marți, 14 iunie 2016

Un pumn de mare

" Et je me surprends toujours a cherche un peu de toi dans les autres. " 

          Tu esti ca un loc sigur. 
Ca un pumn de mare in care ma pot duce sa respir, cand ma sufoca viata. Poate ca asta a fost rolul tau inca de la inceput, sa-ti construiesti in mine un asezamant la care sa revin de fiecare data cand se intampla mult prea multe si nu mai pot sa-mi gasesc niciun refugiu.
Asa ca lumea toate se prabuseste... Oamenii mor in moduri din ce in ce mai tragice, altii sufera, altii pleaca chinuindu-se in singuratatea unor locuri de care nu apartin, altii raman, suferind dupa plecarea celorlalti... Unii sunt prea confuzi iar altii se nasc intr-o lume ce le promite, parca, doar dezastru.
Iar eu...stau sub dus si zambesc la propriile-mi maini, amintindu-mi de cum mi le inlantuiam, candva, de alte tale. Apoi mi te amintesc stand la masa si in spatele barului, zambind la mine, asteptand mereu sa-ti zambesc inapoi . Si mereu, mereu o faceam. 
O fac si azi, desi atatea s-au schimbat.. Mi te pot doar imagina... se prabuseste toata lumea din
 juru-mi si toata viata mea e un lung zbucium incat, uneori, plang de atata neputinta, de atata lipsa, de atata eu. Insa cand ma gandesc la tine, mi-e foarte greu sa nu zambesc. Sunt fericita datorita tie, chiar si cand ma ranesti, chiar si cand imi lipsesti, chiar si cand nu te vad deloc, luni in sir...cand intre noi nu este decat tacere.
Si poate e adevarat ca te iubesc. Si nu ma cred egoista ca uneori, in mijlocul acestei lumi ruinate, in fata ruinelor din mine insami, din propria viata, tu esti locul in care ma pot intoarce, ca sa zambesc.
Zambesti oare vreodata datorita mie... cand ti-e greu, sunt eu refugiul tau ? ... Dar daca nu vreau sa stii ca eu stau si ma bucur, stiind ca pentru mine, tu esti. 
          Imi amintesc de tine felurite lucruri, replicile serialelor, anumite cuvinte, anumite strazi sau pur si simplu... viata de zi cu zi. Sunt lucruri  care se prafuiesc sub timp, ramase inchise undeva in mine caci simt adesea ca daca nu ti le pot spune tie, un altul n-ar avea rost sa le auda. In aceste zile, cand tragediile domina, cand nimic nu mai e sigur si cand mai toti suntem singuri, mi-as dori doar sa-ti spun ca te iubesc. 
Cine-mi va garanta, vreodata, ca voi mai avea ocazia.. Cand te voi mai vedea, din pura intamplare, si de unde voi stii ca nu este pentru o ultima oara ? Daca ar fi sa dispar maine, poate linistea dintre noi ar fi unul dintre cele mai mari regrete ale mele... Faptul ca n-am luptat mai mult, faptul ca nu am reusit sa contez pentru tine asa de mult incat sa nu ma lasi niciodata.. faptul ca n-am putut face mai bine. Ca n-am mai baut impreuna niciun pahar, ca n-am ramas acolo, pe malul Costinestiului pentru totdeauna .
Te gandesti oare ce bine ar fi fost, daca am fi stat, pur si simplu acolo ? In pumnul ala de mare... in care nu ne durea, parca, nimic. Eram amandoi, izolati de zgomotele insuportabile ale lumii actuale, afundati in forfota valurilor, in contrast cu inimile noastre scaldate in iluzia unei paci eterne.
De ce n-am mai stat in timpul cand ne era asa usor sa fim prieteni, cand puneam din ce in ce mai multe amintiri in cartea vietilor noastre, cand ne bucuram de tinerete si, intr-o lume plina de nedreptati.. noi paream, cumva, potriviti.
Daca ar fi sa nu te mai vad vreodata, singurul meu regret ar fi ca n-am putut sa mai plang langa tine si sa-ti spun cat de mult imi lipsesti. 
Imi lipsesti in zilele cand mi-e greu si daca ai stii cat de multe sunt in ultima vreme...in zilele cand as vrea sa filosofez si nu ma am decat pe mine dar si in zilele cand traiesc mici fericiri pe care nu le pot darui, la randul meu, nimanui.
Mi-e dor de tine cum ii e dor malului de valuri, atunci cand se retrag in adancuri. Dar vezi tu, malul stie ca valurile se intorc constat, eu insa, nu mai sper nimic. 
Ramai totusi un pumn de mare, in care sa ma pot refugia.

Ascunsa

miercuri, 8 iunie 2016

somnul de vara trecuta

" M-as pierde insumi de, cumva, te-as pierde/ si te iubesc si sufar pe muteste. " - Adrian Paunescu

M-am trezit azi dimineata, simtind prezenta unei noi zile in care nu se va intampla nimic care sa miste-n mine vreun muschi al fericirii, in fine, vreo alta emotie care sa nu aiba legatura cu tine.
Eram, ca intotdeauna, eu si gandurile mele indreptate spre nicarieri. Si dintr-o data, mi-am amintit de un moment al nostru.
Ma inchipuiam vorbindu-ti, ca in zilele cand nu era nevoie sa-mi imaginez o simpla conversatie, fiindca realitatea insasi era suficienta. Astazi, nu-mi ramane decat propria minte unde tin incuitate toate cuvintele pe care n-am avut sansa sa ti le spun si carora incerc sa le dau viata, scriindu-mi-le, caci n-am curajul sa las sa se stinga impreuna cu fluxul de emotii pe care-l am doar cand esti tu in rolul principal.
Monologul meu interior incepea luandu-te metaforic de mana si introducandu-te in acea eterna zi de vara, intr-o data pe care nu mi-o amintesc, pentru ca pe atunci nici ca-mi pasa in ce zi ma mai aflam, fiindca tu stiai sa fi in toate. Ma intorceam in trecut si-ti vorbeam despre parcul asta, prin care ne faceam veacul si despre o anume banca, undeva pe-o alee ingusta. Mai tii minte oare, cand ai adormit pe genunchii mei iar eu, induiosata de inocenta somnului tau, acolo in bataia fragila de vant, n-am avut taria sa te trezesc ? Erai ca un copil aproape major, iar chipul ti-era, in aparenta somnului, lipsit de orice grija lumeasca. Buzele ti-erau pictate intr-o curba usoara, de liniste nesfarsita, asemenea inimii mele, cand ma opream din lectura, ca sa te privesc, ca sa te scutur de vreo frunza ce-ti putea primejdui pacea, ca sa te iubesc. Iar tu dormeai nesimtind nimic din involburarea mea launtrica sau din forfota din jurul tau, caci oamenii treceau galagiosi pe langa noi iar altii ne priveau lung, crezand, poate, ca vom ramane pe banca aceea pe vecie. Sau poate nu pe banca, caci ar fi distrus-o timpul, dar poate intr-un alt colt de lume, mereu la fel de impacati cu noi, mereu la fel de impreuna.
Dar vezi, s-au inselat si ei iar presimtirile mele cum ca nu aveam sa traiesc decat o clipa efemera de fericire, s-au adeverit. A ramas banca si ne-am distrus noi. 
M-ai intelege daca ti-as spune ca daca ar fi fost vorba sa dormi pentru totdeauna, nu mi-as fi miscat nicio farama de piele, de teama ca ti-ar putea tulbura somnul? Ai intelege ca puteam sa stau acolo, drept sprijin al tau, pentru o eternitate si tot n-ar fi fost prea mult?
Poate ti-as parea stupida, caci uite cat timp a trecut, aproape un an de atunci si parca au mai trecut multi altii, de cand nu te mai stiu langa mine. Iti mai amintesti, insa, cum te-ai trezit? 
Speriat de vreun sunet, surprins de locul in care ne aflam si de linistea mea, in fata linistii tale. Te-am surprins atunci, pentru faptul ca nu te-am trezit si pentru ca n-as fi facut-o, dar niciodata n-am avut ocazia sa-ti spun, ca de-ar fi fost sa dormi pentru tot restul zilelor, tot nu te-as fi trezit, as fi stat asa, uitandu-ma la tine fiindu-mi suficient .  
Acum cand ma gandesc, am suferit si, intr-adevar, sufar prea mult si prea nedrept. Dar in astfel de momente cand imi amintesc de noi, poate ca tu ai pierdut, de fapt, esenta. Fiindca oricate iubiri ti-ar trece prin inima, prin maini, prin minte, ai simtit vreodata bucuria de a privi pe un altul cum doarme si neputinta de a-i intrerupe somnul, de teama ca i-ai strivi aceasta liniste ? 
Iti amintesti vreodata despre mine, sau despre oricine altcineva, cu aceeasi intensitate mistuitoare cu care-mi amintesc eu si ti se scurg vreodata cuvintele, prin vene parca, fara sa aiba rabdare sa le dai glas? 
Poate ca daruindu-ti tie, mi-am daruit si mie. Si te iubesc, simtind ca ma mai inteleg azi, doar poeziile si, uneori, imi traverseaza mintea infricosatorul gand ca daca as mai iubi cum te-am iubit pe tine, as putea simti cum n-a simtit mai nimeni . 

Ascunsa 

marți, 7 iunie 2016

Putin din noi

" Love breaks my bones and I laugh. " - Charles Bukowski 


      Sunt atat de pierduta in ganduri care nu stiu decat sa te cuprinda incat, am uitat cum e sa fi si undeva, in realitate. Sa-mi vorbesti, sa-ti vorbesc, sa fim.Tremur de frigul launtric ce zace-n mine, pentru ca tu-l trezesti si mai tremur de groaza ca s-ar putea ca tu sa vrei sa fi din nou, sau sa nu mai fi niciodata. Ce sa fi ? Prezent intr-un colt de Univers in care indraznesc sa ma aflu si eu.                            A trecut timpul, am trecut si noi..n-a trecut, insa, iubirea. Pentru ca asa cum imi scriu adesea, cum iti scriu adesea, fara a putea vreodata citi, te iubesc fara sa pot schimba, in vreun fel, acest lucru. De cand te cunosc, nu mai tin minte cum e sa nu te iubesc. Ma pot lupta cu mine, cu tine si cu lumea toata, dar nu ma pot lupta cu lucruri pe care nu le pot explica, defini sau intelege cu micimea mintii mele. Sentimentul in sine e prea mult ca sa poata fi descris, oricat de mult mi-as dori eu sa-mi pot vorbi, sa-ti pot spune. Iubesc faptul ca existi si urasc faptul ca nu stiu cum sa nu te mai iubesc. M-ai ranit constant, fara sa poti intelge vreodata ce dragoste stupida se zbate-n mine, ce istovitoare e aceasta legatura a noastra pe care Universul a pregatit-o pentru noi, iar tu ai incercat, zadarnic, sa o frangi . N-am sa ma pot minti vreodata, cum n-ai sa poti nici tu, chiar de ne-ar desparti ani, kilometrii sau orgolii rasfrante in prea multe cuvinte grele, tu si eu avem un fel de eternitate pe care o simtim, dar nu-i dam, in veci, glas. Asa ca, vorbindu-mi azi, dupa atat de multa vreme, n-am stiut decat sa tremur si sa tac. Nu pentru ca n-as mai avea ce sa-ti spun, ci fiindca nu mai am puterea de a trai cu sau fara tine. Caci acum imi este tot una. Este prea tarziu sa fi prezent, sa-ti ceri iertare si te implor tacit sa nu incerci vreodata, fiindca as putea face cumplita gresala sa ma incred in tine din nou si sa ma pierd, astfel, pe mine. Ma vei rani oricum, oricand si cu orice sansa fiindca suntem slabi, pentru ca nu mai stim sa ne intelegem, sa mai fim, macar o data, prieteni. Nu te poti opri din a ma rani fiindca nu ma poti iubi cu intensitatea iubirii ce arde, de altfel, in mine. Eu, asemeni tie, nu ma pot inchide intr-un spatiu in care sa nu simt asa si n-am sa pot, in veci, sa accept gandul ca dintre noi doi, cel ranit sunt eu. Dumnezeu ne-a facut perfecti prin imprefectiunile noastre care nu stiu decat sa se completeze, in schimb, noi am dat gres. Tu, stiu sigur, te zbati in sinea ta, nu din cauza lipsei de mine, ci din cauza sentimentului pe care vreau sa cred ca-l aveai atunci, in zilele cand inca stiam " sa fim". Sunt greseli pe care le-ai facut si care te invata, zi de zi, sa nu te mai iubesti. Eu, te acuz pentru ca n-ai acceptat un dar asa frumos, cum a fost intalnirea noastra si ma acuz pe mine, ca nu ma pot desprinde de aceste forte invizibile care ma trag, constant, spre tine. Alex, iti scriu azi fiindca m-ai ranit inca o data, fiindca m-am ranit inca o data cu gandul ca poate, de aceasta data, vei lupta pentru mine. N-am sa am ocazia sa-ti vorbesc vreodata despre cat de multe simt, dar vreau sa-mi vorbesc mie, caci mi-e dor de aceste simple conversatii care ma salveaza din nimicul vietii, cand nu mai am pe nimeni, cand mi-e dor de tine.                                                                                                         As vrea sa stii ca te iubesc fara iluzia ca m-ai iubit si tu vreodata, fara speranta ca o vei face, fara tumult de emotii. A te iubi imi pare acum un adevar absolut pe care n-am indrazneala sa-l mai neg. E in fond, ceva firesc. Daca n-ar fi sa simt asa, n-as mai fi, de fapt, eu . Te iubesc fara intrebari, ci doar cu regretul ca n-a fost sa fie altfel, ca n-am avut sansa sa-mi traiesc iubirea, chiar daca s-ar fi manifestat, in permanenta, doar in sufletul meu.Te iubesc si am sa te iert ca sa sfidez toate lacrimile din lume si toate lucrurile legate de tine pe care as vrea sa le uit. Sa rad in fata tuturor locurilor prin care nu mai pot sa trec, fiindca poarta amintirea ta, a tuturor gandurilor carora nu le pot da glas, fiindca daca nu esti tu sa ti le impartasesc, altcineva nu-si are rostul, a intregilor iluzii care ma chinuie de inca prea mult timp. Te iert in ciuda oricarei conspiratii de a te uri, caci atunci cand este despre tine, nu ma pot opri din a darui.Te iubesc cum n-as fi vrut vreodata, pentru ca nu e drept fata de mine insami. Iubindu-te pe tine inteleg cat de mult nu ma iubeste, pe mine, nimeni. Mi-as dori cumva ca in vreun strafund de suflet sa existe, pentru mine, macar un sfert din tot ce exista in al meu pentru tine, si chiar si asa, ar fi prea mult. Urasc sa te iubesc intr-atat, caci n-ai sa meriti niciodata, caci pentru noi nu mai exista planuri, vise sau idei. Suntem straini care se cunosc mult prea bine, dar care n-au stiut sa se iubeasca in mod egal si, poate de aceea, pentru noi nu mai exista niciun fel de final fericit.
Ascunsa

luni, 6 iunie 2016

5 iunie

" Here comes the girl with the borken smile." - Maroon 5 
 La sfarsitul zilei, este vorba despre acele cateva clipe de fericire absoluta si despre acei cativa oameni care, uneori, au contribuit la fericirea ta. 
Aseara a fost despre mine, despre viata mea pe care, in ciuda zilelor pe care as vrea sa le uit, vreau sa o traiesc din plin. Poate ca merita sa traiesti fiecare zi cu speranta ca aceea va fi una din zilele pe care n-ai sa le uiti, in care vei fi fericit indiferent de lacrimile pe care ti le aduce trecutul si fricile pe care ti le rezerva viitorul. 
Zile in care va fi totul doar prezent si doar fericire. 
Ieri am trait miracolul unei astfel de zi si m-am simtit implinita fiindca am avut sansa sa traiesc cateva experiente care mi-au redat puterea si sa intalnesc cativa oameni care am crezut in mine si care mi-au dorit, poate macar pentru cateva clipe, fericire. Este totul despre ieri si despre alte cateva zile in care am trait, nu doar am existat. 
Mi s-au scurs prin vene rauri de emotii si cred cu adevarat ca, in ciuda durerii, a dezamagirilor si a lucrurilor pe care nu le putem schimba, viata merita traita pentru acele cateva zile, ore, minute, secunde in care te simti fericit si impacat .
Vara trecuta am trait o zi perfecta cu o persoana pe care n-am s-o uit, vara asta, s-a intamplat un alt eveniment minunat . Atunci am fost pe o plaja pustie, cu valuri inalte ce se chinuiau sa cada peste trupurile noastre ghemuite undeva la mal, ieri am fost intr-o capitala ce nu poate sa rasufle de atatia oameni, mergand kilometrii in sir pe niste strazi necunoscute, cu o persoana fara de care n-ar fi fost nimic din toate astea posibil. 
Ne-am ratacit intr-un parc imbibat in parfum de salcami si trandafiri, pe strazi in care s-a scris istorie iar mai apoi, in fata muzicii. Ei au cantat, noi am visat. Eu am visat ca traiesc, si era real . Eram reala si sentimentele mele la fel.
 Si atunci am plans cu lacrimi fierbinti, dar nu de prea mult zbucium sufletesc, ci de fericire. Am trait toti acesti ani doar ca sa plang, de doua ori, de fericire. Am plans cantad din suflet, plangand din suflet si visand. M-am gandit atunci la toate momentele fericite, la toti oamenii care mi-au schimbat cursul vietii pana acum, m-am gandit la parintii mei si, cel mai mult, m-am gandit la mine.
Si am plans, dorindu-mi sa nu mai treaca timpul niciodata, sa stau asa, acolo, bucurandu-ma de propria-mi viata, uitandu-ma la cer si cantand iar si iar si iar. Pentru cateva ore, lumea a fost perfecta si Dumnezeu a fost cu noi, cu mine, mai mult ca oricand. Si am iubit chiar si suferinta, pentru ca face parte din mine, si pe toti oamenii care m-au ranit candva, fiindca fara ei, multe lucruri n-ar fi fost la fel..Am multumit in sinea mea, celor care cantau, fiindca fara ei...n-ar fi fost posibil. 
Mi-am dat toata vocea, energia si puterea in a trai cu intensitate maxima clipele unice, de neuitat pe care, dintre toti oamenii din lume,  mie mi-a fost dat sa le traiesc. Si a meritat tot si probabil asa este mereu, chiar si cand nu-mi dau seama, chiar si cand nu mai cred, chiar si cand nu mai pot. 
In fond, la sfarsitul zilei, la sfarsitul vietii, poate ca doar astfel de momente vor conta si vor ramane.

Ascunsa

sâmbătă, 4 iunie 2016

Desculta



Imi inchipui ca viata mea este alcatuita de cateva zile si foarte putini oameni care, au schimbat, in fond, totul. Poate ca in noi insine se petrec zilnic transformari nebanuite, pe care nici noi nu le putem remarca pe moment dar,  cu toate acestea, viata incepe sa aiba o alta insemnatate dupa cateva evenimente care te fac ori sa renasti, ori sa mori. Si atunci, incepe schimbarea.
Te-am intalnit pe tine si pe cativa altii fara de care nu as mai fi fost eu, cel putin nu aceasta versiune.. iar pasind desculta prin Bruxelles am inteles ca viata are caile ei, ca pot sa traiesc infinit mai frumos decat o fac si ca... o sa-mi amintesc foarte putine zile, dar am sa mi-o amintesc pe aceasta.
Cand am pasit, desculta, pe pamantul Belgiei, intr-un loc in care n-am visat in veci sa ajung, cel putin nu acum, cel putin nu asa, m-am simtit, dupa foarte mult timp, dornica sa fac ceva si impacata, intr-un fel sau altul, cu mine. 
Pietrele erau reci iar oamenii erau calzi, in multitudinea lor erau toti  diferiti, linistiti. Cladiri inalte pline de istorie iar parfumul ciocolatei se simtea de la departare. O frumusete pe care cuvintele nu ma lasa sa o descriu, ca nimic altceva din viata mea posomorata..
Dar m-am intors acasa, unde ploua intruna, in locul asta prafuit pe care nu-l mai indur, stiind ca pe undeva pe aceste strazi, te plimbi si tu. 
S-a rupt ieri si bratara de la tine si m-a lovit o realitate crunta, aceea ca pentru noi nu mai exista niciun fel de sansa. 
Iar cand te-ai ascuns ochii de mine, mi-am inghitit toate lacrimile si toate cuvintele pe care nu am sa ti le mai spun vreodata, azi, nu mai plang. Ma doare ce-ai facut si mi-am dat seama ca nu m-ai meritat niciodata, ca ai lasat sa se piarda tot ce-am avut si azi nu mai ai respect nici sa ma privesti in ochii.
Eu,  nu mai am indrazneala.. Mi-e rusine ca te-am iubit si ca inca o mai fac, ca nu mai scriu, ca nu mai plang, ca nu mai vreau . Sunt ratacita in abisul mintii mele si mi-e groaza de mine insami. Nu mai fac nimic, doar astept sa treaca fiecare zi.. alteori mai sufar, gandindu-ma la nefericirile vietii mele, despre care doar tie as putea sa-ti povestesc. Dar tu nu mai esti iar eu nu mai sunt, desculta prin Bruxelles, unde tot ce este acasa, parea aproape inexistent..

Ascunsa 

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu

Aminteste-ti :

Aminteste-ti :

Rasfoiesc :