul, parea cel mai important lucru din lume ?
Ce pustie era plaja si ce plina-mi era inima, si ochii de tine si mana mea in mana ta si te iubeam asa cum erai si ma iubeam asa cum am fost si nu mai conta nimic din haosul meu, din haosul lumii si al marii, cand mi-era sufletul intr-o liniste deplina.
Azi traiesc o cu totul alta liniste. Tac si mi-e groaza de cuvinte si de tot ce se afla-n jurul meu. E o liniste atat de diferita..o liniste ce suna a pustiu, linistea unui loc in care nu mai vine nimeni, de-o singuratate ce copleseste si ofileste tot. Mi se inunda mintea de toate lucruile pe care nu mai am puterea sa le spun si care ar fi, oricum, in zadar. Nu mi-a mai ramas decat sa tac, nestiind incotro s-o apuc si ce drum m-ar mai duce la tine sau daca mai are un rost sa te consider pe tine, o ultima destinatie a mea ?
Azi, la un an departare de frumusetea acelei zile, totul pare plin de praful unui an lipsit de bucuria pe care mi-ar datora-o, de altfel, tineretea. Am vazut azi cafeneaua in care ne-am scris povestea si
ne-am aflat iubirea. E inchisa si ea, ca o ironie a sortii. Dar ce rost ar fi avut sa mai fie acolo, cand nu mai suntem noi, sa o umplem. Iar canapeaua pe care stateam zace undeva in spate, asteptandu-i pe altii mai norocosi ca noi, sa-si formeze acolo destinul, unul care lor nu le va aduce ce mi-a adus mie, lipsa de tot ceea ce-mi oferea sentimentul ca traiam si ca iubeam s-o fac.
Sunt obosita, satula, plina de amar . Imi lipsesti tu, tot ce-am avut si toate lucrurile pe care le-am fi putut avea. Sunt intr-un moment al vietii mai putin fericit iar tu nu esti singura cauza a acestei disperari launtrice insa seara, dupa o alta zi plina de apasari lumesti si interioare, merg pe strada pustiita de intuneric si mi se scurg incet lacrimi ce-au mocnit in mine mult prea multe ore. Si ma gandesc la tine, la noi. Ma gandesc ce-ar fi fost daca ne-am fi gasit intr-un alt timp, intr-o alta viata in care as fi putut sa te gasesc undeva acasa sau intr-un loc oarecare, pe undeva prin oras. Ce-ar fi fost daca dupa astfel de zile istovitoare, goale de orice forma de iubire, lipsite de orice fel de daruire sufleteasca sau implinire, ti-as fi putut da un telefon, sa ma calmez auzindu-ti vocea. Cum ar fi fost daca ne-am mai fi dus odata la Costinesti, daca dupa tragicul vietii ai fi fost acolo, ca un ultim refugiu al meu ?
Dar viata s-a gandit sa faca altfel pentru noi iar azi, cand gandurile despre tine imi pricinuiesc doar nefericire, imi dau seama ca trebuie sa te las in urma.
Iar timpul va trece, anii se vor risipi, exact cum a facut acesta din urma si se vor narui sub talpile vremii toate locurile in care am fost si toate lucrurile pe care le-am simtit. Iar noi vom fi doar o poveste pe care ne-a smuls-o timpul, mult prea devreme, din paginile sortii . Vei fi un alt baiat pe care l-am cunoscut candva, pe care le-am iubit si cu care am vorbit asa cum stiam s-o fac doar cu mine insami. Eu voi fi o alta fata de care-ti vei aminti uneori, cand vei fi probabil singur dar despre care nu vei vorbi niciodata, de amarul ce-a mai ramas dupa ce ne-am lasat, pe noi insine, in urma . Vom fi doar doi oameni care au fost candva legati de o zi de 21 august pentru care acum e deja prea tarziu. Iar eu voi incerca sa-ti mai simt prezenta zi de zi, de oriunde m-as afla si orice as face, intrebandu-ma cum ar fi fost de te-as mai avea o data, de te-as intalni din nou, intr-o vreme cand nici timpul, nici viata, nu s-ar impotrivi a ceea ce trebuia sa fie..
Ascunsa
" You have never left my mind since that day. "
Nu te-am mai vazut din acea zi in care ne-am schimbat, in care m-am schimbat.
Mi-e cumva teama sa te vad fiindca poate atunci as intelege si mai putin decat o fac deja iar neintelegerea mi-a pricinuit, intotdeauna, o furie coplesitoare. Prefer sa sufar decat sa nu inteleg ce mi se intampla, sau ce simt, sau ce fac.
Stiu ca intre noi lucrurile nu sunt clare, la fel cum stiu ca ti-e greu si tie. Incerc sa caut o rezolvare dar sunt speriata fiindca singura solutie ar fi sa plec de langa tine, fara cale de intoarcere iar pentru a lua aceasta decizie nu ma simt inca pregatita.
Ieri a fost ziua ta iar eu n-am fost langa tine din motive evidente pentru amandoi. Am avut totusi o zi buna caci, plimbandu-ma prin oras cu singurul om cu care pot vorbi deschis in afara de tine, mi-am mai golit memoria de tot ce-a fost intre noi, tot ce ne-a schimbat atat.
Am stat pe malul marii si-am vazut crestele delfinilor, inotand linistiti, iar pe lumea asta imbibata-n haos parea sa se fi lasat, pentru o vreme, pacea. Si m-am gandit la tine, ca in fiecare zi de cand te cunosc. Dar oare te-ai gandit si tu ? Oare ti-ai dorit sa fiu langa tine sau macar ti-ai amintit de anul trecut, cand am fost acolo, nestiind ce va urma sau ti-ai trait fericirea, alaturi de toti ceilalti, suprimand astfel absenta mea?
Era liniste in jur, marea fremata usor iar eu am vorbit fara sa ma opresc despre tine, despre noi..
Si am inteles ca am nevoie de o pauza, ca am nevoie sa gasesc in mine puterea de a merge inainte, intr-un fel sau altul.
Este mult mai usor cand nu esti, fizic, aici caci de fiecare data cand ma imaginez vorbindu-ti, relatandu-ti deciziile mele drastice in ceea ce ne priveste, nu ma pot opri din plans. Mi-e greu sa-mi iau la revedere, in special stiind ca vor fi zile cand poate vei fi singur, cand poate iti va fi greu iar eu nu voi putea fii langa tine, sa stam in liniste, pe undeva prin oras. Iar tu n-ai sa mai poti sa adormi in parc, pe genunchii mei, fara a fi trezit de nimeni si de nimic, comportandu-ne de parca avem tot timpul din lume sa stam asa, nefacand nimic.
Mi-e sincer dor sa nu facem nimic impreuna. Mi-e dor de zilele cand nu era complicat, nici greu si nici gresit sa fim prieteni si atat. Dar viata si-a urmat cursul ei iar noi n-am putut controla ce a fost sa fie si tocmai fiindca viata trebuie sa se miste constant, in ritmul ei propriu, nici noi nu putem sta pe loc, in incertitudinea asta descurajatoare. Nu pot sa astept sa vad daca vom mai fi vreodata ceva, daca vom mai putea sta vreodata, neascunsi de nimeni, daca vor veni zile cand te voi putea vedea, fiind noi insinse si nimic mai mult.
Nu pot sa astept gandindu-ma ca poate se va imbunatati ceva fiindca deja ma schimb, nu stiu sigur ce simt pentru tine si cred ca niciodata nu voi stii ce simti tu de fapt sau daca simti ceva. Nu pot merge inapoi si nici inainte. Si tocmai de aceea, nu ne putem opri in felul asta, tocmai de aceea trebuie sa decidem daca mai are rost sa ne intersectam, in vreun fel, drumurile.
Daca te-as intreba, mi-ar fi frica de ce ai raspunde iar daca as tacea, mi-ar fi frica pentru ca ai tacea si tu. Asa ca te las sa-mi vorbesti.. de unul singur. Si poate va fi greu mult timp, poate doar pentru mine dar presupun ca trebuie sa ma intorc la ceea ce eram inainte sa te cunosc, ca si cum n-ai fi fost acolo niciodata.
Ascunsa
" Never have I dealt with anything more difficult than my own soul. "
28 IULIE
Este ciudat sa ma uit la mine, cea de acum patru ani. Acel copil incapabil sa-si cladeasca in universul sau imaginar acest drum pe care l-a urmat, de fapt, viata mea .
Iata-ma aici, patru ani mai tarziu, cu tot felul de intrebari despre trecut, prezent si viitor carora
n-am reusit sa le dau inca vreun raspuns. Iata-ma inca copil, dar cu o perceptie cumva altfel, poate un pic prea schimbata pentru toti acesti patru ani care au trecut peste mine, fara sa ma intrebe daca-mi doresc sau nu .
Dar timpul nu intreaba pe nimeni nimic iar viata, ei bine, se scurge in felurite valuri care de multe ori te inneaca dar clipele de beatitudine in care plutesti deasupra lor sunt, pe cat de efemere, pe atat de nepretuite.
Acum patru ani imi faceam griji, in general daca voi izbandi sau nu in ceea ce priveste parcursul meu educational iar aceasta este una dintre foarte putinele lucruri care nu s-au schimbat. Dupa multe alte examene, teste, griji si probe ma aflu, patru ani mai tarziu, in aceeasi criza existentiala de neincredere si spaima ca, poate, doar poate, voi da gres. Ma aflu la o luna jumate distanta de un an in care trebuie sa iau decizii si sa muncesc mai mult ca oricand. Acum patru ani urma sa pasesc in ceea ce reprezinta un punct de reper in viata mea actuala, am cunosc oameni noi, pe unii i-am pastrat langa mine, pe altii a trebuit sa-i las sa plece, fie ca mi-am dorit asta sau nu, pentru unii inca am resentimente carora nu stiu sa le dau glas asa ca le las, mocnind, in torace. Mai sunt aceia pe care viata, nesansa sau poate timpul nepotrivit m-au impins sa-i abandonez sub un val impenetrabil de ignoranta si tacere, de unii mi-e dor desi trec pe strada ferindu-mi ochii de ai lor, doar doar ar putea ghici ce taine se ascund in mine..
Altora le sunt totusi recunoscatoare caci, in ciuda nefericirilor pe care mi le-au pricinuit intr-unul din momentele vietii mele, au ajutat la cladirea a ceea ce sunt azi si da, poate nu sunt exact ceea ce mi-as fi dorit sa fiu si poate ca mai am mult prea mult pana acolo dar pot spune despre mine ca sunt o persoana care se poate descurca cu... ea insasi. O persoana care stie sa-si controleze emotiile iar cand nu, gaseste o cale sa le elibereze. Sunt cineva care este capabil sa accepte schimbari, desi unele ma afecteaza, o persoana care a trecut prin lucruri destul de nefericite dar care stie ca viata este ceva frumos si ca merita traita doar in aceasta maniera.
In acesti patru ani de mine insami am invatat sa recunosc ca suferintele mele se datoreaza, in mare parte, deciziilor pe care le-am facut dar si ca, deseori, merit mai mult. Am inteles ca sunt si eu o simpla fiinta, dorinca de implinire sufleteasca, asa cum sunt toti ceilalti, fie ca ii consider oameni valorosi sau nu. Toti suntem intr-o lupta proprie de a obtine ceva care tine de o coarda sensibila a existentei noastre, si anume sufletul. Dezamagirile personale n-ar trebui sa ne impiedice din a-i ajuta pe altii sa-si implineasca aceste aspiratii caci trebuie sa fim buni si nu fiindca am avea ceva de castigat, ci fiindca asa am fost lasati sa fim.
In acest interval de ani am inteles ca iertarea nu ar trebui sa fie o alegere unica, influentata de situatie, ci un mod de a trai cu tine insuti si cu altii. Nu poti sa vietuiesti chinuindu-ti existenta cu greselile tale sau ale altora care te-au ranit in mod excesiv pentru ca iertarea este primul pas spre vindecare. Durerea, de asemenea, se micsoreaza cu timpul, chiar daca nu mai crezi asta in momentul cu pricina iar multe din lucrurile pentru care sufeream acum un an, doi sau patru au ramas astupate de trecerea timpului care, daca nu vindeca, cel putin te ajuta sa intelegi de ce unele lucruri trebuiau sa se intample asa . Pe unele insa nu le intelegi niciodata, dar este normal sa duci o lupta continua cu tine insuti si cu neputinta ta omeneasca de a nu asimila toate evenimentele, frumoase sau nu, care ti se intampla. Din durere, asemenea fericirii, izvorasc lucruri frumoase, pentru mine a fost scrisul si pasiunea de a rataci ore in sir prin carti... Si poate ca n-am creat opere de arta dar in mine insami s-a schimbat ceva, iar sa ma schimb pe mine, sa ma inteleg pe mine este mai mult decat sper sa realizez in viata.
Au fost patru ani intensi. Ani nebuni de nopti pierdute printre tot felul de oameni, in tot felul de locrui. Ani in care am invatat, am iubit, am suferit, am baut, am citit, am cunoscut partial omul din mine si oamenii din jurul meu, am reusit sa diferentiez dorintele de nevoi si sa descopar oameni minunati, indispensabili sub tot felul de aparente care m-ar fi scutit de o fericire si-o uimire inimaginabila daca m-as fi lasat condusa de ele.
Am cunoscut cateva fiinte care nu m-au facut sa regret nimic, chiar daca acum poate nu mai sunt langa mine, oameni datorita carora am trait profund, in miezul a tot ce insemn eu, oameni care au trezit in mine forte inimaginabile si dorinta inexplicabila de a fi mai buna, de a darui mai mult fara nazuinta de a primi ceva in schimb. Persoane care m-au invatat sa dau tot ce am, toata iubirea de care sunt capabila intr-o maniera sincera, fara egoismul de a tine pe cineva langa mine, de a face din cineva propria mea persoana. Am invatat sa daruiesc doar de dragul de a oferi fericire, doar de dragul de a face din lume asta un loc mai putin tragic. Si am fost fericita, chiar daca nu pentru mult timp.
Am vizitat o alta tara, m-am implicat, am trait, chiar daca nu cat as fi vrut... Patru ani de scris si ma intreb cati vor mai fi. Patru ani in care as fi vrut sa realizez mai mult si in care as fi vrut sa scriu despre putinul pe care l-am realizat... dar au fost totusi patru ani in care am existat, in care mi-am acordat mie un colt de onestitate, de intelegere, de reverie si evaziune din realitatea constrangatoare.
M-am ascuns patru ani de mine insami, doar ca sa ma gasesc din nou, tot mai mult in fiecare zi.
Ascunsa
" I wanted to remember everything. Especially the sound of her voice. " - Stephen Chbosky
Inca din seara aceea devastatoare, in care ne-am sarutat pentru prima oara, mi se raspandesc din suflet in tot corpul si mi se impletesc in jurul inimii tot felul de stari carora nu reusesc sa le dau vreun nume, vreo forma sau vreo esenta.
Ma simt altfel, altfel ca si cum as vrea sa scriu despre asta dar de fiecare data cand ma aflu in fata hartiei albe, e ceva ce ma trage inapoi, in linistea desavarsita pe care n-o lasa decat o furtuna poate mult prea mare. Si totusi nu m-am oprit din scris, scriu intruna in interiorul mintii mele, parca de cand te cunosc. Imi imaginez ca scriu iar cand constientizez ca as putea, intr-adevar, sa las amprenta zilelor petrecute cu tine in paginile vietii mele, ma blochez.
Poate ca tu si eu am fost prea mult ca sa pot scrie despre asta. Poate imi va lua ani sa gasesc cuvinte care sa umple, macar pe jumatate, golurile pe care le-ai lasat sau sa ma elibereze, macar putin, de abundenta gandurilor si sentimentelor ce ma zdruncina launtric. Iar alteori.. mi-e pur si simplu frica. Mi-e frica sa scriu despre tine stiind ca astfel, voi intelege mai bine ce se intampla cu mine, cu noi.. iar uneori prefer sa nu stiu decat sa ma doara poate un pic prea tare. Poate incerc sa te pastrez in sine-mi asa cum te-am pastrat in brate, pe tot parcursul acelei nopti care mi-a schimbat, intr-o oarecare masura, tot cursul vietii.
Sarutandu-ma, nu s-a oprit lumea. Valurile au continuat sa-si urmeze acest du-te-vino nesfarsit si in zilele de dupa iar peste ani, cand ne vor asupri vartejurile ametitoare ale vietii, amintirea unei zile de iulie, 13, se va pierde in adancul mintii noastre. Dar vezi, ce-mi pasa mie de lumea toata, de putinul ala de atunci, cand tu pentru mine esti atat de mult ? Si ce daca n-am schimbat lumea, destinul sau valurile marii, cand eu cu mine sunt altcineva ?
Mi-ar placea sa-mi amintesc de tine in detaliu, de ochii tai, de buze, de felul cum iti miscai ritmic mainile pe corpul meu, de felul cum ingreunau stelele cerul si de cum luna era singura martora la o iubire atat de neimplinita. Vreau sa-mi amintesc de vocea ta dar mai ales, sa-mi amintesc ce frumos am retrait senzatia de a veghea cu tine, in liniste, asupra a tot ceea ce-am trait si vom trai vreodata. In seara aia am tinut universul intre palme, univers pe care n-au putut sa mi-l rapeasca decat zorii.
Si te-am iubit atunci si in toate zilele de dupa si cine stie cand si daca ma voi opri. As fi vrut sa nu mai treaca timpul niciodata, sa nu ma trezesc iar in atatea dimineti in care mi-e frica sa ma intreb
ce-i cu mine, cand nu stiu unde esti, ce faci si cu cine.. cand nu ne mai vorbim. Cand e gresit pentru lumea toata sa te iubesc dar ar fi atat de gresit pentru mine insami sa n-o fac. Cand stiu ca indiferent de deznodamant, voi fi fara tine si desi sunt asa de atata vreme, e inca greu sa ma obisnuiesc cu gandul unei astfel de absente, din care nu ne mai putem intoarce.
In sinea mea inteleg, iti inteleg tacerea asa cum caut sa o inteleg si pe a mea si stiu mai bine ca oricine ca am inceput sa scriem, in liniste, acel " la revedere " de care ne-am tot ascuns.
Stiu ca se termina aceasta poveste asa cum simt ca in inima ta nu mai poate exista niciun loc pentru mine si ca poate regreti acea seara si faptul ca ni s-au intersectat, candva, pentru prima oara, drumurile. Iar eu regret tot ce n-am putut sa scriu si sa fiu ... si tot ce am sa continui sa-mi innabus in inima.. Si stiu prea bine ca nu pot sa ma opun unui sfarsit si ca incercarea in sine ar fi o lasitate, dar mi-as dori sa mai stai putin.. atat de putin incat as putea crede ca n-ai sa pleci niciodata.
Ascunsa
" Everything was screaming: the sea, the wind, my heart. "- Yann Martel
Rasuflu adanc cu speranta ca cu cat imi voi umple fiinta cu aer, cu atat o voi goli de prezenta ta. Si nu stiu ce cuvant ar descrie mai bine ce simt acum, cand nu pot parca, nici sa tac, nici sa scriu, nici sa fiu...
Mi-a fost frica de bucuria nesfarsita de a te revedea iar tu esti, parca, altfel. Dar stiu ca te iubesc intr-o asemenea masura incat, daca sa te imbratisez ar insemna sa-ti sfasi oasele, tot nu m-as opri. Uitasem ce inseamna sa te simt aproape de mine, intr-o completa armonie de intelegere. Imi ramane impregnata in palma prezenta mainii tale si sunetul valurilor cand ne-am sarutat pentru prima oara.
Intr-un cadru perfect, cum nu speram vreodata.
Se prabusea cerul peste noi de greutatea stelelor si ne veghea luna. Linistea o sfasia doar tumultul valurilor care n-aveau totusi puterea sa acopere bataile inimilor noastre. Iar eu stau langa tine si-mi simt trupul greu, apasat de emotii tulburatoare, de-o fericire care stiu ca ma va sfasia, ca ma va zdrobi in final in farame de durere caci stim prea bine, intre noi nu ar fi trebuit sa se intample, de fel, nimic. Cunosteam prea bine, chiar si atunci, cand iti simteam mainile calde pe trupul meu incremenit de raceala vantului, cand iti auzeam respiratia, ca simt langa mine, ca iubesc cu nesat o fiinta care nu este a mea.
Cand m-ai sarutat prima oara a fost de parca toate momentele frumoase petrecute cu tine s-au adunat intr-unul singur, prabusindu-se pe buzele noastre chinuite de dorinta . Si te-am iubit atunci asa cum simt ca o sa te iubesc pentru inca mult timp, poate chiar toata viata .
Momentul nostru a fost de altfel atat de intens incat nu s-au creat inca cuvinte care sa poata sa-l descrie cu adevarat, de aceea, cand m-ai strans in brate cateva ore mai incolo, n-am putut sa dorm de atata fericire. Iar acum imi pare bine, caci pot sa-mi amintesc in detaliu felul cum ai adormit tu, felul agitat in care iti batea inima sub apasarea mainii mele. Si ne-am tot sarutat.. o noapte intreaga, de parca s-ar fi sfarsit lumea atunci iar daca s-ar fi intamplat, nu mi-ar fi parut rau, caci as fi putut sa mor fericita, sa nu prind zorii ce aveau sa ne desparta inca o data si inca o data doar ca sa ne regasim din nou, la vreun capat de drum, la vreun capat de viata..
Ascunsa
