marți, 15 august 2017

29 iulie

" Growing apart doesn't change the fact that for a long time we grew side by side; our roots will always be tangled. I'm glad for that. " - Ally Condie




29 iulie 2017

Ziua ta de nastere. Costinesti. O alta vara petrecuta in absenta ta. 
Mi-ar fi placut sa-ti vad ochii fara sa spun neaparat ceva, sa simt doar bucurie, un straniu sentiment de fericire pentru ca, int-o lume atat de mare, in acelasi timp cu mine, intr-un oras oarecare dintr-o tara oarecare s-a intamplat sa te nasti si tu. 
2 ani mai tarziu m-am nascut si eu iar peste alti 15 ni s-au intersectat drumurile pentru prima oara. 
Pare o perioada atat de lunga si cat de nejustificata este senzatia ca toti acesti 15 ani petrecuti fara certitudinea ca te "esti" s-au macinat in valtoarea timpului atat de tare incat nu-mi mai amintesc nimic pe care sa-l pot numi semnificativ.  Dupa aceea, ai ramas doar tu si tot ce a urmat in viata mea a avut vesnic aceasta unica si desavarsita amprenta: cea a existentei tale. 
Pot spune ca mi-as fi dorit sa fiu acolo, fara cuvinte, doar o prezenta linistita si adancita in fericirea ca, in ciuda tututor dificultatilor pe care le-am intampinat, soarta a vrut sa ne intalnim intr-una din verile tineretii noastre. 
Si ce frumos a fost... 
Tot in acea vara ne-am adancit taliple in nisipul Costinestiului si palmele una in cealalta, hoinarind impreuna de parca aveam la dispozitie cel putin toata viata. 
Acum, diverse evenimente s-au izbit intr-o maniera ciudata, hazardul a decis sa fiu din nou in Costinesti, intr-o zi cu o semnificatie aparte, caci pe-atunci ai aparut pe lume si mi-ai schimbat, fara sa vrei, intrega existenta. 

Nu stiu unde erai tu, ce faceai sau cu cine. Sper ca ai fost fericit. Ca esti. 
Uneori ma intristeaza sentimentul ca e posibil sa traiesti o fericire aparte in ciuda faptului ca eu nu mai pot sa fiu acolo si pentru ca, desi uneori am momente de pace si multumire, nu le pot numi clipe fericite, fiindca tu nu ai facut parte din ele. 
Dar alteori ma eliberez de toate aceste constrangeri egoiste si nu pot sa-ti doresc decat o viata plina de impacare. Cu sau fara mine, meriti o existenta lipsita de dor, singurate si tristete, nu pentru ca ai calitati exceptionale, nu pentru ca esti mai bun decat alti oameni, ci pentru ca dintre toate fiintele de pe lume, eu te iubesc pe tine, iar asta este un motiv suficient. 
In aceasta zi pierduta in mrejele verii mi s-au pierdut privirile printre lampioane si stele ca mai apoi sa se izbeasca de o luna plina si sa-mi revina inapoi pe pamant, spre apa care tremura reticenta si pe care vantul, intr-o furie domolita de blandetea noptii, o mai izbea de digul pe care ma aflam cu picioarele incrucisate, cu inima amortita, cu gandurile vesnic spre tine.
O priveliste desprinsa din delicatetea lumii dar pe care n-am putut decat s-o inregistrez pe retina caci inima mi-era prea plina de dor, prea incremenita de absenta. Ce sens are toata frumusetea lumii daca nu poti s-o privesti cu cine trebuie ?
Eram in prezenta unei persoane pe care doream s-o intalnesc de acum cinci ani. Un om pentru care am sentimente deosebite dar nedefinite, cineva de care imi pasa si cu care mi-ar fi placut ca lucrurile sa decurga putin diferit. L-am strans in brate cu drag, l-am sarutat cu dor, l-am parasit cu tristete. Mi-as fi dorit sa fie ceva reciproc si unic, sa pot sa ma simt eu insami fara teama sau resentimente dar, desi toate aceste lucruri au lipsit, sunt multumita ca am reusit sa-mi clarific anumite trairi...
sa-mi dau seama ca, dintre toti oamenii la care s-a intamplat sa tin, tu ai ramas unica mea melancolie, nebunia mea suprema.

Ascunsa

vineri, 28 iulie 2017

To me

"I’m not tragic these days, I don’t weep, but I feel alone, bewildered, far from you, far from everything — nothing has any meaning." - Simone du Beauvoir


Cu cinci ani in urma, am scris pentru prima oara. 
Dintr-o durere mica, s-a nascut o dorinta mare, mai mare decat mine, decat toate emotiile pe care am reusit sa mi le transpun vreodata pe hartie, decat orice poveste pe care am trait-o de atunci. 
Am scris pentru mine, despre mine si mai tarziu, despre noi. 
De prea multe ori am ramas fara echilibru, mi-am lasat pasii sa urmeze drumuri care urmau sa nu duca nicaieri, doar fiindca n-am stiut cum sa stau pe loc. Pe aceleasi drumuri m-am si ratacit si nu am mai gasit nicio ramura de mesteacan pe care s-o iau drept reper spre o viata mai buna, sau spre mine insami. 
Am gasit, totusi, cateva randuri goale pe care le-am umplut cu ganduri pe care n-am reusit sa le spun nimanui iar alteori, cand apasarea era asa de puternica incat strivea insasi cuvintele ce mi se involburau in minte, le-am umplut cu tacere. 
Au fost cinci ani in care s-au intamplat multe, in care s-a schimbat tot ce obisnuia sa-mi fie familiar, in care m-am transformat in aceasta versiune a mea, in care se afla blocata inima unei fete de 13 ani, inima care pare sa nu mai gaseasca drumul maturitatii, al unei intelepciuni spirituale despre care a tot citit de-a lungul acestor cateva sute de zile...  
Am ramas tematoare si confuza, cu zile in care ma adun din mine insami doar dupa ce-mi revars tot tumultul de idei, dezamagiri si visuri in acest univer creat din si pentru mine. 
In serile cand nu am stiut ce sa mai spun despre mine, am vorbit despre o prima dragoste al carei capat nu-l mai pot gasi, in mrejela careia m-am incurcat atat de tare incat eliberarea imi pare doar un termen din dictionar, nimic ce pot, intr-adevar, atinge. 
Iar alteori, mi-am insirat adolescenta plina de urcusuri si coborasuri, mici realizari personale, tulburari emotionale, cateva plimbari, cativa oameni care au ales un cu totul alt drum, pe care n-am sa-i mai intalnesc dar despre care voi mai gasi intotdeauna inca un lucru sau doua de spus pentru simplul fapt ca, in constinta mea, prea putine lucruri se termina cu adevarat. Pentru ca sunt un om sensibil. Inca de cand am deschis ochii pentru prima oara. 
Realitatea care mi-a fost prezentata inca de pe atunci m-a dezamagit in moduri pe care doar
scriindu-le am reusit sa le accept. Sunt o fata mica, mai mica decat este orasul asta in tot universul. 
Mi-a placut sa visez si sa scriu despre asta si despre tot ce mi-as fi dorit sa strang in brate, dar nu s-a putut pentru ca viata are propriile sale reguli, fiindca iubirea este...ceva ce nu stiu sa definesc dar despre care trebuie sa scriu din cand in cand, ca sa-mi recapat un oarece sentiment de identitate. O adolescenta pe care nu sunt sigura ca mi-ar placea s-o recitesc peste ani dar care presupun ca-mi va lipsi, pentru simplul fapt ca e frumos sa fii tanar, in ciuda tuturor lucrurilor care par un pic prea grele. 
Sunt cinci ani si mai urmeaza, poate, inca multi altii... Despre care trebuie sa scriu, ca sa ma linistesc, ca sa imi dau seama, la capatul unei zile aflate inca departe, cine sunt eu si de cine-mi este inca dor.

Ascunsa

marți, 11 iulie 2017

Ti-as spune

" You will always be my forever. "
Mi se deruleaza in minte tot felul de ganduri pe care imi imaginez ca, intr-o buna zi, le voi scrie sau ti le voi spune. 
Stiu ca imi e imposibil de atins oricare dintre aceste dorinte tainice pentru ca sa-ti vorbesc nu mai are sens iar sa scriu a devenit, acum, prea greu, caci nu vreau sa ma mai gandesc...la tine, la mine, la acel vechi si de mult uitat "noi" . Nu vreau sa ma afund in mine insami si sa recunosc ca toate aceste emotii pe care le ascund sub pudra si nopti pierdute in incercari de a trai " fericirea" sunt, intradevar, ale mele. 
Nu mai consider a fi necesar sa-mi vorbesc, sa-mi las mie insami o amintire a tot ceea ce sunt azi, a tot ceea ce nu am reusit sa fiu dar, as vrea sa stii ca, daca as putea sa cer orice din intreaga lume, 
n-as vrea decat sa stau cu tine undeva pe malul unui ocean sau poate chiar aici.. pe malul marii noastre, si sa-ti spun...
Despre cum m-am simtit in fiecare clipa in care n-ai fost langa mine, despre cum ploua torential de ziua mea de nastere pe care imi inchipui ca ai uitat-o si despre cum stateam acolo, pe scari, cu un brat de flori in mana gandindu-ma la tine si la ce as fi fost eu, daca n-ai fi fost tu. 
Sa-ti descriu prin cuvinte inexistente inca tot ce mi-am imaginat ca o sa traiesc pana acum si tot ce obisnuiam sa sper ca voi trai. Despre stresul asta care pare cel putin interminabil, sa-ti povestesc in detaliu cum, de-a lungul timpului, mi-am fixat obiective si cum am reusit sa ating cateva din ele fara sa simt insa nicio bucurie, nicio satisfactie sau multumire de sine. Si despre cum cativa oameni care pretind ca le pasa afisau o asa zisa fericire  despre care eu nici nu voiam sa aud... cand tot ce doream sa fac era sa fug departe, prin cea mai singuratica padure, pe cea mai negasita plaja  si sa te aflu acolo, pe undeva. M-am gandit, in tot timpul asta, la ce ai spune tu, despre mine, despre ce am facut si despre ce nu am facut. Despre cum am mers inainte, chiar daca mi-era inima, si gandul, si viata atat de inapoi la tine. 
Asadar, daca mai aveam sansa sa ne regasim, ti-as fi spus despre tot ce mi s-a parut nedrept, cum incercarile mele de a ma schimba nu au avut un rezultat permanent si cum, in orice situatie m-ar arunca viata, tot spre tine mi-as indrepta privirea. Esti, poate, o ancora pentru mine insami caci, atunci cand nu mai stiu ce fac, cand nu mai stiu ce sa fac, unde sa ma duc, cum sa mai scriu despre noi, ma gandesc la tine. Nicio fericire nu a mai avut sens de cand n-am mai putut sa o impartasesc cu tine si nicio tristete n-a mai avut capat. Iar alteori, nu voiam sa-ti spun nimic. Caci ar fi fost suficient sa vedem cum rasare soarele din cele mai linistite valuri ale marii, liniste pe care eu n-am mai regasit-o in mine inca de pe atunci.. 
N-am mai vorbit cu nimeni dar ti-as spune ca am incercat sa iubesc. Pe altii, uneori chiar si pe mine. Niciuna din incercari nu mi-a adus fericire, ci m-a impins poate catre o dezamagire chiar mai mare. Poate ca nu am cum sa pacalesc pe nimeni, poate ca nicio iubire n-are sa ma bucure, cat timp n-am sa ma recapat dupa cea pe care ti-o port tie. 
Esti tu, in zilele cele mai bune si cele mai rele, in haosul mintii, in confuzia inimii, pe strada pe care te-am vazut in a cincea zi a acestei luni, dupa atatea sute de zile de distanta, pe strada care a incremenit la tacerea noastra, caci nu s-ar fi gandit ca va ajunge sa ne mai auda, de acum, doar pasii...
Insa cel mai mult ti-as spune ca  am incercat sa ma schimb, sa te las in urma, sa las in trecut ceea ce eram cu tine si ca n-am reusit sa fac nimic. 
Imi lipsesti si-mi lipsesc si eu, in zilele cand sa traiesc cu mine insami nu parea atat de dificil, cand acceptam ceea ce eram.
As fi vrut sa-ti spun toate astea si multe altele pentru ca, in afara de tine, nu mai am pe nimeni, chiar daca nici macar tu nu mai esti. 

Ascunsa

duminică, 28 mai 2017

O sa mai trec, vreodata, pe aici?

" I didn't realize it, but the days came along, one after another, and then two years were gone, and everything was gone, and I was gone. " - F. Scott Fitzgerald 

O sa mai trec, vreodata, pe aici ? 
Adresez fara incetare vietii aceasta simpla si retorica intrebare, cu speranta ca poate, pana la urma, va schimba raspunsul..
Intr-adevar, peste o multime de ani, mai multi decat imi pot imagina azi ca voi trai, voi iesi din casa si voi merge, cu pasi marunti, spre nicaieri... Sau cel putin, asa-mi va comunica ratiunea, ca nu ma indrept spre niciunde, ca nu fac nimic. Dar acel supra om care dainuie in interior, care ne separa, parca, de propria noastra fiinta, o umbra blocata intre inceput si sfarsit, va stii mai bine sa-mi conduca trupul lipsit de tarie spre locul unde, candva, mi se odihnea inima.
Dar voi mai fi, oare, eu ? 
Voi recunoaste, desigur, scarile. 
In tainica scurgere a acestor ani m-am surprins, adesea, contempland asupra lor, asemuite cu un simbol al unei stabilitati pe care am incercat, probabil, s-o tot gasesc.
 In ciudata intortocheare a gandurilor, mi-am gasit mereu ragaz sa privesc scarile, cu mintea si poate, uneori, cu sufletul. Intr-un loc in care am intrat mereu altfel, imaginandu-mi ca sunt, de fapt, aceeasi, treptele au ramas pe loc. 
Prima mea urcare pe aceste scari gri, indiferente la trecerea timpului, la trecerea mea, mi s-a parut un moment emblematic, asa cum, pe parcursul vietii sunt putine astfel de intamplari, atat de simple dar carora tu le atribui un inteles aparte. O importanta pe care ti-o dezvalui doar tie insuti, caci cine altul decat propriul tau sine ar putea sa descifreze, intr-o actiune atat de comuna ca urcatul unor scari, o conotatie atat de diferita, aproape poetica ?
 Cred ca mi s-au introdus in constiinta ca un fel de martor..caci mi-au simtit primele emotii specifice fiecarui inceput si unei varste caracterizate prin sentimente frivole, pentru ca acolo am crezut ca 
m-am indragostit pentru prima oara, chiar daca anii mi-au demonstrat ca ma inselasem. Fiindca uneori, cand era foarte cald, ma asezam pe ele asa cum, de mult, bunicul se aseza si el pe treptele lui, ca sa ne bata soarele chiar pe crestet, iar cand era frig, tot pe ele urcam, dar in sens invers si cu pasi grabiti, incurajata de caldura ispititoare ce avea sa ma cuprinda la capatul lor. 
Uneori le coboram scufundata-n ganduri, adancita-n mine insami, prabusita intr-o valtoare a vietii care m-a inghitit, parca, cu totul. Iar treptele au memorat tineretea mea, ca a altor mii de elevi care s-au perindat si ei, asemenea mie, prin aceste locuri ferecate, parca, intr-o clepsidra mult prea mica pentru cat de multi am fost noi... 
Si cand era septembrie, le coboram cu un entuziasm care mi se simtea, poate, pana in degetele picioarelor cu care merg, fiindca acolo, la vechea poarta a scolii, ma astepta un anume el. S-a schimbat, acum, si poarta, asa cum ne-am schimbat si noi... Si s-a pierdut amintirea acelui septembrie, dar mi-a ramas entuziasmul inclestat in scari. 
S-au tot inscris in paginile acestei unice vieti fel si fel de zile, pe unele le-am uitat pentru totdeauna, pe altele mi le amintesc cu asa de multe amanunte incat am impresia ca am uitat ani intregi  doar ca sa pot rememora in tihna aceste cateva zile care au facut diferenta. 
Si daca voi uita tot ce am simtit in aceasta parte din viata mea, daca mi se va asterne peste ochi un val atat de gros incat, uitandu-ma inapoi, n-am sa ma mai pot distinge printre sutele de elevi care au pasit pe acolo in acelasi timp cu mine...daca din aceasta copila cu visuri prea mari si cuvinte prea mici va mai ramane in memorie doar un nume si-o prima poveste de dragoste ratata, sper ca timpul sa nu darame, totusi, scarile, mai solide decat tineretea mea, decat viata insasi. 
Pentru ca, daca am sa ma mai intorc vreodata pe acolo.... vreau sa ma caut pe mine .
Daca am sa inchid ochii, nazuiesc sa vad camasa alba si buclele a caror lungime s-a tot schimbat in decursul anilor dar a caror culoare a ramas la fel. Vreau sa-mi inchipui ca ma vad alaturi de singurii oameni pe care indraznesc sa-i numesc prieteni si pe care destinul i-a pus, printr-o fericita intamplare, pe aceleasi scari cu mine. Daca vreodata ma voi intoarce, vreau sa caut copilul ce-am fost si copilul ce sunt si care se duce si el, fara sa stie unde si fara sa fie intrebat daca vrea.  Sa-mi observ primul zambet si primele lacrimi, si cele mai bune carti citite, si cele mai frumoase iubiri povestite, caci toate au fost, de altfel, tot acolo, pe langa scari. Si primele ninsori, si primii mei ani de trezire, de o dureroasa si mult prea frumoasa trezire... la adolescenta, la viata, la sine. 
De-ar fi sa descriu toti acesti ani, s-ar goli lumea de metafore si de lacrimi si toata tineretea ei s-ar regasi, cumva, in scrierea mea.  
Am avut, cu adevarat, de toate chiar daca, uneori, am simtit ca am prea putin.
Prietenie, iubire, visuri, zambete, felurite povesti, unele sfarsite, altele inca aici..dar toate cuprinse in aceasta unica si irevocapila experienta numita, nici mai mult, nici mai putin, liceu.
Si daca m-as putea intoarce as face-o cu mult mai mult drag. As face parca mai mult, parca mai bine dar cine poate stii in ce directie mi-ar fi luat-o viata, poate ca acesta a fost drumul meu, de la inceput pana la sfarsit. Poate ca sunt aceasta asupra careia meditez azi datorita aceleia care obisnuiam sa fiu ieri..si cu o zi inainte si cu multe alte zile in care un singurul lucru a ramas intact si, de altfel, desavarsit, urcatul meu pe scari. 
Imi placea sa-mi privesc picioarele in fiecare zi cand era mult prea dimineata pentru a trai, pentru ca in clipa aia constientizam cu o raceala absurda, venita parca din afara mea, ca e o clipa prezenta, o adunare de cateva secunde pe care nu le voi mai recupera. Aceast straniu gand care ma invaluia de fiecare data ma invelea intr-o stare de subita tristete pentru ca stiam atunci, cand inca mai aveam timp, cum stiu si acum, cand s-a terminat cu adevarat, ca o sa-mi lipseasca. Ca o sa-mi fie dor de oamenii de care viata, in calatoria ei nebuna si neiertatoare, ma va desprinde. De profesorii care vor imbatrani, asa cum au facut si orele pe care, odata, le petreceam impreuna. 
Insa cel mai trist si insuportabil gand e acela ca imbatranim si noi, cei mai tineri de pe scari. Ca viata ne face adulti cand abia invatam sa  fim copii, ca ne-am facut mari si ca incepem sa ne uitam la noi insine asa cum au facut-o parintii nostri, vazandu-ne inaltati si tot mereu altfel. Ne uitam si noi cu aceeasi tristete cu care se uita si ei, caci ce poti sa faci, ca sa incetinesti timpul, si lumea ? Cum sa-ti scrijelesti pe zidurile fiintei cu o precizie nedefinita asa de multe zile, si asa de multe ganduri?
Iar daca ma voi intoarce vreodata, voi mai fi, oare, eu ?
Voi fi o alta, poate mai buna, poate mai adancita in problemele vietii, dar niciodata nu voi mai fi aceasta - acea- versiune a mea, care sa se poata aseza pe scari, in linistea copilariei, vegheata de galagia scolii. Galagia tuturor acestor copii care cu timpul vor deveni asa de seriosi incat si linistea li se va parea asurzitoare. Copiii care am fost noi si care au terminat, pentru prima si ultima oara, liceul. 

Ascunsa

vineri, 5 mai 2017

Sunt eu. 5 mai.

"You have to meet people where they are, and sometimes, you have to leave them there." 

Acum sase luni m-am indragostit.
Din nou.
Si a fost sublim. Si greu. Si dureror. Si altfel. 
A fost toate lucrurile pe care le-am vrut si pe care nu le-am vrut si mai ales, un timp in care nesiguranta si teama ca voi ajunge in momentul asta mi-au macinat, constant, interiorul.
Cu toate acestea, au fost sase luni frumoase si, pentru prima oara, n-am sa spun asta cu indoiala. Frumos, dar nu pentru ca a fost perfect, fiindca un deznodamant nefericit nu a avut loc, fiindca am fost tratata asa cum mi-as fi dorit si mai ales, fiindca as fi fost iubita inapoi.... ci pentru ca au fost despre mine.
Despre o fata dezarmata ce abia se initiase in acest ametitor sentiment, iubirea. Eram dezamagita, singura si satula. M-am indragostit, nu de cea mai potrivita persoana, nu de cineva la care ma asteptam, nu de cineva pentru care nadajduiam sa am sentimente autentice, ci de cineva gasit intr-o dorinta nestavilita de a simti lucruri frumoase. Am adunat sentimente rand pe rand si am facut-o din tot sufletul, incepand sa analizez toate partile frumoase ale celui de langa mine, sa ma innec in ele, sa-mi petrec timpul visand cu nesat la o noua intalnire, la o mana impletita la intamplare in parul meu. 
Am fost ratacita in fata unor imagini care, in contexte diferite si pentru atat de multi oameni sunt, nici mai mult, nici mai putin, banale. Cum adormise cu capul pe pieptul meu, in cea mai perfecta armonie de care este capabila o fiinta umana. Cum eram atat de in voia vietii, in impleticirile noastre de degete. M-am indragostit de fiecare data, uneori voit, alteori dintr-o dorinta de a raspandi iubire iar alteori, din egoism, dintr-o speranta aproape bolnavicioasa de a fi iubita inapoi.
Si am fost trista, dezamagita si mai nesigura pe mine ca oricand.
M-am vazut urata si incapabila de a dobandi semntimente pe care eu le ofeream din plin. 
Acum incerc sa inteleg. Sa ma inteleg.
Dupa sase luni vreau sa ma gandesc, pentru prima oara, la mine. Vreau sa-mi fie indiferente toate lucrurile pe care le-am primit sau nu, tot ce am oferit sau nu, tot ce-am putut sa fac dar m-am abtinut din orgoliu, teama sau nesiguranta. 
Sunt eu iar aceasta afirmatie vreau sa-mi fie suficienta.
Intentionez sa cred despre mine ca sunt curajoasa, ca am oferit fara certitudinea ca voi primi inapoi, ca am facut asta din nou si din nou, cu riscul de a mai fi ranita o data si ca, desi s-a intamplat intocmai, nu vreau sa infloreasca in sufletul meu resentimente, ura si nici macar vina. 
Vreau sa inteleg ca am facut tot ce am putut, ca am vrut sa fiu cea mai frumoasa versiune a mea doar pentru ca aceasta poveste sa aiba o continuare, un viitor. Doar pentru ca acest om, bun si rau deopotriva, a ajuns sa-mi fie drag. 
Am vrut sa ma bucur de tot felul de momente, sa le fac sa dureze, sa le creez. Poate ca mi-a reusit, sau poate ca nu. Si este in regula. 
Sunt mandra de mine fiindca am incercat, fiindca intr-o lume superficiala, cladita pe dorinte egoiste si trupesti, eu am vrut sa iubesc sincer si indelungat dar mai ales, pentru ca am inteles ca anumite povesti, oameni si sentimente trebuie lasate acolo unde si-au atins limita...nu pentru ca nu ai fost destul de bun, ci fiindca trebuie sa alegi intotdeauna linistea. O liniste pe care, din cand in cand, nici cea mai dorita iubire din lume nu ti-o poate da daca nu inveti s-o cladesti, de unul singur, in interiorul tau.
Dupa sase luni vreau sa invat sa fiu eu, singura, fiindca eu sunt tot ce am.
Ascunsa

marți, 18 aprilie 2017

"Sky above me/ Earth below me/ Fire within me... "
      Am lasat atat de multe pagini sa fie intoarse albe in spatele meu incat dorinta de a mai spune ceva menit sa ramana, menit sa-mi aminteasca a disparut, inducandu-mi sentimentul ca n-a fost, de fapt, niciodata acolo.  Mi se pare absurda ideea ca la un momentdat in viata mea as putea simti o dorinta ciudata de a ma intoarce unde sunt acum, de a-mi reciti propriile istorisiri pe care se presupune ca ar fi trebuit sa le scriu atat de amanunti incat, redescoperindu-le, m-as fi transpus in versiunea mea de atunci, aproape retraind fiecare pas pe care l-am facut, si gust pe care l-am simtit...
Dar nu sunt sigura ca vreau sa-mi amitnesc. Cred ca am lasat sa treaca atata timp si atatea intamplari pentru ca, asa cum faceam inca de cand eram mica, imi imaginez un viitor neaparat mai bun decat prezentul asta cel putin trist pe care mi-ar placea sa-l uit si atat.
Probabil e doar o naivitate a vietii, sa te ascunzi de momentul actual intr-o vreme pe care vrei s-o consideri mai buna dar pe care stii ca exista foarte multe sanse nici sa n-o traiesti. 
Nu am nicio dorinta de a scrie, de a face, de fapt, orice. Lucrurile frumoase care mi s-au mai intamplat au fost acoperite de mult cu dezamagire si confuzie, cu multe alte stari pe care mi-e greu chiar si sa le enumar. 
Nu mai este vorba despre altii, familie, baieti sau oameni pe care, dintr-un motiv sau altul, am ajuns sa-i intalnesc si de care m-am atasat intr-o masura mai mare sau mai mica. Sunt doar eu. 
Inconjurata de o serie de contradictii. De schimbari pe care nu reusesc sa le fac, de vesnica ura de sine, de faptul ca nici macar nu ma pot privi in oglinda. Prefer sa ma evapor undeva in propria constiinta, sa evit sa ma gandesc la realitate, ca poate va trece de la sine. 
Nu-mi place nimic din ce sunt sau fac iar oamenilor care m-au ranit vreodata le dau dreptate, 
n-aveau niciun motiv sa faca altfel si daca as fi intalnit pe cineva ca mine as fi actionat, probabil, similar. Simt ca merit sa fiu nefericita, singura si patetica. Ma plictiseste propria mea persoana, asa de tare incat sa scriu despre mine si despre ce simt pare nu doar absurd, dar si greu. Uneori e mai usor sa ignori totul, chiar si pe tine insati. Fiindca atentia si fericirea sunt lucruri pe care trebuie sa le meriti iar aici, chiar nu mai e cazul.

Ascunsa.

duminică, 12 martie 2017

Doua mari parti

" I miss you deeply, unfathomably, senselessly, terribly. " - Franz Kafka 

  Cand incerc sa ma gandesc la mine, inainte de inexplicabila intersectie a drumurilor noastre, nu-mi amintesc decat acele cateva evenimente care ma transformasera in cine eram cand m-ai cunoscut si care-mi par, azi, aproximativ irelevante. 
Indreptandu-mi simtirea catre toti acesti ani care s-au scurs, nu ma pot gandi decat la ziua in care presupun ca incepuse, cu adevarat, totul. In acel 9 iunie al anului 2015 cand imaginatia mea n-a putut cuprinde tot ce avea sa urmeze, nu atat in exterior cat tot ce s-a produs, de fapt, in interior. Asadar, poate ca n-ar fi gresit sa afirm ca acea zi epocala dintre granitele putinei mele existente a fost, nici mai mult nici mai putin, a doua mea nastere. 
Nu ma pot gandi la mine fara sa revin la acel anume moment pe care il desemnez ca fiind inceputul a tot ce n-am simtit si n-am fost pana atunci. E ca si cum viata mea s-ar fi divizat in aceste doua mari parti, inainte si dupa tine. 
Trebuie sa-ti spun ca nu am ore suficinete intr-o zi ca sa ma intreb cum scriam inainte sa fii tu, cum gandeam fara sa stiu ca, in lumea asta cerul ne cuprinde, in acelasi timp, pe amandoi. Nu tin minte daca iubeam, cum o faceam sau pe cine, toti oamenii pe care i-am cunoscut anterior tie  par acum doar niste imagini sterse pe care reusesc sa le recompun doar cand ii revad accidental. Se intampla sa-mi amintesc, inexplicabil, doar de tine si de tot ce s-a intamplat dupa aceea. 
Imi lipseste totusi acea veche independenta pe care imi imaginez ca o aveam. Caci cum altfel reuseam sa scriu atunci, in inocenta si nestiinta mea, fara sa ma adresez cuiva anume ? 
In acest prezent deformat al meu, reusesc sa mai scriu doar in interiorul mintii mele si chiar si atunci, fie ca literele formeaza sau nu vreo silaba care sa se refere strict la tine, tot tie iti vorbesc, tot tu reprezinti esenta... 
Iar alteori mai plang. 
Pentru ca, dupa inevitabila noastra separare care pentru mine este doar fizica, n-a mai fost nimeni caruia sa ma pot deschide in aceeasi masura. Mi se pare cumva o nedreptate a vietii, aceasta rapire a ta pe care mi-a pricinuit-o, caci, in ciuda faptului ca am intalnit de atunci si alti oameni, in toate momentele mele de contemplare nu mi-ai fi suficient decat tu. As vrea sa-ti vorbesc sau sa tac, dar sa stiu ca ma asculti, sa imi dau seama ca tu ma intelegi si ca asta este suficient.
Stiu ca acum e totul ireparabil si nedrept de sfarmat. Poate ca scoicile pe care le striveam in mers sunt acum particule de praf, acelasi destin tragic l-a avut si frumusetea amintirilor noastre. 
A ramas, totusi, acest sentiment coplesitor si inexplicabil care ma pastreaza intr-o nefericita conexiune cu tine. N-ai plecat din sinea mea in nicio zi, si nu stiu sigur daca mi-as dori sa pleci vreodata. Daca s-ar intampla astfel, ce-as mai putea scrie si mai ales cui... unde mi s-ar indrepta gandurile cand mi se mai rataceste printre buze vreo tigara inutila ?
Ce-ai spune despre mine daca ai stii ca uneori aleg sa fumez, desi nu-mi pricinuieste nicio multumire veritabila ? Sau daca ai observa goliciunea mea interioara, apasatoarea oboseala de la care ma distrage, in unele seri, doar un pic prea mult alcool ? Cum m-ai mai privi stiind ca nu stiu pe unde sa ma duc, cum sa ma mobilizez si cat de fara sens au ajuns sa fie chiar si putinele momente de asa zisa regasire personala si curaj ? 
Nu vreau sa-mi plang de mila caci cunosc toate binecuvantarile din viata mea, printre care obisnuiai sa fii si tu, plang doar neputinta aceasta de a fi fericita cu sau fara tine, de a trece cu vederea toate aceste dezamagiri  care par, inevitabil, legate de tine... De a accpta suferinta mea si a celor din jurul meu ca ceva ce poate avea, cumva, un final. 
La fel ca tot ce nu mai reusesc sa transpun in cuvinte.

Ascunsa




" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu