luni, 12 septembrie 2016

Last year. First day.

" Every new beginning comes from other beginning's end. " 

Ce nostalgie ravasitoare si cata confuzie adunata in acelasi trup cu care am pasit azi, in ultimul meu an de liceu. 
De dragul vremurilor ce tocmai s-au dus, am rascolit prin acest sanctuar al  amintirilor, gasind acolo descrierea primei mele  zi de liceu, acestea fiind, in perceptia mea, niste evenimente unice in viata care merita insemnate in detalii pentru ca, in timpul care urmeaza sa poti sa ai puterea sa-ti imaginezi savoarea trecutului.  Ma fascineaza trecerea timpului, in special cand odata cu acest timp trec si eu . Cat de multa schimbare in acestia ani, in mine, in perceptiile mele si in tot ce-a insemnat vreodata viata mea. Uitandu-ma in trecut, mi-e greu sa ma recunosc. Dar sunt eu. Azi, ca si atunci. 
Primul meu pas in acest loc care avea sa modeleze tanara din mine si tot ce urma sa se intample in viata mea a fost facut cu teama, de o fata incaltata in balerini si imbracata in camasa alba, specifica noilor veniti in institutie. Azi, in ultima mea " prima zi de liceu " pasesc diferit, in tenisi, tot in camasa doar ca, de data asta, e una colorata. Am pasit astazi tot cu frica, doar ca acum e diferita. E teama ca ma apropi cu atata repeziciune de un final pentru care nu ma simt pregatita, de niste decizii pe care trebuie sa le iau si de un efort pe care trebuie sa il depun. Frica momentului cand urmeaza sa spui la revedere simtamantului in sine, cand stii ca n-ai sa mai calci niciodata pentru prima oara pe scarile care au avut blandetea, dupa atatia ani, sa ramana la fel. Doar noi ne-am schimbat . Ne-am schimbat cu totii, fiecare dupa felul in care a putut sa se schimbe. Am crescut si odata cu asta ni s-au epuizat si ultimele rezerve de inocenta si bucurie pe care parca o emanam pe atunci, cand liceul parea a fi locul tuturor minunilor. Ne transformam vazand cu ochii in adultii egoisti, prea obositi 
sa-si mai ascunda antipatia unul fata de celalalt. Viitorii adulti care astazi se mai tin de un fir subtire al copilariei, asa zisii adolescenti ce suntem, ne zbatem obsesiv intr-o confuzie asidua pe care nu o exteriorizam decat persoanelor cu care in acesti ani am avut sansa sa ne formam o oarecare legatura, care se va risipi la un momentdat, la fel ca toti acesti ani pe care i-a sters timpul. Dar o stiu prea bine, suntem cu totii nesiguri in privinta a ceea ce ne asteapta, desprinderea dintr-un loc in altul, de niste oameni pe care, chiar daca nu-i simpatizezi, cel putin esti obisnuit sa traiesti cu ei. Eu ? Mie o sa-mi lipsesc cel mai mult eu. Si mai ales ceea ce am fost. Pentru ca m-am maturizat si o parte din mine stia ca asta avea sa se intample la un momentdat, stia ca acea parte de copilarie este ireversibila si ca este imposibil sa ne opreasca cineva din a ne face mari, dupa cum indraznea sa se viseze in "De veghe in lanul de secara" . Sunt inca imatura dar cel mai vizibil semn de maturitate este insasi faptul ca sunt constienta de cat de multe mai am de invatat, de aflat, de dobandit. Imi cunosc propria imaturitate si-mi dau seama de evolutia mea ca si individ din simplul fapt ca nu ma mai arunc orbeste in vise care stiu ca nu sunt realizabile, cand nu mai cred oamenii din jur si ma zbat sa cred in mine, cand am inteles ca nu-mi apartine nicio persoana si daca cineva nu te iubeste, nu este vina nimanui. Mi-am dat seama ca viata e mai mult decat pot cuprinde cu mintea si ca sunt mai mult decat ceea ce cunosc deja despre mine, la fel fiind toti ceilalti din jurul meu. In mintea mea este clar acum ca sunt momente in care trebuie sa renunti la lucrurile care nu mai conduc spre nicaieri, indiferent de suferinta care vine odata cu asta si ca deseori e mai importanta o despartire frumoasa decat un drum lung si nefericit. 
M-am convins de lucruri pe care nici nu le banuiam inainte, in acesti ani am pus intrebari si am gasit raspunsuri, deseori, doar in mine insami. Am inteles o frantura aproape inexistenta din complexitatea acestei vieti din care n-am apucat sa gust decat putin, dar cand am facut-o au avut, mai mult ca oricand, legatura cu liceul. Pentru ca aici e locul. Nu cel in care trebuie sa fii neaparat fericit, desi unii iti promit asta inainte sa incepi, dar e locul in care inveti despre tine, nu suficient cat sa nu-ti mai fie teama de viitor, dar suficient cat sa iti deschizi mintea. Sau cel putin, unii dintre noi.
Primii prieteni pe care speri ca-i vei pastra, cele mai importante carti pe care le-am citit, cele mai frumoase calatorii, primul meu loc de munca, primele nopti petrecute departe, prima oara cand 
m-am imbatat, cand am simtit o fericire deplina si o tristete chiar mai mare, prima oara cand n-am inteles nimic si m-a frustrat chestia asta dar mai ales, prima mea dragoste . 
Am sa-mi amintesc mereu de liceu dintr-o multitudine de motive dar in special ca am cunoscut o anume persoana care a schimbat multe. Cineva care m-a facut sa uit cum eram inainte sa-l cunosc, de parca mi-ar fi inceput viata fix in momentul cand ni s-au intersectat drumurile. Un baiat. 
Un baiat pe care l-am tinut strans pana a trebuit sa-i dau drumul, nu pentru ca asa am vrut, ci pentru ca asa era corect. O iubire care nu s-a dus niciodata la implinirea pe care inima mea s-a avantat sa si-o inchipuie dar care s-a sfarsit intr-un mod frumos, in care nici suferinta, nici distanta si nici tacerea nu mai sunt importante, pentru ca a fost mult mai mult de atat, si va ramane . 

Ascunsa

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu