duminică, 28 mai 2017

O sa mai trec, vreodata, pe aici?

" I didn't realize it, but the days came along, one after another, and then two years were gone, and everything was gone, and I was gone. " - F. Scott Fitzgerald 

O sa mai trec, vreodata, pe aici ? 
Adresez fara incetare vietii aceasta simpla si retorica intrebare, cu speranta ca poate, pana la urma, va schimba raspunsul..
Intr-adevar, peste o multime de ani, mai multi decat imi pot imagina azi ca voi trai, voi iesi din casa si voi merge, cu pasi marunti, spre nicaieri... Sau cel putin, asa-mi va comunica ratiunea, ca nu ma indrept spre niciunde, ca nu fac nimic. Dar acel supra om care dainuie in interior, care ne separa, parca, de propria noastra fiinta, o umbra blocata intre inceput si sfarsit, va stii mai bine sa-mi conduca trupul lipsit de tarie spre locul unde, candva, mi se odihnea inima.
Dar voi mai fi, oare, eu ? 
Voi recunoaste, desigur, scarile. 
In tainica scurgere a acestor ani m-am surprins, adesea, contempland asupra lor, asemuite cu un simbol al unei stabilitati pe care am incercat, probabil, s-o tot gasesc.
 In ciudata intortocheare a gandurilor, mi-am gasit mereu ragaz sa privesc scarile, cu mintea si poate, uneori, cu sufletul. Intr-un loc in care am intrat mereu altfel, imaginandu-mi ca sunt, de fapt, aceeasi, treptele au ramas pe loc. 
Prima mea urcare pe aceste scari gri, indiferente la trecerea timpului, la trecerea mea, mi s-a parut un moment emblematic, asa cum, pe parcursul vietii sunt putine astfel de intamplari, atat de simple dar carora tu le atribui un inteles aparte. O importanta pe care ti-o dezvalui doar tie insuti, caci cine altul decat propriul tau sine ar putea sa descifreze, intr-o actiune atat de comuna ca urcatul unor scari, o conotatie atat de diferita, aproape poetica ?
 Cred ca mi s-au introdus in constiinta ca un fel de martor..caci mi-au simtit primele emotii specifice fiecarui inceput si unei varste caracterizate prin sentimente frivole, pentru ca acolo am crezut ca 
m-am indragostit pentru prima oara, chiar daca anii mi-au demonstrat ca ma inselasem. Fiindca uneori, cand era foarte cald, ma asezam pe ele asa cum, de mult, bunicul se aseza si el pe treptele lui, ca sa ne bata soarele chiar pe crestet, iar cand era frig, tot pe ele urcam, dar in sens invers si cu pasi grabiti, incurajata de caldura ispititoare ce avea sa ma cuprinda la capatul lor. 
Uneori le coboram scufundata-n ganduri, adancita-n mine insami, prabusita intr-o valtoare a vietii care m-a inghitit, parca, cu totul. Iar treptele au memorat tineretea mea, ca a altor mii de elevi care s-au perindat si ei, asemenea mie, prin aceste locuri ferecate, parca, intr-o clepsidra mult prea mica pentru cat de multi am fost noi... 
Si cand era septembrie, le coboram cu un entuziasm care mi se simtea, poate, pana in degetele picioarelor cu care merg, fiindca acolo, la vechea poarta a scolii, ma astepta un anume el. S-a schimbat, acum, si poarta, asa cum ne-am schimbat si noi... Si s-a pierdut amintirea acelui septembrie, dar mi-a ramas entuziasmul inclestat in scari. 
S-au tot inscris in paginile acestei unice vieti fel si fel de zile, pe unele le-am uitat pentru totdeauna, pe altele mi le amintesc cu asa de multe amanunte incat am impresia ca am uitat ani intregi  doar ca sa pot rememora in tihna aceste cateva zile care au facut diferenta. 
Si daca voi uita tot ce am simtit in aceasta parte din viata mea, daca mi se va asterne peste ochi un val atat de gros incat, uitandu-ma inapoi, n-am sa ma mai pot distinge printre sutele de elevi care au pasit pe acolo in acelasi timp cu mine...daca din aceasta copila cu visuri prea mari si cuvinte prea mici va mai ramane in memorie doar un nume si-o prima poveste de dragoste ratata, sper ca timpul sa nu darame, totusi, scarile, mai solide decat tineretea mea, decat viata insasi. 
Pentru ca, daca am sa ma mai intorc vreodata pe acolo.... vreau sa ma caut pe mine .
Daca am sa inchid ochii, nazuiesc sa vad camasa alba si buclele a caror lungime s-a tot schimbat in decursul anilor dar a caror culoare a ramas la fel. Vreau sa-mi inchipui ca ma vad alaturi de singurii oameni pe care indraznesc sa-i numesc prieteni si pe care destinul i-a pus, printr-o fericita intamplare, pe aceleasi scari cu mine. Daca vreodata ma voi intoarce, vreau sa caut copilul ce-am fost si copilul ce sunt si care se duce si el, fara sa stie unde si fara sa fie intrebat daca vrea.  Sa-mi observ primul zambet si primele lacrimi, si cele mai bune carti citite, si cele mai frumoase iubiri povestite, caci toate au fost, de altfel, tot acolo, pe langa scari. Si primele ninsori, si primii mei ani de trezire, de o dureroasa si mult prea frumoasa trezire... la adolescenta, la viata, la sine. 
De-ar fi sa descriu toti acesti ani, s-ar goli lumea de metafore si de lacrimi si toata tineretea ei s-ar regasi, cumva, in scrierea mea.  
Am avut, cu adevarat, de toate chiar daca, uneori, am simtit ca am prea putin.
Prietenie, iubire, visuri, zambete, felurite povesti, unele sfarsite, altele inca aici..dar toate cuprinse in aceasta unica si irevocapila experienta numita, nici mai mult, nici mai putin, liceu.
Si daca m-as putea intoarce as face-o cu mult mai mult drag. As face parca mai mult, parca mai bine dar cine poate stii in ce directie mi-ar fi luat-o viata, poate ca acesta a fost drumul meu, de la inceput pana la sfarsit. Poate ca sunt aceasta asupra careia meditez azi datorita aceleia care obisnuiam sa fiu ieri..si cu o zi inainte si cu multe alte zile in care un singurul lucru a ramas intact si, de altfel, desavarsit, urcatul meu pe scari. 
Imi placea sa-mi privesc picioarele in fiecare zi cand era mult prea dimineata pentru a trai, pentru ca in clipa aia constientizam cu o raceala absurda, venita parca din afara mea, ca e o clipa prezenta, o adunare de cateva secunde pe care nu le voi mai recupera. Aceast straniu gand care ma invaluia de fiecare data ma invelea intr-o stare de subita tristete pentru ca stiam atunci, cand inca mai aveam timp, cum stiu si acum, cand s-a terminat cu adevarat, ca o sa-mi lipseasca. Ca o sa-mi fie dor de oamenii de care viata, in calatoria ei nebuna si neiertatoare, ma va desprinde. De profesorii care vor imbatrani, asa cum au facut si orele pe care, odata, le petreceam impreuna. 
Insa cel mai trist si insuportabil gand e acela ca imbatranim si noi, cei mai tineri de pe scari. Ca viata ne face adulti cand abia invatam sa  fim copii, ca ne-am facut mari si ca incepem sa ne uitam la noi insine asa cum au facut-o parintii nostri, vazandu-ne inaltati si tot mereu altfel. Ne uitam si noi cu aceeasi tristete cu care se uita si ei, caci ce poti sa faci, ca sa incetinesti timpul, si lumea ? Cum sa-ti scrijelesti pe zidurile fiintei cu o precizie nedefinita asa de multe zile, si asa de multe ganduri?
Iar daca ma voi intoarce vreodata, voi mai fi, oare, eu ?
Voi fi o alta, poate mai buna, poate mai adancita in problemele vietii, dar niciodata nu voi mai fi aceasta - acea- versiune a mea, care sa se poata aseza pe scari, in linistea copilariei, vegheata de galagia scolii. Galagia tuturor acestor copii care cu timpul vor deveni asa de seriosi incat si linistea li se va parea asurzitoare. Copiii care am fost noi si care au terminat, pentru prima si ultima oara, liceul. 

Ascunsa

vineri, 5 mai 2017

Sunt eu. 5 mai.

"You have to meet people where they are, and sometimes, you have to leave them there." 

Acum sase luni m-am indragostit.
Din nou.
Si a fost sublim. Si greu. Si dureror. Si altfel. 
A fost toate lucrurile pe care le-am vrut si pe care nu le-am vrut si mai ales, un timp in care nesiguranta si teama ca voi ajunge in momentul asta mi-au macinat, constant, interiorul.
Cu toate acestea, au fost sase luni frumoase si, pentru prima oara, n-am sa spun asta cu indoiala. Frumos, dar nu pentru ca a fost perfect, fiindca un deznodamant nefericit nu a avut loc, fiindca am fost tratata asa cum mi-as fi dorit si mai ales, fiindca as fi fost iubita inapoi.... ci pentru ca au fost despre mine.
Despre o fata dezarmata ce abia se initiase in acest ametitor sentiment, iubirea. Eram dezamagita, singura si satula. M-am indragostit, nu de cea mai potrivita persoana, nu de cineva la care ma asteptam, nu de cineva pentru care nadajduiam sa am sentimente autentice, ci de cineva gasit intr-o dorinta nestavilita de a simti lucruri frumoase. Am adunat sentimente rand pe rand si am facut-o din tot sufletul, incepand sa analizez toate partile frumoase ale celui de langa mine, sa ma innec in ele, sa-mi petrec timpul visand cu nesat la o noua intalnire, la o mana impletita la intamplare in parul meu. 
Am fost ratacita in fata unor imagini care, in contexte diferite si pentru atat de multi oameni sunt, nici mai mult, nici mai putin, banale. Cum adormise cu capul pe pieptul meu, in cea mai perfecta armonie de care este capabila o fiinta umana. Cum eram atat de in voia vietii, in impleticirile noastre de degete. M-am indragostit de fiecare data, uneori voit, alteori dintr-o dorinta de a raspandi iubire iar alteori, din egoism, dintr-o speranta aproape bolnavicioasa de a fi iubita inapoi.
Si am fost trista, dezamagita si mai nesigura pe mine ca oricand.
M-am vazut urata si incapabila de a dobandi semntimente pe care eu le ofeream din plin. 
Acum incerc sa inteleg. Sa ma inteleg.
Dupa sase luni vreau sa ma gandesc, pentru prima oara, la mine. Vreau sa-mi fie indiferente toate lucrurile pe care le-am primit sau nu, tot ce am oferit sau nu, tot ce-am putut sa fac dar m-am abtinut din orgoliu, teama sau nesiguranta. 
Sunt eu iar aceasta afirmatie vreau sa-mi fie suficienta.
Intentionez sa cred despre mine ca sunt curajoasa, ca am oferit fara certitudinea ca voi primi inapoi, ca am facut asta din nou si din nou, cu riscul de a mai fi ranita o data si ca, desi s-a intamplat intocmai, nu vreau sa infloreasca in sufletul meu resentimente, ura si nici macar vina. 
Vreau sa inteleg ca am facut tot ce am putut, ca am vrut sa fiu cea mai frumoasa versiune a mea doar pentru ca aceasta poveste sa aiba o continuare, un viitor. Doar pentru ca acest om, bun si rau deopotriva, a ajuns sa-mi fie drag. 
Am vrut sa ma bucur de tot felul de momente, sa le fac sa dureze, sa le creez. Poate ca mi-a reusit, sau poate ca nu. Si este in regula. 
Sunt mandra de mine fiindca am incercat, fiindca intr-o lume superficiala, cladita pe dorinte egoiste si trupesti, eu am vrut sa iubesc sincer si indelungat dar mai ales, pentru ca am inteles ca anumite povesti, oameni si sentimente trebuie lasate acolo unde si-au atins limita...nu pentru ca nu ai fost destul de bun, ci fiindca trebuie sa alegi intotdeauna linistea. O liniste pe care, din cand in cand, nici cea mai dorita iubire din lume nu ti-o poate da daca nu inveti s-o cladesti, de unul singur, in interiorul tau.
Dupa sase luni vreau sa invat sa fiu eu, singura, fiindca eu sunt tot ce am.
Ascunsa

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu

Aminteste-ti :

Aminteste-ti :

Rasfoiesc :