vineri, 2 decembrie 2016

Ninge

" I will spend my life writing poems about the life I thought I would spend with you."  - Jessica Katoff

Viata continua sa inainteze cu repeziciune, tragandu-ma dupa ea, iar eu merg intotdeauna inapoi, spre locurile unde, in zilele altor anotimpuri, parca a altor vieti, stiam sa te gasesc. 
Timpul ingreuneaza tot mai mult distanta dintre sufletele noastre, transformand zilele in saptamani si pe acestea in luni si tot asa, pana cand voi incepe sa cred ca te-am cunoscut intr-o cu totul alta viata, de care acum imi amintesc vag. 
Sunt mii de kilometri intre noi, sute de pagini pe care nu le-am mai scris niciodata si pentru care este prea tarziu si o tacere infinita pe care tot zgomotul lumii nu va reusi sa o umple. Este prea tarziu pentru noi si totusi, in astfel de zile, cand nimic din viata nu pare sa aiba sens, imi face placere sa ma gandesc la noi, la viitorul meu in care tu esti, inevitabil, prezent . Timpul merge in sens invers gandurilor mele iar orice schimbare care se petrece in jur, cu mine, in mine, nu poate sterge prezenta ta impregnata adanc pe retina, si in inima, si in sine-mi. N-am sa fiu totusi ipocrita, sa neg inutil ca nu s-a incetosat nimic caci acum, daca inchid ochii, ma gasesc in imposibilitatea de a-mi aminti cum iti suna vocea, daca-mi privesc mana, imi dau seama ca nu pot reproduce felul in care o simteam acolo, lipita de mana ta si nici cum simteam, cand o puneam pe pieptul tau, cum ti se zbate inima, chiar acolo, in calusul palmei mele. Cand inchid ochii, abia iti mai intrezaresc zambetul sau cum iti aplecai usor capul si ma priveai pana adanc in suflet, parca stiind ca urmeaza sa pleci si eu va trebui sa raman si sa incerc, fara oprire, sa-mi amintesc totul si poate chiar mai mult. 
Imi lipsesc discutiile noastre si plimbarile pe malul marii cand era prea frig afara pentru toata lumea, in afara de noi. Si felul cum adunam scoici si cum ni se inroseau obrajii, de frigul naprastic care ii asuprea. Dar ce mai conta tot frigul din lume cand, langa tine, mi-era intotdeauna cald ? 
Astazi, intr-un alt decembrie al vietii mele, mi-ar fi placut sa-ti vorbesc despre zapada. Despre cum ieri, in prima zi a acestei luni, m-am trezit invaluita in fulgi albi, cum nu mi-a mai fost dat sa vad de mult intr-o prima zi de iarna. Cum am stat acolo, uimita de cum se pravalesc peste lumea asta murdara atatea firicele de alb curat, si cum as fi vrut, dintre toti oamenii din lume si dintre toate conversatiile elevate pe care le au acestia, sa-ti spun, simplu, ca ninge. Ti-as fi adresat acest simplu verb, din cinci litere inofensive iar tu, ai fi inteles probabil, tot romanul din spatele acestei actiuni. Dar ma aflu intr-un decembrie mut, caci nu mai am sansa sa-ti vorbesc, asa ca las zapada si povestea noastra, si toate lucrurile pe care le observ zilnic si pe care nu le pot spune, sa moara in mine insami. 
Regret fiecare zi in care nu am sansa sa te vad, fiecare pagina pe care n-am mai scris-o si fiecare final trist de zi pe care trebuie, involuntar, sa-l traiesc. Ma intreb, adesea, daca tu ai vreun regret. Daca-ti pare rau ca ai plecat, ca ai rupt paginile povestii noastre mult prea repede sau daca ti-ai dori, din cand in cand, sa mai vorbim. Sunt intrebari care ma chinuie ingrozitor si pe care nu stiu cum sa le opresc, raspunsuri pe care n-am sa le aflu niciodata . Sunt, in anumite parti ale sufletului meu, sfarsita. 
N-am curaj sa mai iubesc un altul iar in incercarea mea de a-mi trai totusi viata intr-o maniera frumoasa, ma gasesc, in fond, tot dezamagita, tot singura, tot eu si tot fara tine. Mi se pare nedrept si groaznic faptul ca-mi doresc sa fiu fericita si ca aceasta dorinta a mea pare, in acest moment, atat de imposibil de atins.
Ascunsa

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Noiembrie tarziu

" We weren't lovers, but in a way we had opened ourselves to each other even more deeply than lovers do. " - Haruki Murakami, Norwegian wood
Mi-am inchipuit intotdeauna ca, atunci cand e vorba de scris, va fi mereu despre mine. Dupa toti acesti ani in care mi-am tot insiruit memoriile, fara stirea nimanui, doar pentru si din inima mea, ma convinsesem ca este singurul lucru pe care il fac, in intregime, pentru mine.
Totusi, in aceasta perioada a vietii mele, incep sa ma indoiesc chiar si de aceasta mica parte care, in aroganta mea nesfarsita, imi imaginam ca o detin si ca mi se cuvinte . Am realizat un lucru de-a dreptul izbitor, poate ca am scris pentru mine, pana sa te cunosc. De atunci poate ca nici n-am mai existat eu, ca o fiinta unica, independenta. Incepand cu experienta de a te cunoaste, fiecare actiune, miscare si scop al meu au fost, intr-un mod inexplicabil, involuntar si permanent, legate de tine. N-a contat in ce directie m-au purtat pasii, sau ce carti am mai citit, cate shot-uri am mai baut si de cate ori am tot plans de atunci, fiecare particula din mine te-a avut in substanta pe tine. Si viitorul si tot ce am insemnat de atunci a avut numitorul comun numit "tu". 
Gandindu-ma la scris, am crezut intotdeauna ca va fi altfel. Am crezut ca este doar un loc al meu in care pot sa revin de fiecare data cand ma goneste viata din mine insami, ca aici e vorba despre mine, nu despre "noi" . 
Insa, observ, fara a-mi trece prin inima nicio emotie, faptul ca n-am mai scris de foarte mult timp... Si ca, daca mai exista seri ca acestea, cand ma izbeste realitatea crunta in care m-am scufundant si simt un dor ingrozitor sa-mi mai golesc inima de toate, ma adresez, in fond, tot tie. 
De cand ai plecat si am inteles ca intre noi s-a pus o ceata pe care n-o vom mai strabate niciodata in speranta ca o sa ne regasim, n-am mai putut sa spun nimic.. nici mie, nici tie. Ce rost mai au toate cuvintele din lume, cand si asa mi se goleste inima, pe zi ce trece, de sperante care stiam de la inceput ca nu-si au locul acolo ? Cum as putea sa-ti vorbesc despre suferinta asta pe care ai lasat-o in urma ta si despre jocul nebun al mintii mele care nu se opreste din a-si imagina felul cum tu traiesti fericit, atat de departe de mine, in timp ce eu adorm secatuita de lacrimi ?
Ar trebui oare sa scriu despre ce frica groaznica mi-e de tot ce mi se intampla dar mai ales de constiinta faptului ca, incet incet, am sa uit cum iti suna vocea ? 
Si despre toata aceasta rutina a vietii mele in care te regasesc, intruna, si pe tine ? Fiecare alee pe care merg, toate fruneze care cad deasupra mea, toate paginile pe care le citesc, tot ceea ce gandesc, tot ceea ce fac, nazuintele mele si temerile cele mai adanci se intorc, cumva, tot spre tine. Mi-as dori sa-ti vorbesc, sa-mi vorbesti, sa ma pot duce intr-o viata in care sa ne intalnim undeva departe, la un pahar, si sa incepem atunci din nou ca si cum, aceasta tragedie a tineretii mele nu s-ar fi intamplat niciodata. 
Mi-as dori sa mai existe o sansa, imi doresc astfel de lucruri si mor in mine, zi de zi, milioane de cuvinte pe care nu le mai pot scrie, constienta ca intr-o zi voi regreta. 
E greu acum pentru mine si ma intreb, tu ce mai faci ? Te gandesti la mine, macar uneori, macar putin, macar cand mai mananci vreo madlena cu caise ? Sau poate cand ploua afara, sau poate cand esti prin vreo statie, undeva in lume, si e tare frig afara iar eu nu mai sunt acolo, ca sa ne putem imbratisa, ca sa ne fie cald din nou...

Ascunsa

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Octombrie rece

" Apres tout ce temps c'est toujours vous. " 

 6 Octombrie 


M-am rugat in sinea mea sa te mai vad macar o data, ca sa-si ia ochii mei ramas bun de la ochii tai. Si in tot timpul asta in care nadajduiam cu ardoare sa ni se mai inlantuie accidental drumurile, s-au scurs, in interiorul mintii mele, sute de cuvinte pe care imi imaginam ca ti le spun de parca ar fi fost ultimele vorbe ale vietii mele, cu o patima de om ranit si furios. Adesea, ma gaseam pe strada sau acasa, plangand de chinul gandurilor carora  nu le-am dat glas niciodata, pe care nu le-ai auzit si n-ai sa le ghicesti nici daca, in decursul vietii tale, iti vei mai aminti de aceasta fata care te-a iubit fara sa vrea nimic in schimb. Cuvinte pentru care acum e prea tarziu, ca si pentru noi de altfel.

Iar apoi te-am vazut. Asa cum se vad unii oameni, ca pentru ultima oara. 
Intre noi, un singur lucru a ramas la fel: groaznica potrivire de moment. O secunda mai devreme, un minut mai tarziu si nu te-as mai fi vazut, poate, niciodata. Tind sa cred ca dorinta mea nespusa de a te vedea a induiosat putin aceasta viata neclintita in decizii dureroase si poate ca, din cand in cand, ti-ai mai dorit si tu sa ma vezi, rezultand astfel o ultima conspiratie a sortii in favoarea noastra. Sau poate doar in favoarea mea..
Aflandu-ma acolo in acel ultim 6 octombrie al nostru, atat de aproape de tine, cu mintea chinuita de gandul ca sunt la o zi distanta sa fim atat de departe, n-am putut sa-ti spun nimic.
Caci ce poti sa-i spui unui om pe care-l iubesti ca pe nimeni altul, stiind ca e ultima oara cand il vezi? Ce rost mai au cuvintele, cand niciunul n-ar avea puterea sa umple eternitatea de tacere care va  urma, singuratatea mea devastatoare si toate zilele pe care le vom trai atat de separati unul de altul?
Ce as fi putut sa-ti spun stiind ca daca timpul nu ma va sterge din memoria ta cu siguranta ma va sterge din inima unde, am avut curaj sa cred, pentru prima oara in viata mea, ca as putea exista si eu? 
Cui ii pasa de mine, de dragostea mea sau de toata dragostea din lume cand, la momentul despartirii, niciuna din acestea nu sunt de ajuns ? Procesul meu de resemnare incepe greu caci a renunta la tine este doar o chestiune metaforica, neputand sa renunt la ceva ce face parte din mine insami. Cu toate acestea, recunosc ca imi pot amagi viata cu activitati si oameni care nu vor avea niciodata insemnatatea ta, pot sa-mi pierd vremea facand totul caci oricum a ma gandi la tine este o actiune atat de impregnata in simtamintele mele umane ca a incerca sa o opresc n-ar avea efect decat asupra frustrarii mele tot mai crescande. Orice carte as citi, orice melodie as asculta si orice drum as urma, toate-si cauta calea spre unica destinatie pe care mi-o cunoaste inima : tu . 
Eu am inteles, de mult prea mult timp, ca n-are rost sa merg pe un drum daca la capatul lui nu se afla nimic pentru mine, dar cum sa explic asta unui organ atat de independent de mine insami, cum sa explic eu iubirii ca intre mine si tine dainuie de azi inainte o distanta geografica si incet-incet, una sufleteasca, de marimi mult mai mari?

N-am putut sa-ti spun nimic, nici sa ma uit la tine, desi mi-as fi dorit sa-mi umplu ochii de privirea ta cat pentru toata viata in care probabil n-am sa mai am aceasta sansa. Am vrut sa pretuiesc momentul, sa las deoparte tot greul, furia si deznadejdea ce mocneste-n mine si sa te iert, ca pentru o ultima oara. Insa n-am putut. Asa ca am tacut. Si eu, si tu, si lumea toata.
Am tacut pentru ca daca toata iubirea care exista-n mine n-a fost capabila sa te faca sa stai, atunci ce-ar putea face niste cuvinte care oricum se vor pierde in valtoarea timpului?
Iar tu ai tacut... si mi-ar placea sa vina ziua cand am sa stiu de ce. 
Insa azi e frig afara, si ploua si parca toata natura-mi urmeaza starea sufleteasca, prin vijelii ametitoate peste tot prin oras, printr-un frig naprasnic caci cerul si-a pierdut caldura Soarelui iar eu te-am pierdut pe tine. 
Nu stiu cine sufera mai mult.
Ascunsa

marți, 4 octombrie 2016

O cale de intoarcere

" Une femme que connait sa valuer ne mendie pas l'amour. " 

Stiu ca pentru noi nu exista nimic din ceea ce, pe acest Pamant, multi indragostiti spera sa gaseasca : O cale de intoarcere.
Pentru noi exista doar un sfarsit pe care nu-l pot intelege, pentru ca, toata ratiunea mintii nu inseamna nimic cand inima si-a dorit si s-a invatat sa creada ca trebuia sa fie altfel. 
Asa ca acum, aflata in aceasta debusolanta contradictie, ma intreb pe ce drum mai am de mers de acum incolo. Mi se pare absurd, o gluma a vietii, sa privesc spre viitor, cand stiu ca pe orice carare as lua-o, tu n-ai sa mai fii acolo. 
O alta absurditate a vietii sunt zilele ce nu se indura sa coboare asupra mea un moment de pace, de intelgere, de acceptare. 
Este ceva in mine ce nu se poate obisnui , cum n-a putut nici ieri si in nicio alta zi ce va urma, ca acesta este sfarsitul nostru. Ca toata iubirea, si munca, si lacrimile si timpul au fost, de fapt, in van. Caci ce rost are sa treci prin toata tragedia vietii daca la capatul drumului nu se afla fericirea ? 
Mi-ar placea sa te intorci inca o data, nu pentru a ramane, ci pentru a-mi inapoi imaginea fetei care eram pe vremea cand stiam sa ma bucur si sa muncesc pentru mine, pentru noi, de dragul faptului ca te iubeam si din speranta ca intr-o zi, o sa faci si tu la fel .
Mi-e dor de mine. Nici nu mai stiu cum e sa-ti doresti lucruri, sa speri si sa ai ambitie sa mergi mai departe. Am decazut ingrozitor si nu te blamez pentru asta.
Sunt responsabila de mine insami, de deciziile mele, de ceea ce sunt si de ceea ce voi fi. Si cu toate acestea, in fiecare zi, cand ma lovesc de greul vietii, ma gandesc tot la tine . 
Nu pentru ca tu ai fi solutia, ci fiindca tu aduceai la lumina puterea din mine. Cand eram cu tine, impropiu spus, eram un om curajos si puternic, chiar daca nu eram mereu un om fericit.
Dragostea pe care ti-o purtam mocnea in mine, ridicandu-ma deasupra a tot ceea ce obisnuiam sa fiu. Ma depaseam pe mine insami, de dragul gandului ca tu existi si ca sunt si eu, aici, in acelasi timp cu tine. De dragul sperantei ca vom fi noi, fara atat de multe greutati . 
Acum insa, resemnata fiind, imi dau seama ca nu-si mai are locul nicio iluzie, nicio speranta pe care sa o amplific in liniste, in interior. Am inteles cand intre noi incepea ceva aparte iar acum inteleg ca s-a terminat. Au fost decizii, intamplari si prea multe surprize ale sortii ca sa se mai poata reveni la ceea ce eram sau la cei ce aveau sansa sa devina . 
Suntem tu si eu. Separati de prea multe pareri de rau, de prea multa liniste si de prea multa nefericire. Candva am crezut ca noi depasim timp, distanta sau simpla necesitate de a vorbi si poate ca intr-adevar, toate acestea nu inseamna nimic. Dar nu putem sa depasim dezastrul care s-a produs in vietiile noastre, cel putin nu impreuna . Ironia sortii este ca dezastrul e produs de insasi despartirea. 
Asa ca-mi petrec restul de zile, de ani, de anotimpuri pe care le mai am cu sufletul deformat de furie si liniste. Caci sunt zile cand mi-ar placea sa strig, sa-ti spun, sa-ti reprosez toate lucrurile de care esti responsabil si de care sunt responsabila si sunt zile cand, daca ar fi sa te mai vad, n-as avea puterea decat sa-ti spun ca inteleg... si ca ma inteleg si pe mine doar ca, cu toate acestea, nu pot sa accept.
Sunt zile cand simt ca te-as ierta, ca m-as ierta si zile cand imi doresc sa mi se piarda viata prin toata lumea, numai sa stiu ca n-o sa se mai incruciseze niciodata cu a ta. 
Ascunsa

vineri, 23 septembrie 2016

The last day of "us"

" It is okay if I'm not your favorite chapter you have written, but I hope you sometimes smile when you flip back to the pages I was still a part of. " 

Am uitat cum e sa te am in fata, felul in care ingheata ceva in mine de fiecare data cand ajung sa-ti zaresc ochii. Imi era atat de dor de tine, mi-ar fi placut sa fiu invizibila, sa pot sa stau acolo, sa ma uit la tine pentru tot restul vietii mele. Dar viata este ceea ce este si n-am puterea, pentru toata dragostea din lume, sa o schimb. 
Ma doare toata fiinta, stiind ca pleci. Nu ma pot gandi decat la restul zilelor in care ma voi trezi, gandindu-ma ca probabil n-am sa te mai vad niciodata . Stiind ca esti la mii de kilometrii distanta, imbratisand pe altcineva si uitand, zi de zi tot mai mult, pe cine ai lasat in urma.
Mi-e groaza de mine insami si regret amarnic tot acest ingrozitor final . Nu stiu ce pot face pentru noi dar mai ales, ce pot face pentru mine. Ma doare pieptul, si coastele, si prezentul si trecutul si tot ce-ar putea insemna viitorul. 
Am stiut mereu ca va fi, la urma urmei, un oarecare final dar niciodata ca ma va durea atat. 
Ma dispretuiesc mai mult ca oricand, caci n-am avut control asupra mea, ca am lasat sa se intample un asemenea dezastru emotional. Dar ce sa fac daca mi-a fost dat sa te intalnesc si sa te pierd, la fel de repede ? Ce vina am eu ca n-ai putut sa ma iubesti cum te iubesc eu sau ca ne-am intalnit, poate, intr-un moment nefavorabil ? 
Ce-i pasa sortii, vietii, de lacrimile pe care le plang oamenii, in singuratatea casei lor ? Ii pasa, in fond, cuiva ? 
N-as vrea sa stii niciodata ce suferinta groaznica-mi vibra prin trup in drumul meu, nesfarsit, spre casa... caci inevitabil, te-ar durea si pe tine. 
Ma gandeam  la felul cum vei pleca fara sa mai stii vreodata pe ce strazi mi se vor impleticii pasi, la felul cum o sa stragi, zi de zi, mainile altcuiva, uitand complet de singuratatea mainilor mele... Si cat de frig imi va fi in atatea alte zile, cum mi-a fost si azi, sub cerul asta ingreunat de ploaie. Dar ce inseamna toata ploaia din lume, cand eu ma prapadesc, si asa, launtric ? Si ce daca mi-e frig si tremur pe banca din statie fara sa-mi dau seama daca ma chinuie vantul sau simplul gand ca n-am sa te mai vad vreodata ? 
Ma simt lovita de o nedreptate insuportabila, caci tu te duci unde stii mai bine, sa-ti alini ranile pe care eu nu ti le-am produs niciodata, in timp ce eu deschid usa unei case goale, mai rece ca mine insami, fara nimeni care sa ma poata auzi. Dar si ce-ar putea, totusi, s-auda ? Doar cum mi se lovesc lacrimile de obraji si se sparg pe podea, in timp ce ma indrept, ametita, spre un oarecare punct de sprijin ? Ce-as putea sa-ti mai spun tie, sau lumii intregi , sau mie  ? 
Ca n-as vrea sa pleci niciodata, ca daca mi s-ar da sansa sa uit tot ce-a fost bun si tot ce-a fost rau as face-o, doar ca sa nu mai simt tot greul asta ce-mi sfarama sinele, si coastele si-mi ingreuneaza ochii de lacrimi pe care n-ar fi trebuit sa le plang ?N-are rost sa-ti mai spun nimic, nici sa te mai vad vreodata. 
Stii ca te iubesc, ca te-am iubit mereu, chiar si atunci cand nu stiam, chiar si cand nu voiam. Stiu bine ca n-a fost vreodata nevoie sa-ti spun, dar nu ti-ai inchipui cat am scris si cat as mai putea s-o fac, pentru tot restul vietii mele. Pentru ca nu mai stiu ce-am fost inainte sa fii si tu acolo, fiindca de cand te stiu, fiecare zi a fost planuita in asa fel incat sa ma pot gandi la tine, involuntar si interminabil. Iubirea asta e ireversibila iar eu sunt incapabila sa suport toata deznadejdea pe care a adus-o. 
N-am sa pot rosti niciodata suficiente cuvinte care sa descrie cum te iubesc eu. Nu sunt poeme pentru asa ceva, nici litere, nici viata destula cat sa ma timp sa-ti spun. Stiu ca nu mai are niciun sens, nici sa mai scriu, nici sa mai fiu, nici sa mai sper. Si stiu ca de azi inainte,  n-am sa mai vegheze strada de la geam fiindca stiu ca n-ai sa mai vii si am sa-mi inchid ochii de fiecare data cand am sa trec pe langa locurile in care obisnuiam sa ne dezgolim de tot ce nu era adevarat, ca sa putem fi noi. Am sa-mi inchid ochii caci nu vreau sa vad, pentru tot restul zilelor mele, cum nu mai esti si nu vei mai fi acolo. Si nu stiu ce-am sa fac, unde am sa ma duc si cum am sa alin toate dezastrele pe care l-ai lasat in urma, dar sper sa gasesc intr-o zi raspunsul si daca te vei mai gandi vreodata la mine, afla ca te iubesc inca de atunci si nu  m-am oprit nicidoata, nici azi, cand s-a terminat, in fond, totul.
Si nu stiu daca am sa mai scriu, fiindca ce rost mai are, daca nu va fi pentru si despre tine.. 

Ascunsa

luni, 12 septembrie 2016

Last year. First day.

" Every new beginning comes from other beginning's end. " 

Ce nostalgie ravasitoare si cata confuzie adunata in acelasi trup cu care am pasit azi, in ultimul meu an de liceu. 
De dragul vremurilor ce tocmai s-au dus, am rascolit prin acest sanctuar al  amintirilor, gasind acolo descrierea primei mele  zi de liceu, acestea fiind, in perceptia mea, niste evenimente unice in viata care merita insemnate in detalii pentru ca, in timpul care urmeaza sa poti sa ai puterea sa-ti imaginezi savoarea trecutului.  Ma fascineaza trecerea timpului, in special cand odata cu acest timp trec si eu . Cat de multa schimbare in acestia ani, in mine, in perceptiile mele si in tot ce-a insemnat vreodata viata mea. Uitandu-ma in trecut, mi-e greu sa ma recunosc. Dar sunt eu. Azi, ca si atunci. 
Primul meu pas in acest loc care avea sa modeleze tanara din mine si tot ce urma sa se intample in viata mea a fost facut cu teama, de o fata incaltata in balerini si imbracata in camasa alba, specifica noilor veniti in institutie. Azi, in ultima mea " prima zi de liceu " pasesc diferit, in tenisi, tot in camasa doar ca, de data asta, e una colorata. Am pasit astazi tot cu frica, doar ca acum e diferita. E teama ca ma apropi cu atata repeziciune de un final pentru care nu ma simt pregatita, de niste decizii pe care trebuie sa le iau si de un efort pe care trebuie sa il depun. Frica momentului cand urmeaza sa spui la revedere simtamantului in sine, cand stii ca n-ai sa mai calci niciodata pentru prima oara pe scarile care au avut blandetea, dupa atatia ani, sa ramana la fel. Doar noi ne-am schimbat . Ne-am schimbat cu totii, fiecare dupa felul in care a putut sa se schimbe. Am crescut si odata cu asta ni s-au epuizat si ultimele rezerve de inocenta si bucurie pe care parca o emanam pe atunci, cand liceul parea a fi locul tuturor minunilor. Ne transformam vazand cu ochii in adultii egoisti, prea obositi 
sa-si mai ascunda antipatia unul fata de celalalt. Viitorii adulti care astazi se mai tin de un fir subtire al copilariei, asa zisii adolescenti ce suntem, ne zbatem obsesiv intr-o confuzie asidua pe care nu o exteriorizam decat persoanelor cu care in acesti ani am avut sansa sa ne formam o oarecare legatura, care se va risipi la un momentdat, la fel ca toti acesti ani pe care i-a sters timpul. Dar o stiu prea bine, suntem cu totii nesiguri in privinta a ceea ce ne asteapta, desprinderea dintr-un loc in altul, de niste oameni pe care, chiar daca nu-i simpatizezi, cel putin esti obisnuit sa traiesti cu ei. Eu ? Mie o sa-mi lipsesc cel mai mult eu. Si mai ales ceea ce am fost. Pentru ca m-am maturizat si o parte din mine stia ca asta avea sa se intample la un momentdat, stia ca acea parte de copilarie este ireversibila si ca este imposibil sa ne opreasca cineva din a ne face mari, dupa cum indraznea sa se viseze in "De veghe in lanul de secara" . Sunt inca imatura dar cel mai vizibil semn de maturitate este insasi faptul ca sunt constienta de cat de multe mai am de invatat, de aflat, de dobandit. Imi cunosc propria imaturitate si-mi dau seama de evolutia mea ca si individ din simplul fapt ca nu ma mai arunc orbeste in vise care stiu ca nu sunt realizabile, cand nu mai cred oamenii din jur si ma zbat sa cred in mine, cand am inteles ca nu-mi apartine nicio persoana si daca cineva nu te iubeste, nu este vina nimanui. Mi-am dat seama ca viata e mai mult decat pot cuprinde cu mintea si ca sunt mai mult decat ceea ce cunosc deja despre mine, la fel fiind toti ceilalti din jurul meu. In mintea mea este clar acum ca sunt momente in care trebuie sa renunti la lucrurile care nu mai conduc spre nicaieri, indiferent de suferinta care vine odata cu asta si ca deseori e mai importanta o despartire frumoasa decat un drum lung si nefericit. 
M-am convins de lucruri pe care nici nu le banuiam inainte, in acesti ani am pus intrebari si am gasit raspunsuri, deseori, doar in mine insami. Am inteles o frantura aproape inexistenta din complexitatea acestei vieti din care n-am apucat sa gust decat putin, dar cand am facut-o au avut, mai mult ca oricand, legatura cu liceul. Pentru ca aici e locul. Nu cel in care trebuie sa fii neaparat fericit, desi unii iti promit asta inainte sa incepi, dar e locul in care inveti despre tine, nu suficient cat sa nu-ti mai fie teama de viitor, dar suficient cat sa iti deschizi mintea. Sau cel putin, unii dintre noi.
Primii prieteni pe care speri ca-i vei pastra, cele mai importante carti pe care le-am citit, cele mai frumoase calatorii, primul meu loc de munca, primele nopti petrecute departe, prima oara cand 
m-am imbatat, cand am simtit o fericire deplina si o tristete chiar mai mare, prima oara cand n-am inteles nimic si m-a frustrat chestia asta dar mai ales, prima mea dragoste . 
Am sa-mi amintesc mereu de liceu dintr-o multitudine de motive dar in special ca am cunoscut o anume persoana care a schimbat multe. Cineva care m-a facut sa uit cum eram inainte sa-l cunosc, de parca mi-ar fi inceput viata fix in momentul cand ni s-au intersectat drumurile. Un baiat. 
Un baiat pe care l-am tinut strans pana a trebuit sa-i dau drumul, nu pentru ca asa am vrut, ci pentru ca asa era corect. O iubire care nu s-a dus niciodata la implinirea pe care inima mea s-a avantat sa si-o inchipuie dar care s-a sfarsit intr-un mod frumos, in care nici suferinta, nici distanta si nici tacerea nu mai sunt importante, pentru ca a fost mult mai mult de atat, si va ramane . 

Ascunsa

duminică, 21 august 2016

21 august

" And in my dreams, I will always find my way back to you. " 

Ce ravasitor a trecut timpul peste noi si peste aceasta poveste care mi-a fost luata de dinainte s-apuc s-o citesc. Ce goale, ciudate si lipsite de sens imi par acum zilele pe care le-am trait alaturi de tine si care acum sunt doar niste numere intr-un caldendar plin de nimicul clipelor pe care le cuprinde. 
Am mintea plina de ganduri si inima plina de trairi dar ce conteaza cand mi-e toata viata goala? Sunt absenta din mine insami dar ce-mi ingreuneaza fiinta este, de fapt, absenta ta. 
Mai stii ce frumos am trait acel 21 august cand nu-mi pasa de viitor si nu ma mai gandeam la trecut caci, pentru prima oara in viata, eram atat de multumita de prezent ? 
Ti-ai amintit oare azi, cand a mai apus un an din existenta noastra neinsemnat, de acea zi cand, fiind noi insine, unul langa altul, parea cel mai important lucru din lume ? 
Ce pustie era plaja si ce plina-mi era inima, si ochii de tine si mana mea in mana ta si te iubeam asa cum erai si ma iubeam asa cum am fost si nu mai conta nimic din haosul meu, din haosul lumii si al marii, cand mi-era sufletul intr-o liniste deplina.
Azi traiesc o cu totul alta liniste. Tac si mi-e groaza de cuvinte si de tot ce se afla-n jurul meu. E o liniste atat de diferita..o liniste ce suna a pustiu, linistea unui loc in care nu mai vine nimeni, de-o singuratate ce copleseste si ofileste tot.  Mi se inunda mintea de toate lucruile pe care nu mai am puterea sa le spun si care ar fi, oricum, in zadar. Nu mi-a mai ramas decat sa tac, nestiind incotro s-o apuc si ce drum m-ar mai duce la tine sau daca mai are un rost sa te consider pe tine, o ultima destinatie a mea ? 
Azi, la un an departare de frumusetea acelei zile, totul pare plin de praful unui an lipsit de bucuria pe care mi-ar datora-o, de altfel, tineretea. Am vazut azi cafeneaua in care ne-am scris povestea si
 ne-am aflat iubirea. E inchisa si ea, ca o ironie a sortii. Dar ce rost ar fi avut sa mai fie acolo, cand nu mai suntem noi, sa o umplem. Iar canapeaua pe care stateam zace  undeva in spate, asteptandu-i pe altii mai norocosi ca noi, sa-si formeze acolo destinul, unul care lor nu le va aduce ce mi-a adus mie, lipsa de tot ceea ce-mi oferea sentimentul ca traiam si ca iubeam s-o fac. 
Sunt obosita, satula, plina de amar . Imi lipsesti tu, tot ce-am avut si toate lucrurile pe care le-am fi putut avea. Sunt intr-un moment al vietii mai putin fericit iar tu nu esti singura cauza a acestei disperari launtrice insa seara, dupa o alta zi plina de apasari lumesti si interioare, merg pe strada pustiita de intuneric si mi se scurg incet lacrimi ce-au mocnit in mine mult prea multe ore. Si ma gandesc la tine, la noi. Ma gandesc ce-ar fi fost daca ne-am fi gasit intr-un alt timp, intr-o alta viata in care as fi putut sa te gasesc undeva acasa sau intr-un loc oarecare, pe undeva prin oras. Ce-ar fi fost daca dupa astfel de zile istovitoare, goale de orice forma de iubire, lipsite de orice fel de daruire sufleteasca sau implinire, ti-as fi putut da un telefon, sa ma calmez auzindu-ti vocea. Cum ar fi fost daca ne-am mai fi dus odata la Costinesti, daca dupa tragicul vietii ai fi fost acolo, ca un ultim refugiu al meu ?
Dar viata s-a gandit sa faca altfel pentru noi iar azi, cand gandurile despre tine imi pricinuiesc doar nefericire, imi dau seama ca trebuie sa te las in urma.
Iar timpul va trece, anii se vor risipi, exact cum a facut acesta din urma si se vor narui sub talpile vremii toate locurile in care am fost si toate lucrurile pe care le-am simtit. Iar noi vom fi doar o poveste pe care ne-a smuls-o timpul, mult prea devreme, din paginile sortii . Vei fi un alt baiat pe care l-am cunoscut candva, pe care le-am iubit si cu care am vorbit asa cum stiam s-o fac doar cu mine insami. Eu voi fi o alta fata de care-ti vei aminti uneori, cand vei fi probabil singur dar despre care nu vei vorbi niciodata, de amarul ce-a mai ramas dupa ce ne-am lasat, pe noi insine, in urma . Vom fi doar doi oameni care au fost candva legati de o zi de 21 august pentru care acum e deja prea tarziu. Iar eu voi incerca sa-ti mai simt  prezenta zi de zi, de oriunde m-as afla si orice as face, intrebandu-ma cum ar fi fost de te-as mai avea o data, de te-as intalni din nou, intr-o vreme cand nici timpul, nici viata, nu s-ar impotrivi a ceea ce trebuia sa fie..

Ascunsa

sâmbătă, 30 iulie 2016

Din 29 august

" You have never left my mind since that day. " 


Nu te-am mai vazut din acea zi in care ne-am schimbat, in care m-am schimbat.
Mi-e cumva teama sa te vad fiindca poate atunci as intelege si mai putin decat o fac deja iar neintelegerea mi-a pricinuit, intotdeauna, o furie coplesitoare. Prefer sa sufar decat sa nu inteleg ce mi se intampla, sau ce simt, sau ce fac. 
Stiu ca intre noi lucrurile nu sunt clare, la fel cum stiu ca ti-e greu si tie. Incerc sa caut o rezolvare dar sunt speriata fiindca singura solutie ar fi sa plec de langa tine, fara cale de intoarcere iar pentru  a lua aceasta decizie nu ma simt inca pregatita. 
Ieri a fost ziua ta iar eu n-am fost langa tine din motive evidente pentru amandoi. Am avut totusi o zi buna caci, plimbandu-ma prin oras cu singurul om cu care pot vorbi deschis in afara de tine, mi-am mai golit memoria de tot ce-a fost intre noi, tot ce ne-a schimbat atat.
 Am stat pe malul marii si-am vazut crestele delfinilor, inotand linistiti, iar pe lumea asta imbibata-n haos parea sa se fi lasat, pentru o vreme, pacea.  Si m-am gandit la tine, ca in fiecare zi de cand te cunosc. Dar oare te-ai gandit si tu ? Oare ti-ai dorit sa fiu langa tine sau macar ti-ai amintit de anul trecut, cand am fost acolo, nestiind ce va urma sau ti-ai trait fericirea, alaturi de toti ceilalti, suprimand astfel absenta mea? 
Era liniste in jur, marea fremata usor iar eu am vorbit fara sa ma opresc despre tine, despre noi.. 
Si am inteles ca am nevoie de o pauza, ca am nevoie sa gasesc in mine puterea de a merge inainte, intr-un fel sau altul. 
Este mult mai usor cand nu esti, fizic, aici caci de fiecare data cand ma imaginez vorbindu-ti, relatandu-ti deciziile mele drastice in ceea ce ne priveste, nu ma pot opri din plans. Mi-e greu sa-mi iau la revedere, in special stiind ca vor fi zile cand poate vei fi singur, cand poate iti va fi greu iar eu nu voi putea fii langa tine, sa stam in liniste, pe undeva prin oras. Iar tu n-ai sa mai poti sa adormi in parc, pe genunchii mei, fara a fi trezit de nimeni si de nimic, comportandu-ne de parca avem tot timpul din lume sa stam asa, nefacand nimic. 
Mi-e sincer dor sa nu facem nimic impreuna. Mi-e dor de zilele cand nu era complicat, nici greu si nici gresit sa fim prieteni si atat. Dar viata si-a urmat cursul ei iar noi n-am putut controla ce a fost sa fie si tocmai fiindca viata trebuie sa se miste constant, in ritmul ei propriu, nici noi nu putem sta pe loc, in incertitudinea asta descurajatoare. Nu pot sa astept sa vad daca vom mai fi vreodata ceva, daca vom mai putea sta vreodata, neascunsi de nimeni, daca vor veni zile cand te voi putea vedea, fiind noi insinse si nimic mai mult.
Nu pot sa astept gandindu-ma ca poate se va imbunatati ceva fiindca deja ma schimb, nu stiu sigur ce simt pentru tine si cred ca niciodata nu voi stii ce simti tu de fapt sau daca simti ceva. Nu pot merge inapoi si nici inainte. Si tocmai de aceea, nu ne putem opri in felul asta, tocmai de aceea trebuie sa decidem daca mai are rost sa ne intersectam, in vreun fel, drumurile. 
Daca te-as intreba, mi-ar fi frica de ce ai raspunde iar daca as tacea, mi-ar fi frica pentru ca ai tacea si tu. Asa ca te las sa-mi vorbesti.. de unul singur. Si poate va fi greu mult timp, poate doar pentru mine dar presupun ca trebuie sa ma intorc la ceea ce eram inainte sa te cunosc, ca si cum n-ai fi fost acolo niciodata.
Ascunsa

joi, 28 iulie 2016

4 years

" Never have I dealt with anything more difficult than my own soul. " 

28 IULIE

Este ciudat sa ma uit la mine, cea de acum patru ani. Acel copil incapabil sa-si cladeasca in universul sau imaginar acest drum pe care l-a urmat, de fapt, viata mea . 
Iata-ma aici, patru ani mai tarziu, cu tot felul de intrebari despre trecut, prezent si viitor carora 
n-am reusit sa le dau inca vreun raspuns. Iata-ma inca copil, dar cu o perceptie cumva altfel, poate un pic prea schimbata pentru toti acesti patru ani care au trecut peste mine, fara sa ma intrebe daca-mi doresc sau nu . 
Dar timpul nu intreaba pe nimeni nimic iar viata, ei bine, se scurge in felurite valuri care de multe ori te inneaca dar clipele de beatitudine in care  plutesti deasupra lor sunt, pe cat de efemere, pe atat de nepretuite. 
Acum patru ani imi faceam griji, in general daca voi izbandi sau nu in ceea ce priveste parcursul meu educational iar aceasta este una dintre foarte putinele lucruri care nu s-au schimbat. Dupa multe alte examene, teste, griji si probe ma aflu, patru ani mai tarziu, in aceeasi criza existentiala de neincredere si spaima ca, poate, doar poate, voi da gres. Ma aflu la o luna jumate distanta de un an in care trebuie sa iau decizii si sa muncesc mai mult ca oricand. Acum patru ani urma sa pasesc in ceea ce reprezinta un punct de reper in viata mea actuala, am cunosc oameni noi, pe unii i-am pastrat langa mine, pe altii a trebuit sa-i las sa plece, fie ca mi-am dorit asta sau nu, pentru unii inca am resentimente carora nu stiu sa le dau glas asa ca le las, mocnind, in torace. Mai sunt aceia pe care viata, nesansa sau poate timpul nepotrivit m-au impins sa-i abandonez sub un val impenetrabil de ignoranta si tacere, de unii mi-e dor desi trec pe strada ferindu-mi ochii de ai lor, doar doar ar putea ghici ce taine se ascund in mine..
Altora le sunt totusi recunoscatoare caci, in ciuda nefericirilor pe care mi le-au pricinuit intr-unul din momentele vietii mele, au ajutat la cladirea a ceea ce sunt azi si da, poate nu sunt exact ceea ce mi-as fi dorit sa fiu si poate ca mai am mult prea mult pana acolo dar pot spune despre mine ca sunt o persoana care se poate descurca cu... ea insasi. O persoana care stie sa-si controleze emotiile iar cand nu, gaseste o cale sa le elibereze. Sunt cineva care este capabil sa accepte schimbari, desi unele ma afecteaza, o persoana care a trecut prin lucruri destul de nefericite dar care stie ca viata este ceva frumos si ca merita traita doar in aceasta maniera.
In acesti patru ani de mine insami am invatat sa recunosc ca suferintele mele se datoreaza, in mare parte, deciziilor pe care le-am facut dar si ca, deseori, merit mai mult. Am inteles ca sunt si eu o simpla fiinta, dorinca de implinire sufleteasca, asa cum sunt toti ceilalti, fie ca ii consider oameni valorosi sau nu. Toti suntem intr-o lupta proprie de a obtine ceva care tine de o coarda sensibila a existentei noastre, si anume sufletul. Dezamagirile personale n-ar trebui sa ne impiedice din a-i ajuta pe altii sa-si implineasca aceste aspiratii caci trebuie sa fim buni si nu fiindca am avea ceva de castigat, ci fiindca asa am fost lasati sa fim. 
In acest interval de ani am inteles ca iertarea nu ar trebui sa fie o alegere unica, influentata de situatie, ci un mod de a trai cu tine insuti si cu altii. Nu poti sa vietuiesti chinuindu-ti existenta cu greselile tale sau ale altora care te-au ranit in mod excesiv pentru ca iertarea este primul pas spre vindecare. Durerea, de asemenea, se micsoreaza cu timpul, chiar daca nu mai crezi asta in momentul cu pricina iar multe din lucrurile pentru care sufeream acum un an, doi sau patru au ramas astupate de trecerea timpului care, daca nu vindeca, cel putin te ajuta sa intelegi de ce unele lucruri trebuiau sa se intample asa . Pe unele insa nu le intelegi niciodata, dar este normal sa duci o lupta continua cu tine insuti si cu neputinta ta omeneasca de a nu asimila toate evenimentele, frumoase sau nu, care ti se intampla. Din durere, asemenea fericirii, izvorasc lucruri frumoase, pentru mine a fost scrisul si pasiunea de a rataci ore in sir prin carti... Si poate ca n-am creat opere de arta dar in mine insami s-a schimbat ceva, iar sa ma schimb pe mine, sa ma inteleg pe mine este mai mult decat sper sa realizez in viata. 
Au fost patru ani intensi. Ani nebuni de nopti pierdute printre tot felul de oameni, in tot felul de locrui. Ani in care am invatat, am iubit, am suferit, am baut, am citit, am cunoscut partial omul din mine si oamenii din jurul meu, am reusit sa diferentiez dorintele de nevoi si sa descopar oameni minunati, indispensabili sub tot felul de aparente care m-ar fi scutit de o fericire si-o uimire inimaginabila daca m-as fi lasat condusa de ele. 
Am cunoscut cateva fiinte care nu m-au facut sa regret nimic, chiar daca acum poate nu mai sunt langa mine, oameni datorita carora am trait profund, in miezul a tot ce insemn eu, oameni care au trezit in mine forte inimaginabile si dorinta inexplicabila de a fi mai buna, de a darui mai mult fara nazuinta de a primi ceva in schimb. Persoane care m-au invatat sa dau tot ce am, toata iubirea de care sunt capabila intr-o maniera sincera, fara egoismul de a tine pe cineva langa mine, de a face din cineva propria mea persoana. Am invatat sa daruiesc doar de dragul de a oferi fericire, doar de dragul de a face din lume asta un loc mai putin tragic. Si am fost fericita, chiar daca nu pentru mult timp. 
Am vizitat o alta tara, m-am implicat, am trait, chiar daca nu cat as fi vrut... Patru ani de scris si ma intreb cati vor mai fi. Patru ani in care as fi vrut sa realizez mai mult si in care as fi vrut sa scriu despre putinul pe care l-am realizat... dar au fost totusi patru ani in care am existat, in care mi-am acordat mie un colt de onestitate, de intelegere, de reverie si evaziune din realitatea constrangatoare. 
M-am ascuns patru ani de mine insami, doar ca sa ma gasesc din nou, tot mai mult in fiecare zi.
Ascunsa

vineri, 22 iulie 2016

everything

" I wanted to remember everything. Especially the sound of her voice. " - Stephen Chbosky


Inca din seara aceea devastatoare, in care ne-am sarutat pentru prima oara, mi se raspandesc din suflet in tot corpul si mi se impletesc in jurul inimii tot felul de stari carora nu reusesc sa le dau vreun nume, vreo forma sau vreo esenta. 
Ma simt altfel, altfel ca si cum as vrea sa scriu despre asta dar de fiecare data cand ma aflu in fata hartiei albe, e ceva ce ma trage inapoi, in linistea desavarsita pe care n-o lasa decat o furtuna poate mult prea mare. Si totusi nu m-am oprit din scris, scriu intruna in interiorul mintii mele, parca de cand te cunosc. Imi imaginez ca scriu iar cand constientizez ca as putea, intr-adevar, sa las amprenta zilelor petrecute cu tine in paginile vietii mele, ma blochez.
Poate ca tu si eu am fost prea mult ca sa pot scrie despre asta. Poate imi va lua ani sa gasesc cuvinte care sa umple, macar pe jumatate, golurile pe care le-ai lasat sau sa ma elibereze, macar putin, de abundenta gandurilor si sentimentelor ce ma zdruncina launtric. Iar alteori.. mi-e pur si simplu frica. Mi-e frica sa scriu despre tine stiind ca astfel, voi intelege mai bine ce se intampla cu mine, cu noi.. iar uneori prefer sa nu stiu decat sa ma doara poate un pic prea tare. Poate incerc sa te pastrez in sine-mi asa cum te-am pastrat in brate, pe tot parcursul acelei nopti care mi-a schimbat, intr-o oarecare masura, tot cursul vietii. 
Sarutandu-ma, nu s-a oprit lumea. Valurile au continuat sa-si urmeze acest du-te-vino nesfarsit si in zilele de dupa iar peste ani, cand ne vor asupri vartejurile ametitoare ale vietii,  amintirea unei zile de iulie, 13, se va pierde in adancul mintii noastre. Dar vezi, ce-mi pasa mie de lumea toata, de putinul ala de atunci, cand tu pentru mine esti atat de mult ? Si ce daca n-am schimbat lumea, destinul sau valurile marii, cand eu cu mine sunt altcineva ? 
Mi-ar placea sa-mi amintesc de tine in detaliu, de ochii tai, de buze, de felul cum iti miscai ritmic mainile pe corpul meu, de felul cum ingreunau stelele cerul si de cum luna era singura martora la o iubire atat de neimplinita. Vreau sa-mi amintesc de vocea ta dar mai ales, sa-mi amintesc ce frumos am retrait senzatia de a veghea cu tine, in liniste, asupra a tot ceea ce-am trait si vom trai vreodata. In seara aia am tinut universul intre palme, univers pe care n-au putut sa mi-l rapeasca decat zorii.
Si te-am iubit atunci si in toate zilele de dupa si cine stie cand si daca ma voi opri. As fi vrut sa nu mai treaca timpul niciodata, sa nu ma trezesc iar in atatea dimineti in care mi-e frica sa ma intreb 
ce-i cu mine, cand nu stiu unde esti, ce faci si cu cine.. cand nu ne mai vorbim. Cand e gresit pentru lumea toata sa te iubesc dar ar fi atat de gresit pentru mine insami sa n-o fac. Cand stiu ca indiferent de deznodamant, voi fi fara tine si desi sunt asa de atata vreme, e inca greu sa ma obisnuiesc cu gandul unei astfel de absente, din care nu ne mai putem intoarce.
In sinea mea inteleg, iti inteleg tacerea asa cum caut sa o inteleg si pe a mea si stiu mai bine ca oricine ca am inceput sa scriem, in liniste, acel " la revedere " de care ne-am tot ascuns. 
Stiu ca se termina aceasta poveste asa cum simt ca in inima ta nu mai poate exista niciun loc pentru mine si ca poate regreti acea seara si faptul ca ni s-au intersectat, candva, pentru prima oara, drumurile. Iar eu regret tot ce n-am putut sa scriu si sa fiu ... si tot ce am sa continui sa-mi innabus in inima.. Si stiu prea bine ca nu pot sa ma opun unui sfarsit si ca incercarea in sine ar fi o lasitate, dar mi-as dori sa mai stai putin.. atat de putin incat as putea crede ca n-ai sa pleci niciodata. 
Ascunsa 

joi, 14 iulie 2016

13 Iulie

" Everything was screaming: the sea, the wind, my heart. "- Yann Martel 

Rasuflu adanc cu speranta ca cu cat imi voi umple fiinta cu aer, cu atat o voi goli de prezenta ta. Si nu stiu ce cuvant ar descrie mai bine ce simt acum, cand nu pot parca, nici sa tac, nici sa scriu, nici sa fiu... 
Mi-a fost frica de bucuria nesfarsita de a te revedea iar tu esti, parca, altfel. Dar stiu ca te iubesc intr-o asemenea masura incat, daca sa te imbratisez ar insemna sa-ti sfasi oasele, tot nu m-as opri. Uitasem ce inseamna sa te simt aproape de mine, intr-o completa armonie de intelegere. Imi ramane impregnata in palma prezenta mainii tale si sunetul valurilor cand ne-am sarutat pentru prima oara.
Intr-un cadru perfect, cum nu speram vreodata. 
Se prabusea cerul peste noi de greutatea stelelor si ne veghea luna. Linistea o sfasia doar tumultul valurilor care n-aveau totusi puterea sa acopere bataile inimilor noastre. Iar eu stau langa tine si-mi simt trupul greu, apasat de emotii tulburatoare, de-o fericire care stiu ca ma va sfasia, ca ma va zdrobi in final in farame de durere caci stim prea bine, intre noi nu ar fi trebuit sa se intample, de fel, nimic. Cunosteam  prea bine, chiar si atunci, cand iti simteam mainile calde pe trupul meu incremenit de raceala vantului, cand iti auzeam respiratia, ca simt langa mine, ca iubesc cu nesat o fiinta care nu este a mea. 
Cand m-ai sarutat prima oara a fost de parca toate momentele frumoase petrecute cu tine s-au adunat intr-unul singur, prabusindu-se pe buzele noastre chinuite de dorinta . Si te-am iubit atunci asa cum simt ca o sa te iubesc pentru inca mult timp, poate chiar toata viata .
Momentul nostru a fost de altfel atat de intens incat nu s-au creat inca cuvinte care sa poata sa-l descrie cu adevarat, de aceea, cand m-ai strans in brate cateva ore mai incolo, n-am putut sa dorm de atata fericire. Iar acum imi pare bine, caci pot sa-mi amintesc in detaliu felul cum ai adormit tu, felul agitat in care iti batea inima sub apasarea mainii mele. Si ne-am tot sarutat.. o noapte intreaga, de parca s-ar fi sfarsit lumea atunci iar daca s-ar fi intamplat, nu mi-ar fi parut rau, caci as fi putut sa mor fericita, sa nu prind zorii ce aveau sa ne desparta inca o data si inca o data doar ca sa ne regasim din nou, la vreun capat de drum, la vreun capat de viata..
Ascunsa

joi, 7 iulie 2016

apus

" De cate ori plec in oras/ Am reflexul sa ma-ndrept spre tine,/ Dar nu te mai gasesc,/ Inchid ochii/ Si nu stiu ce caut pe strazi./ Ce mai facut in lume./ Daca tot te-am pierdut." - Adrian Paunescu 

Acelasi drum apasat de vreme, aceeasi eu, apasata de schimbari si, undeva in lume esti probabil, acelasi tu. In multele mele momente de singuratate contemplez asupra lucrurilor care ma definesc si care mi-au creionat, in felul asta unic al vietii de a modela destine, intreaga existenta. Caci, spre exemplu, ce-as fi fost eu daca m-as fi nascut intr-o cu totul alta tara ? As fi avut, probabil, alti prieteni, as fi iubit alti oameni, as fi avut alte visuri si nu te-as fi cunoscut, niciodata, pe tine. Iar daca nu te-as fi cunoscut, astazi, aflandu-ma in vesnica mea calatorie spre casa, in aceleasi microbuze ticsite de oameni obositi, privind un apus cum rar iti este dat sa vezi, m-as mai fi gandit oare, cum ar fi fost sa-l vedem impreuna? M-as fi gandit oare, in profunzimea mea tacita de adolescent chinuit de zbuciumuri interioare, daca, acolo unde te afli, te uiti si tu sper acelasi sfarsit de soare ? 
Probabil acestea sunt o parte din lucrurile pe care nu le poti alege sau schimba, lucruri care tin, probabil de ceea ce numim destin. 
Iar eu, urmandu-mi asa zisul destin, merg pe strazi cu mintea nelinistita de ganduri, aflandu-ma mereu intr-un alt timp, intr-un alt loc, intr-o alta viata si de cele mai multe ori, cu tine. Iar uneori, ma regasesc in tot felul de locuri, in tot felul de nopti, imaginandu-mi un viitor in care sa-ti vorbesc n-ar parea gresit, in care am voie sa te iubesc si sa traiesc asa cum, in ignoranta si egoismul meu desavarsit, cred ca merit. Sunt atat de multe lucruri pe care as vrea sa ti le spun dar nu pot si pe care as putea sa mi le spun mie, dar nu mai vreau. 
Sunt obosita iar somnul, asa zisa vacanta de care nu ma pot bucura nu-mi scapa oasele de aceasta stare de epuizare completa. Sunt amortita, blocata intr-un val de sentimente care nici nu ma mai afecteaza, pe care nici nu mai simt nevoia sa le scriu, care nu-mi mai trezesc niciun fel de interes fiindca par acum obisnuita cu constanta lor apasare. Sunt lucruri despre care nu pot sa vorbesc cu nimeni, pentru ca toti ceilalti nu par a fi tu . Sunt ingrijorata de viitorul si de deciziile pe care trebuie sa le iau, de oamenii care ma inconjoara si in privinta carora, de multe ori, nu sunt sigura, de valurile ametitoare de lucruri care se schimba in jurul meu, in vietile altora si care par ca stagneaza in a mea. 
Ma simt lasata in urma, singura iar micile placeri ale vietii, cum ar fi cerul instelat de la miez de noapte pe malul marii, acompaniat de sunetul valurilor iar eu, invelita intr-o patura meditand tacuta asupra lor, nu-mi mai aduc nicio bucurie reala. 
Sunt recunoscatoare pentru lucrurile pe care le fac in sfarsit, pentru asa zisa mea tinerete pe care nu pot sa  neg, o traiesc intr-un mod frumos, pentru asa zisele mele realizari.. cunosc si reevaluez adesea diversele privilegii din viata mea dar, in interior, mi-o recunosc adesea si simt ca nu sunt, cu adevarat, fericita .
N-are rost sa mint in singurul loc in care-mi mai permit sa fiu sincera, in care mai stiu cum sa fiu eu insami, absenta ta a schimbat multe. De fiecare data cand traiesc un moment fericit, cand ma aflu intr-un loc deosebit si imi creez amintiri care vor ramane insemnate in cartea vietii mele, este o stranie senzatie de lipsa. Lipsa de tine si, probabil, lipsa de mine. Fiindca, aflandu-ma in aceste momente de asa zisa implinire, regasesc in mine dorinta de a fi si tu acolo. 
Stii, nu ma consider o persoana de un romantism desavarsit, de-o sensibilitate specifica sexului feminin sau de-o blandete imaculata, asa as descri-o, de pilda, pe mama. Dar eu sunt, as putea spune, realista, imi place sa cred ca sunt puternica si ca niciodata n-am sa-mi plang zilele dupa cineva iar tu nu esti vreo exceptie. Insa am felul meu de a privi in sine-mi si a vedea lucrurile care lipsesc si am inteles ca intr-o viata monotona, intr-o permanenta absenta de ceva, tu ai fost cel de care m-am simtit, pentru prima oara, cu adevarat inteleasa. 
Imi e dor de tine iar a nega acest simtamant ar fi o nedreptate pentru tot ce-am insemnat noi vreodata. 
Ascunsa 

marți, 14 iunie 2016

Un pumn de mare

" Et je me surprends toujours a cherche un peu de toi dans les autres. " 

          Tu esti ca un loc sigur. 
Ca un pumn de mare in care ma pot duce sa respir, cand ma sufoca viata. Poate ca asta a fost rolul tau inca de la inceput, sa-ti construiesti in mine un asezamant la care sa revin de fiecare data cand se intampla mult prea multe si nu mai pot sa-mi gasesc niciun refugiu.
Asa ca lumea toate se prabuseste... Oamenii mor in moduri din ce in ce mai tragice, altii sufera, altii pleaca chinuindu-se in singuratatea unor locuri de care nu apartin, altii raman, suferind dupa plecarea celorlalti... Unii sunt prea confuzi iar altii se nasc intr-o lume ce le promite, parca, doar dezastru.
Iar eu...stau sub dus si zambesc la propriile-mi maini, amintindu-mi de cum mi le inlantuiam, candva, de alte tale. Apoi mi te amintesc stand la masa si in spatele barului, zambind la mine, asteptand mereu sa-ti zambesc inapoi . Si mereu, mereu o faceam. 
O fac si azi, desi atatea s-au schimbat.. Mi te pot doar imagina... se prabuseste toata lumea din
 juru-mi si toata viata mea e un lung zbucium incat, uneori, plang de atata neputinta, de atata lipsa, de atata eu. Insa cand ma gandesc la tine, mi-e foarte greu sa nu zambesc. Sunt fericita datorita tie, chiar si cand ma ranesti, chiar si cand imi lipsesti, chiar si cand nu te vad deloc, luni in sir...cand intre noi nu este decat tacere.
Si poate e adevarat ca te iubesc. Si nu ma cred egoista ca uneori, in mijlocul acestei lumi ruinate, in fata ruinelor din mine insami, din propria viata, tu esti locul in care ma pot intoarce, ca sa zambesc.
Zambesti oare vreodata datorita mie... cand ti-e greu, sunt eu refugiul tau ? ... Dar daca nu vreau sa stii ca eu stau si ma bucur, stiind ca pentru mine, tu esti. 
          Imi amintesc de tine felurite lucruri, replicile serialelor, anumite cuvinte, anumite strazi sau pur si simplu... viata de zi cu zi. Sunt lucruri  care se prafuiesc sub timp, ramase inchise undeva in mine caci simt adesea ca daca nu ti le pot spune tie, un altul n-ar avea rost sa le auda. In aceste zile, cand tragediile domina, cand nimic nu mai e sigur si cand mai toti suntem singuri, mi-as dori doar sa-ti spun ca te iubesc. 
Cine-mi va garanta, vreodata, ca voi mai avea ocazia.. Cand te voi mai vedea, din pura intamplare, si de unde voi stii ca nu este pentru o ultima oara ? Daca ar fi sa dispar maine, poate linistea dintre noi ar fi unul dintre cele mai mari regrete ale mele... Faptul ca n-am luptat mai mult, faptul ca nu am reusit sa contez pentru tine asa de mult incat sa nu ma lasi niciodata.. faptul ca n-am putut face mai bine. Ca n-am mai baut impreuna niciun pahar, ca n-am ramas acolo, pe malul Costinestiului pentru totdeauna .
Te gandesti oare ce bine ar fi fost, daca am fi stat, pur si simplu acolo ? In pumnul ala de mare... in care nu ne durea, parca, nimic. Eram amandoi, izolati de zgomotele insuportabile ale lumii actuale, afundati in forfota valurilor, in contrast cu inimile noastre scaldate in iluzia unei paci eterne.
De ce n-am mai stat in timpul cand ne era asa usor sa fim prieteni, cand puneam din ce in ce mai multe amintiri in cartea vietilor noastre, cand ne bucuram de tinerete si, intr-o lume plina de nedreptati.. noi paream, cumva, potriviti.
Daca ar fi sa nu te mai vad vreodata, singurul meu regret ar fi ca n-am putut sa mai plang langa tine si sa-ti spun cat de mult imi lipsesti. 
Imi lipsesti in zilele cand mi-e greu si daca ai stii cat de multe sunt in ultima vreme...in zilele cand as vrea sa filosofez si nu ma am decat pe mine dar si in zilele cand traiesc mici fericiri pe care nu le pot darui, la randul meu, nimanui.
Mi-e dor de tine cum ii e dor malului de valuri, atunci cand se retrag in adancuri. Dar vezi tu, malul stie ca valurile se intorc constat, eu insa, nu mai sper nimic. 
Ramai totusi un pumn de mare, in care sa ma pot refugia.

Ascunsa

miercuri, 8 iunie 2016

somnul de vara trecuta

" M-as pierde insumi de, cumva, te-as pierde/ si te iubesc si sufar pe muteste. " - Adrian Paunescu

M-am trezit azi dimineata, simtind prezenta unei noi zile in care nu se va intampla nimic care sa miste-n mine vreun muschi al fericirii, in fine, vreo alta emotie care sa nu aiba legatura cu tine.
Eram, ca intotdeauna, eu si gandurile mele indreptate spre nicarieri. Si dintr-o data, mi-am amintit de un moment al nostru.
Ma inchipuiam vorbindu-ti, ca in zilele cand nu era nevoie sa-mi imaginez o simpla conversatie, fiindca realitatea insasi era suficienta. Astazi, nu-mi ramane decat propria minte unde tin incuitate toate cuvintele pe care n-am avut sansa sa ti le spun si carora incerc sa le dau viata, scriindu-mi-le, caci n-am curajul sa las sa se stinga impreuna cu fluxul de emotii pe care-l am doar cand esti tu in rolul principal.
Monologul meu interior incepea luandu-te metaforic de mana si introducandu-te in acea eterna zi de vara, intr-o data pe care nu mi-o amintesc, pentru ca pe atunci nici ca-mi pasa in ce zi ma mai aflam, fiindca tu stiai sa fi in toate. Ma intorceam in trecut si-ti vorbeam despre parcul asta, prin care ne faceam veacul si despre o anume banca, undeva pe-o alee ingusta. Mai tii minte oare, cand ai adormit pe genunchii mei iar eu, induiosata de inocenta somnului tau, acolo in bataia fragila de vant, n-am avut taria sa te trezesc ? Erai ca un copil aproape major, iar chipul ti-era, in aparenta somnului, lipsit de orice grija lumeasca. Buzele ti-erau pictate intr-o curba usoara, de liniste nesfarsita, asemenea inimii mele, cand ma opream din lectura, ca sa te privesc, ca sa te scutur de vreo frunza ce-ti putea primejdui pacea, ca sa te iubesc. Iar tu dormeai nesimtind nimic din involburarea mea launtrica sau din forfota din jurul tau, caci oamenii treceau galagiosi pe langa noi iar altii ne priveau lung, crezand, poate, ca vom ramane pe banca aceea pe vecie. Sau poate nu pe banca, caci ar fi distrus-o timpul, dar poate intr-un alt colt de lume, mereu la fel de impacati cu noi, mereu la fel de impreuna.
Dar vezi, s-au inselat si ei iar presimtirile mele cum ca nu aveam sa traiesc decat o clipa efemera de fericire, s-au adeverit. A ramas banca si ne-am distrus noi. 
M-ai intelege daca ti-as spune ca daca ar fi fost vorba sa dormi pentru totdeauna, nu mi-as fi miscat nicio farama de piele, de teama ca ti-ar putea tulbura somnul? Ai intelege ca puteam sa stau acolo, drept sprijin al tau, pentru o eternitate si tot n-ar fi fost prea mult?
Poate ti-as parea stupida, caci uite cat timp a trecut, aproape un an de atunci si parca au mai trecut multi altii, de cand nu te mai stiu langa mine. Iti mai amintesti, insa, cum te-ai trezit? 
Speriat de vreun sunet, surprins de locul in care ne aflam si de linistea mea, in fata linistii tale. Te-am surprins atunci, pentru faptul ca nu te-am trezit si pentru ca n-as fi facut-o, dar niciodata n-am avut ocazia sa-ti spun, ca de-ar fi fost sa dormi pentru tot restul zilelor, tot nu te-as fi trezit, as fi stat asa, uitandu-ma la tine fiindu-mi suficient .  
Acum cand ma gandesc, am suferit si, intr-adevar, sufar prea mult si prea nedrept. Dar in astfel de momente cand imi amintesc de noi, poate ca tu ai pierdut, de fapt, esenta. Fiindca oricate iubiri ti-ar trece prin inima, prin maini, prin minte, ai simtit vreodata bucuria de a privi pe un altul cum doarme si neputinta de a-i intrerupe somnul, de teama ca i-ai strivi aceasta liniste ? 
Iti amintesti vreodata despre mine, sau despre oricine altcineva, cu aceeasi intensitate mistuitoare cu care-mi amintesc eu si ti se scurg vreodata cuvintele, prin vene parca, fara sa aiba rabdare sa le dai glas? 
Poate ca daruindu-ti tie, mi-am daruit si mie. Si te iubesc, simtind ca ma mai inteleg azi, doar poeziile si, uneori, imi traverseaza mintea infricosatorul gand ca daca as mai iubi cum te-am iubit pe tine, as putea simti cum n-a simtit mai nimeni . 

Ascunsa 

marți, 7 iunie 2016

Putin din noi

" Love breaks my bones and I laugh. " - Charles Bukowski 


      Sunt atat de pierduta in ganduri care nu stiu decat sa te cuprinda incat, am uitat cum e sa fi si undeva, in realitate. Sa-mi vorbesti, sa-ti vorbesc, sa fim.Tremur de frigul launtric ce zace-n mine, pentru ca tu-l trezesti si mai tremur de groaza ca s-ar putea ca tu sa vrei sa fi din nou, sau sa nu mai fi niciodata. Ce sa fi ? Prezent intr-un colt de Univers in care indraznesc sa ma aflu si eu.                            A trecut timpul, am trecut si noi..n-a trecut, insa, iubirea. Pentru ca asa cum imi scriu adesea, cum iti scriu adesea, fara a putea vreodata citi, te iubesc fara sa pot schimba, in vreun fel, acest lucru. De cand te cunosc, nu mai tin minte cum e sa nu te iubesc. Ma pot lupta cu mine, cu tine si cu lumea toata, dar nu ma pot lupta cu lucruri pe care nu le pot explica, defini sau intelege cu micimea mintii mele. Sentimentul in sine e prea mult ca sa poata fi descris, oricat de mult mi-as dori eu sa-mi pot vorbi, sa-ti pot spune. Iubesc faptul ca existi si urasc faptul ca nu stiu cum sa nu te mai iubesc. M-ai ranit constant, fara sa poti intelge vreodata ce dragoste stupida se zbate-n mine, ce istovitoare e aceasta legatura a noastra pe care Universul a pregatit-o pentru noi, iar tu ai incercat, zadarnic, sa o frangi . N-am sa ma pot minti vreodata, cum n-ai sa poti nici tu, chiar de ne-ar desparti ani, kilometrii sau orgolii rasfrante in prea multe cuvinte grele, tu si eu avem un fel de eternitate pe care o simtim, dar nu-i dam, in veci, glas. Asa ca, vorbindu-mi azi, dupa atat de multa vreme, n-am stiut decat sa tremur si sa tac. Nu pentru ca n-as mai avea ce sa-ti spun, ci fiindca nu mai am puterea de a trai cu sau fara tine. Caci acum imi este tot una. Este prea tarziu sa fi prezent, sa-ti ceri iertare si te implor tacit sa nu incerci vreodata, fiindca as putea face cumplita gresala sa ma incred in tine din nou si sa ma pierd, astfel, pe mine. Ma vei rani oricum, oricand si cu orice sansa fiindca suntem slabi, pentru ca nu mai stim sa ne intelegem, sa mai fim, macar o data, prieteni. Nu te poti opri din a ma rani fiindca nu ma poti iubi cu intensitatea iubirii ce arde, de altfel, in mine. Eu, asemeni tie, nu ma pot inchide intr-un spatiu in care sa nu simt asa si n-am sa pot, in veci, sa accept gandul ca dintre noi doi, cel ranit sunt eu. Dumnezeu ne-a facut perfecti prin imprefectiunile noastre care nu stiu decat sa se completeze, in schimb, noi am dat gres. Tu, stiu sigur, te zbati in sinea ta, nu din cauza lipsei de mine, ci din cauza sentimentului pe care vreau sa cred ca-l aveai atunci, in zilele cand inca stiam " sa fim". Sunt greseli pe care le-ai facut si care te invata, zi de zi, sa nu te mai iubesti. Eu, te acuz pentru ca n-ai acceptat un dar asa frumos, cum a fost intalnirea noastra si ma acuz pe mine, ca nu ma pot desprinde de aceste forte invizibile care ma trag, constant, spre tine. Alex, iti scriu azi fiindca m-ai ranit inca o data, fiindca m-am ranit inca o data cu gandul ca poate, de aceasta data, vei lupta pentru mine. N-am sa am ocazia sa-ti vorbesc vreodata despre cat de multe simt, dar vreau sa-mi vorbesc mie, caci mi-e dor de aceste simple conversatii care ma salveaza din nimicul vietii, cand nu mai am pe nimeni, cand mi-e dor de tine.                                                                                                         As vrea sa stii ca te iubesc fara iluzia ca m-ai iubit si tu vreodata, fara speranta ca o vei face, fara tumult de emotii. A te iubi imi pare acum un adevar absolut pe care n-am indrazneala sa-l mai neg. E in fond, ceva firesc. Daca n-ar fi sa simt asa, n-as mai fi, de fapt, eu . Te iubesc fara intrebari, ci doar cu regretul ca n-a fost sa fie altfel, ca n-am avut sansa sa-mi traiesc iubirea, chiar daca s-ar fi manifestat, in permanenta, doar in sufletul meu.Te iubesc si am sa te iert ca sa sfidez toate lacrimile din lume si toate lucrurile legate de tine pe care as vrea sa le uit. Sa rad in fata tuturor locurilor prin care nu mai pot sa trec, fiindca poarta amintirea ta, a tuturor gandurilor carora nu le pot da glas, fiindca daca nu esti tu sa ti le impartasesc, altcineva nu-si are rostul, a intregilor iluzii care ma chinuie de inca prea mult timp. Te iert in ciuda oricarei conspiratii de a te uri, caci atunci cand este despre tine, nu ma pot opri din a darui.Te iubesc cum n-as fi vrut vreodata, pentru ca nu e drept fata de mine insami. Iubindu-te pe tine inteleg cat de mult nu ma iubeste, pe mine, nimeni. Mi-as dori cumva ca in vreun strafund de suflet sa existe, pentru mine, macar un sfert din tot ce exista in al meu pentru tine, si chiar si asa, ar fi prea mult. Urasc sa te iubesc intr-atat, caci n-ai sa meriti niciodata, caci pentru noi nu mai exista planuri, vise sau idei. Suntem straini care se cunosc mult prea bine, dar care n-au stiut sa se iubeasca in mod egal si, poate de aceea, pentru noi nu mai exista niciun fel de final fericit.
Ascunsa

luni, 6 iunie 2016

5 iunie

" Here comes the girl with the borken smile." - Maroon 5 
 La sfarsitul zilei, este vorba despre acele cateva clipe de fericire absoluta si despre acei cativa oameni care, uneori, au contribuit la fericirea ta. 
Aseara a fost despre mine, despre viata mea pe care, in ciuda zilelor pe care as vrea sa le uit, vreau sa o traiesc din plin. Poate ca merita sa traiesti fiecare zi cu speranta ca aceea va fi una din zilele pe care n-ai sa le uiti, in care vei fi fericit indiferent de lacrimile pe care ti le aduce trecutul si fricile pe care ti le rezerva viitorul. 
Zile in care va fi totul doar prezent si doar fericire. 
Ieri am trait miracolul unei astfel de zi si m-am simtit implinita fiindca am avut sansa sa traiesc cateva experiente care mi-au redat puterea si sa intalnesc cativa oameni care am crezut in mine si care mi-au dorit, poate macar pentru cateva clipe, fericire. Este totul despre ieri si despre alte cateva zile in care am trait, nu doar am existat. 
Mi s-au scurs prin vene rauri de emotii si cred cu adevarat ca, in ciuda durerii, a dezamagirilor si a lucrurilor pe care nu le putem schimba, viata merita traita pentru acele cateva zile, ore, minute, secunde in care te simti fericit si impacat .
Vara trecuta am trait o zi perfecta cu o persoana pe care n-am s-o uit, vara asta, s-a intamplat un alt eveniment minunat . Atunci am fost pe o plaja pustie, cu valuri inalte ce se chinuiau sa cada peste trupurile noastre ghemuite undeva la mal, ieri am fost intr-o capitala ce nu poate sa rasufle de atatia oameni, mergand kilometrii in sir pe niste strazi necunoscute, cu o persoana fara de care n-ar fi fost nimic din toate astea posibil. 
Ne-am ratacit intr-un parc imbibat in parfum de salcami si trandafiri, pe strazi in care s-a scris istorie iar mai apoi, in fata muzicii. Ei au cantat, noi am visat. Eu am visat ca traiesc, si era real . Eram reala si sentimentele mele la fel.
 Si atunci am plans cu lacrimi fierbinti, dar nu de prea mult zbucium sufletesc, ci de fericire. Am trait toti acesti ani doar ca sa plang, de doua ori, de fericire. Am plans cantad din suflet, plangand din suflet si visand. M-am gandit atunci la toate momentele fericite, la toti oamenii care mi-au schimbat cursul vietii pana acum, m-am gandit la parintii mei si, cel mai mult, m-am gandit la mine.
Si am plans, dorindu-mi sa nu mai treaca timpul niciodata, sa stau asa, acolo, bucurandu-ma de propria-mi viata, uitandu-ma la cer si cantand iar si iar si iar. Pentru cateva ore, lumea a fost perfecta si Dumnezeu a fost cu noi, cu mine, mai mult ca oricand. Si am iubit chiar si suferinta, pentru ca face parte din mine, si pe toti oamenii care m-au ranit candva, fiindca fara ei, multe lucruri n-ar fi fost la fel..Am multumit in sinea mea, celor care cantau, fiindca fara ei...n-ar fi fost posibil. 
Mi-am dat toata vocea, energia si puterea in a trai cu intensitate maxima clipele unice, de neuitat pe care, dintre toti oamenii din lume,  mie mi-a fost dat sa le traiesc. Si a meritat tot si probabil asa este mereu, chiar si cand nu-mi dau seama, chiar si cand nu mai cred, chiar si cand nu mai pot. 
In fond, la sfarsitul zilei, la sfarsitul vietii, poate ca doar astfel de momente vor conta si vor ramane.

Ascunsa

sâmbătă, 4 iunie 2016

Desculta



Imi inchipui ca viata mea este alcatuita de cateva zile si foarte putini oameni care, au schimbat, in fond, totul. Poate ca in noi insine se petrec zilnic transformari nebanuite, pe care nici noi nu le putem remarca pe moment dar,  cu toate acestea, viata incepe sa aiba o alta insemnatate dupa cateva evenimente care te fac ori sa renasti, ori sa mori. Si atunci, incepe schimbarea.
Te-am intalnit pe tine si pe cativa altii fara de care nu as mai fi fost eu, cel putin nu aceasta versiune.. iar pasind desculta prin Bruxelles am inteles ca viata are caile ei, ca pot sa traiesc infinit mai frumos decat o fac si ca... o sa-mi amintesc foarte putine zile, dar am sa mi-o amintesc pe aceasta.
Cand am pasit, desculta, pe pamantul Belgiei, intr-un loc in care n-am visat in veci sa ajung, cel putin nu acum, cel putin nu asa, m-am simtit, dupa foarte mult timp, dornica sa fac ceva si impacata, intr-un fel sau altul, cu mine. 
Pietrele erau reci iar oamenii erau calzi, in multitudinea lor erau toti  diferiti, linistiti. Cladiri inalte pline de istorie iar parfumul ciocolatei se simtea de la departare. O frumusete pe care cuvintele nu ma lasa sa o descriu, ca nimic altceva din viata mea posomorata..
Dar m-am intors acasa, unde ploua intruna, in locul asta prafuit pe care nu-l mai indur, stiind ca pe undeva pe aceste strazi, te plimbi si tu. 
S-a rupt ieri si bratara de la tine si m-a lovit o realitate crunta, aceea ca pentru noi nu mai exista niciun fel de sansa. 
Iar cand te-ai ascuns ochii de mine, mi-am inghitit toate lacrimile si toate cuvintele pe care nu am sa ti le mai spun vreodata, azi, nu mai plang. Ma doare ce-ai facut si mi-am dat seama ca nu m-ai meritat niciodata, ca ai lasat sa se piarda tot ce-am avut si azi nu mai ai respect nici sa ma privesti in ochii.
Eu,  nu mai am indrazneala.. Mi-e rusine ca te-am iubit si ca inca o mai fac, ca nu mai scriu, ca nu mai plang, ca nu mai vreau . Sunt ratacita in abisul mintii mele si mi-e groaza de mine insami. Nu mai fac nimic, doar astept sa treaca fiecare zi.. alteori mai sufar, gandindu-ma la nefericirile vietii mele, despre care doar tie as putea sa-ti povestesc. Dar tu nu mai esti iar eu nu mai sunt, desculta prin Bruxelles, unde tot ce este acasa, parea aproape inexistent..

Ascunsa 

sâmbătă, 7 mai 2016

Dimineti

" You have been in every line I have ever read. " - Charles Dickens 

Sunt dimineti care parca, in valtoarea timpului, nici nu exista. Dimineti a caror semnificati n-o aflu nici daca-mi inchid ochii si in care gandurile, odata atat de intense in mintea mea obosita de contradictii, sunt doar umbre de amintire.
Oameni al caror rost in viata mea nu-l mai caut si a caror prezenta undeva prin lume, in acelasi timp cu mine, nu ma mai intereseaza in masura coplesitoare din diminetile trecutului.
Iar anii s-au scurs, cu zile in care mi-era imposibil sa nu ma prabsesc in mine insami de atata fericire si zile despre care nu mai indraznesc nici sa scriu. Altele mi-au dezintegrat fiecare sentiment in parte, simtindu-ma noaptea imbatata de nimicul unei alte zile, cand nesomnul meu se datora unei simple insomnii, nefiind in stare sa ma gandesc la nimic concret. Si ma regasesc si acum in aceeasi stare imposibila, iar uneori, cand nimic nu mai are sens, mai plang. Dar nu intr-o disperare nesfarsita, ca in diminetile de demult, ci in liniste, nestiind de mine sau de altii, inchisa-mi propriul univers in care n-a patruns, in veci, nimeni . Ma mai ratacesc adesea prin mine, ca sa ma regasesc, in ciuda lipsei de tot din juru-mi, si ma gandesc ca intr-un fel ranile de acum vor incepe sa se prafuiasca, ca si acelea din vechile dimineti lungi...iar peste ani, cand ma voi gandi la mine, voi fi cinica, usor retrasa intr-un cu totul alt timp, straina de ce sunt azi si de ce voi fi maine.Iar in alte dati, in ciuda nimicului pe 
care-l simt adesea,  mi-amintesc involuntar de dimineti de demult si sufar ca si cum le-as trai pentru prima oara. Mai vad, din cand in cand, oameni fara de care, atunci, nu mi-as fi putut atribui denumirea de  "eu" iar pe care, azi, ii mai pot recunoaste drept " un cineva " . Si mai sunt cei pe care, cu dimineti in urma, ii vedeam asemenea oglinzilor in care ma reflectam eu cu bucuria mea de a fi in viata, acei unici oameni pe care stii ca nu-i intalnesti decat o data in viata, si ca ti-e, cumva, de ajuns. Persoane la care, in diminetile prezente, meditezi doar cu tristete pentru ca nu mai sunt cu tine dar cu recunostiinta pentru faptul ca, chiar acolo, sub acelasi cer cu tine, inca sunt cu altcineva. 
Oameni care au insemnat atat de mult incat azi nici n-ai puterea sa-i vezi, fiindca tumultul tau sufletesc nu s-ar mai putea domoli daca sub ochii tai ar fi un om pe care obisnuiai sa-l stii si care obisnuia sa te stie atat de bine cat te poti stii si tu. Iar azi mai raman doar "cineva-urile" pe care le mai spunem cand lumea nestiutoare intreaba despre noi. 
Sunt fel si fel de dimineti si fel de fel de lucruri care se schimba in timp, oameni de la care ai mai vrea doar sa-ti poti lua "la revedere" si un dor de tot ce n-ati avut sansa sa traiti impreuna fiindca vi s-a intamplat sa va pierdeti , fara folos, fara cuvinte, unul de altul.
Mai sunt si locurile in care ai mers de atatea ori, simtind mereu cu totul altfel si locuri in care ai stat nesimtind nimic, gandindu-te la nicaieriul spre care pare ca ti se indreapta viata si la tot nedefinitul din tine. Lungi siruri de ne(putinte) si ne(fericiri) cu care nici nu te mai lupti.. ci doar astepti sa se duca si nu speri pentru niciun fel de dimineti. Traiesti ce ti se da si iei fiecare zi sub propria ei forma iar toata viata ta e un lung sir de " maine " care se va termina cu acelasi deznodamant ca si azi. Iar peste sute de dimineti nu va mai conta, probabil, nici macar atat.

Ascunsa

joi, 5 mai 2016

Real

                                                    I just want to keep it real . 


 Am imaginea ta imprimata pe retina si nu conteaza intcotro ma intdrept, te stiu acolo, cu ochii negri indreptati spre mine. Au trecut mai mult de doua luni de cand nu ti-am mai auzit tonul grav al vocii, dar daca inchid ochii, reaud simfoniile rasului tau. Si-mi vine sa zambesc, pentru ca rasul tau imi bucura sufletul, chiar daca acum este  amintire. 
Te revad stand pe scari sau  la masa, in fata casei mele si prin locurile in care ne pierdeam zilele interminabile de vara, si pe unde ne era frig in cele de iarna. Scriu interminabil despre nimeni altul decat tu, nu fiindca n-as avea pe nimeni altcineva, dar fiindca gandindu-ma la tine, n-am indrazneala sa mai pot scrie despre altcineva. 
Sau poate-mi amagesc singura viata lipsita de tine, incercand atfel sa-ti prelungesc sederea. Vreau sa ramai, sa te pastrez real, pe tine si simplele lucruri pe care mi le-ai daruit si pe care am vrut sa ti le daruiesc. 
Tin bratara la mana, o strang tot mai tare din zi in zi, de teama ca s-ar putea pierde si ea cum te-ai pierdut si tu, si ca n-am sa mai am niciun pic din tine in ceea ce insemn eu. Si scriu zadarnic, vorbind cu mine, iti pastrez imaginea intr-o claritate pe care timpul vrea sa o incetoseze, iar eu ma lupt cu mine si cu viata toata sa te mai tin, macar putin.
Daca n-as simti acest zbucium al iubirii ce se prapadeste-n sine-mi, n-as avea, probabil, nimic.
Si mi-e frica sa fiu fara putinul din tine pe care-l mai am, fiindca as ramane cu nimeni. 
Imi inchipui peste ani cum ne vom reintalni si poate, intr-un moment de groaznica sinceritate, ne vom spune tot ceea ce n-am mai putut sa impartasim acum. Sau poate tu-ti vei respecta tacerea, poate n-a mai ramas nimic de spus, dar as vrea macar sa asculti tot ce-as mai putea sa-ti spun eu.
Si ma imaginez pe mine insami, candva in viitor, straina de tot ce simt astazi, dar inca constienta de prezenta ta, pe undeva prin lume. Iar tu esti, probabil, fericit. 
Nu-mi pare nici bine, nici rau. M-ar durea sa te stiu nefericit dar, daca vreodata as stii ca te gandesti cu regret la mine, m-as bucura, fiindca ai stii si tu, intr-o masura aproape inexistenta, ceea ce simt eu in fiecare zi. 

Ascunsa 

luni, 25 aprilie 2016

Despre tine

" Sufar in tacere si, uneori, mai scriu, iti mai scriu, 
            Ca sa ma induc in eroare ca eu mai exist pentru tine [...] " - Nicio nadejde, Adrian Paunescu


Ma ascund de litere ca de mine insami, caci ce-as putea sa-ti mai spun, sa-mi mai spun cand, gandindu-ma la mine, mai am o singura certitudine, aceea ca ma aflu intr-un crunt zbucium si intr-un cumplit dor de tine si de ceea ce eram in prezenta ta.
Azi, nu ma mai gasesc nici macar in mine insami. Si ma schimb intruna, incercand sa gasesc acel eu cu care sa pot convietui, cu care sa ma pot impaca.. Si ma intreb, in ce fel te schimbi tu . 
Iar oamenii ma intreba de tine, nestiind in ce groaznic gol imi afunda sufletul intrebarile lor, ma intreaba oamenii de tine cu certitudinea ca eu cu siguranta stiu, si cum sa le spun, oare, ca abia mai stiu de mine ? Iar in unele zile, cand indraznesc sa dau glas gandurilor despre tine, intreb si eu pe cate unii, cu o idiferenta ce nu tradeaza suspinul din mine, ce mai faci . Mi s-a spus ca ti-ai mai pierdut din zambet, ca ai planuri.. Ca vrei sa pleci departe si ca de mine, nu mai intrebi deloc . 
Iar eu... ratacesc in universul meu mic, cautandu-te adesea.
Ma duc in cluburi si strabat orasul la ore mult prea tarzii, uneori beau un pic cam mult si ma sarut un pic prea rece, si ma cert cu mine, cu lumea, ma cert cu Dumnezeu fara a-mi gasi pacea, scopul, sinele.
Privesc marea gandindu-ma la tine, citesc poezii cautandu-ti forma buzelor printre randuri si, oricat de tare bate vantul, oricat de nesfarsiti cad stropii peste orasul asta insuportabil, in mine insami parca-ti mai aud, inca, glasul. Parca te vad si azi, dupa prea multe zile de cand nu mai esti, cum zabeai cu subinteles  si ce mult imi placea tristetea vietii, cand o traiam alaturi de tine. 
Mi-e groaza de mine insami si de toate randurile pe care nu le  pot lasa decat goale, si ma umple de nefericire toate locurile din jur si toti oamenii care mi-ar placea sa se opreasca din vorbit ca sa auda si ei cum iti suna glasul in amintirile din mintea mea. 
Si cand seri lungi si nedormite imi strabat existenta, as vrea doar sa mancam o eugenie, undeva intr-un colt de strada, vorbind despre visurile pe care obisnuiam sa le avem.. 
Iar cand vei pleca departe, poate n-am sa te mai vad vreodata si daca intr-o zi soarta ne va pune din nou fata in fata, ce-am mai putea sa ne spunem ? Ce-as mai avea sa-ti spun, cand nu mai am nimic sa-mi spun mie..as mai vrea doar sa stiu de ce nu ti-ai luat ramas bun, si ai plecat asa, fara un ultimul cuvant pe care sa mi-l amintesc peste ani. Imi voi aminti, deci, doar tacerea, doar tot ce-am avut in trecut si tot ce nu am in prezent. 
Dar oricat de plina de nimic mi-ar fi viata, mi-as dori sa nu te uit in veci, sa mi te amintesc in detaliu, sa-mi amintesc forma mainilor tale pe care cuvintele nu o pot reproduce si  felul cum zambeai. Iar daca tu m-ai uitat iar timpul iti va sterge din memorie tot ce-am insemnat vreodata, daca intr-o zi n-ai sa mai stii numele meu, as lua asupra-mi toata durerea pe care tu n-ai simtit-o si toate lucrurile pe care tu nu ti le-ai amintit...si-am sa scriu despre tine ca despre o poveste pe care o traiesc in fiecare zi. 
Pentru ca te-am iubit atunci si pentru ca, datorita tie, m-am iubit, un pic, pe mine. 

Ascunsa

marți, 12 aprilie 2016

Dimineţi

" Şi mă uit în ochii lor de parcă aş căuta ceva
            Dincolo de ei, ochii tăi. Triştii tăi ochi. " - Adrian Păunescu


Se zbuciumă cerul de chinul stropilor care stau să cadă în nesfârşita tăcere a întregii lumi. Sau poate tac doar eu şi mă lupt cu mine, asemenea cerului, şi plâng cumva în sine-mi, neputând să mă mai împac nici cu mine, nici cu lumea toată.
Mă mai bucură azi doar zorii dimineţii, nu fiindcă o nouă zi ar mai trezi în indiferentu-mi sine vreo scânteie de entuziasm, nici măcar o fragila curiozitate, ci din pura plăcere de a simţi în aer mirosul petalelor albe de cireşi . De a merge aşa, auzindu-mi doar paşii, în ciuda maşinilor care continuă să treacă şi a gândurilor care nu încetează să vină .. 
Au început să-mi placă aceste dimineţi care, în ciuda veşnicului chin la care mă supun
desprinzându-mă de unica consolare a vieţii mele, somnul, au o răceală care se potriveşte cu ceea ce îmi asupreşte mie sufletul.. O răceală plină de amintiri, de mirosul unor vremuri mai bune şi a altora care stau să vină, detaşată parcă de lumea toată,  de ea însăşi, de mine însămi.
Îmi place felul în care nu mai contenesc în a nu mă gândi la nimic concret, de a mă concetra doar pe senzaţia aerului care mi se scurge prin vene, simţind cu adevărat că acelea sunt singurele clipe din zi, din viaţă, în care respir. Şi absorb cu nesăţ fiecare strop de aer, încerc neîncetat să-mi clătesc mintea de gânduri şi inima de răni, şi poate că încet natura va repara în mine tot ce-am distrus eu, tot ce-au distrus alţii. 
Iar dacă aş putea să-mi mai doresc ceva, dăinuinţa ar fi dintre cele mai bizare pe care le-am avut vreodată, aceea de a opri lumea într-una din aceste reci dimineţi, în care nici soarele nu îndrazneşte să le tulbure liniştea. Să fiu aşa, într-o tăcere şi-o nepăsare perpetuă, să uit de unde vin şi spre ce mă îndrept, să uit cine sunt, ca să pot visa la cine aş putea fi.. 
Dar dimineţile nu pot să păcălească timpul, ca să-mi mai potolească mie haosul interior, ca să nu mi se mai macine mie coastele, neputând să mai îndure loviturile primite de dorul ce se zbate-n mine, de dezamăgirile neclintite şi de fricile veşnic prezente.
Aşa că mă pierd printre rânduri de poezii al căror înţeles rareori îl aflu dar pe care îl simt, descoperind în mine însămi taine pe care nu le credeam acolo. Şi ascult obsesiv aceeaşi melodie, despre o dragoste ce nu mi-a fost dat s-o trăiesc dar despre care îmi place să aud. Şi cu cât ascult mai mult cu atât înţeleg mai puţin, dar nici ca-ş vrea să răpesc misterul lucrurilor pe care nu le pot cuprinde cu mintea, nici ca-ş mai avea puterea să încerc să dau vreo definiţie. 
Şi acest sine al meu, afundat în propria lui tăcere, îşi găseşte pacea în versuri, sute de rânduri citite şi ascultate, în mirosul copacilor asupriţi de o toamnă care pentru ei nu-şi are locul dar care pentru mine, este de înţeles. Şi îmi spun cu un curaj ce se ascunde timid printre propriile-mi gânduri, că tare mi-e dor să iubesc şi groaznic de mult aş vrea să fiu iubită.
Dar acestea toate nu se regăsesc la mine aşa că-mi reîntregesc fiinţa, ce doreşte zadarnic lucruri de care s-a ferit atât, cu iubirile altora a căror profunzime pot, cel mult, să mi-o închipui.

Ascunsa

sâmbătă, 9 aprilie 2016

Vazandu-te

" What hurts is that we never really said goodbye. We just kind of ended."



Mi-au ramas acum doar niste foi albe pe care nici linistea groaznica nici furia ce mocneste in mine nu le mai pot umple. 
Iar zilele se scurg ravasitor peste fiinta mea vlaguita de prea multe ganduri carora nu le pot da vreun inteles, nici o destinatie spre care sa se indrepte, deci raman asa, plutind debusolate in albastrul inchis ce-mi inneaca sufletul. 
Inecati imi sunt si ochii, nu de lacrimi, caci pe acelea fiinta mea nu gaseste puterea sa le planga ci de simplele locuri in care mi-am lasat sufletul, odata ce tu ti-ai lasat doar amintirea. 
De-as fi gandit atunci, la viitorul pe care aveam sa-l traiesc, as fi facut imposibilul conducandu-ne mereu pasii spre un singur loc, ca sa-l pot ascunde privirii mereu in prezentul acesta cumplit.
Dar tu esti parca prin toate locurile in care-am fost vreodata si in cel in care mereu voi fi : in mine insami. 
Iar in haosul zilelor ce ma conduc din ce in ce mai departe de amintirea celor in care inca " eram ", mi se infioara pielea la auzul unui anume cuvant pe care ti-l spuneam si la alte zeci pe care mi le spuneai. Azi mai am doar o bratara si un singur motiv pentru care mai caut in mine puterea si dorinta de a scrie : existenta ta . 
In viata mea si in lumea-ntreaga . 
Tu esti cel despre care mi-as dori sa scriu la nesfarsit iar daca lumea s-ar sfarsi intr-o zi si n-am mai avea nici macar cuvinte, le-as crea din nimic doar ca sa pot scrie ceea ce n-am sa-ti pot, vreodata, spune. Si ceea ce nu mi-ai spus vreodata, si anume ca pleci. 
Ma gandesc adesea cum ar fi fost sa te aud plecand, sa-mi mai vorbesti o data, cat de rece ai fi vrut, cat de putin ai fi stiut si totusi, sa o faci. Sa-mi spui ca n-ai sa mai vii iar eu, tacand, sa plang in sinea mea spunandu-mi ca voi astepta oricum. 
Imi doresc si azi sa aud tot ce-i mai greu de ascultat vreodata, si anume ca n-ai sa mai fii asa cum eu n-am fost, pentru tine, niciodata. 
Sa-mi spui ca pleci intr-o viata in care eu nu exist, ca te vei afla departe de privirea mea si ca mainile nu ni se vor mai atinge in veci, ca n-am sa fiu in gandul tau, nici macar in vreo amintire vaga, sa-mi spui tot ceea ce-ar fi putut sa ma doara, dar sa-mi fi spus, totusi, ceva. 
Tu ai ales insa tacerea pe care o aleg si eu involuntar, tot mai mult din zi in zi.



8 Aprilie 

Te-am vazut ieri, dupa atatea zile carora le-am pierdut sirul.
Mintea mi-era ametita si privirea mult prea neclara insa secunda in care ni s-au intersectat privirele a fost suficienta. 
Mi-as fi dorit sa nu ma vezi si tu, sa te vad doar eu, sa ma uit in ochii tai, sa-ti mangai cu privirea obrajii subtiri si buzele pline. Sa ma uit la tine cu dorinta de a-ti memora chipul pentru tot restul zilelor in care nu-l voi vedea. Dar vazandu-ma, ti-ai intors privirea spre nicaieri si n-am mai putut sa-ti zaresc atunci decat mainile, lasate plapand pe langa corp. 
Iar sufletul meu obosit si mintea incetosata n-au putut lupta cu felul in care ti-ai facut chipul nevazut de al meu, iar atunci a trebuit sa plec, asa cum tu pleci pentru mine, in fiecare zi. 

Ascunsa

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu