Un pumn de mare

" Et je me surprends toujours a cherche un peu de toi dans les autres. " 

          Tu esti ca un loc sigur. 
Ca un pumn de mare in care ma pot duce sa respir, cand ma sufoca viata. Poate ca asta a fost rolul tau inca de la inceput, sa-ti construiesti in mine un asezamant la care sa revin de fiecare data cand se intampla mult prea multe si nu mai pot sa-mi gasesc niciun refugiu.
Asa ca lumea toate se prabuseste... Oamenii mor in moduri din ce in ce mai tragice, altii sufera, altii pleaca chinuindu-se in singuratatea unor locuri de care nu apartin, altii raman, suferind dupa plecarea celorlalti... Unii sunt prea confuzi iar altii se nasc intr-o lume ce le promite, parca, doar dezastru.
Iar eu...stau sub dus si zambesc la propriile-mi maini, amintindu-mi de cum mi le inlantuiam, candva, de alte tale. Apoi mi te amintesc stand la masa si in spatele barului, zambind la mine, asteptand mereu sa-ti zambesc inapoi . Si mereu, mereu o faceam. 
O fac si azi, desi atatea s-au schimbat.. Mi te pot doar imagina... se prabuseste toata lumea din
 juru-mi si toata viata mea e un lung zbucium incat, uneori, plang de atata neputinta, de atata lipsa, de atata eu. Insa cand ma gandesc la tine, mi-e foarte greu sa nu zambesc. Sunt fericita datorita tie, chiar si cand ma ranesti, chiar si cand imi lipsesti, chiar si cand nu te vad deloc, luni in sir...cand intre noi nu este decat tacere.
Si poate e adevarat ca te iubesc. Si nu ma cred egoista ca uneori, in mijlocul acestei lumi ruinate, in fata ruinelor din mine insami, din propria viata, tu esti locul in care ma pot intoarce, ca sa zambesc.
Zambesti oare vreodata datorita mie... cand ti-e greu, sunt eu refugiul tau ? ... Dar daca nu vreau sa stii ca eu stau si ma bucur, stiind ca pentru mine, tu esti. 
          Imi amintesc de tine felurite lucruri, replicile serialelor, anumite cuvinte, anumite strazi sau pur si simplu... viata de zi cu zi. Sunt lucruri  care se prafuiesc sub timp, ramase inchise undeva in mine caci simt adesea ca daca nu ti le pot spune tie, un altul n-ar avea rost sa le auda. In aceste zile, cand tragediile domina, cand nimic nu mai e sigur si cand mai toti suntem singuri, mi-as dori doar sa-ti spun ca te iubesc. 
Cine-mi va garanta, vreodata, ca voi mai avea ocazia.. Cand te voi mai vedea, din pura intamplare, si de unde voi stii ca nu este pentru o ultima oara ? Daca ar fi sa dispar maine, poate linistea dintre noi ar fi unul dintre cele mai mari regrete ale mele... Faptul ca n-am luptat mai mult, faptul ca nu am reusit sa contez pentru tine asa de mult incat sa nu ma lasi niciodata.. faptul ca n-am putut face mai bine. Ca n-am mai baut impreuna niciun pahar, ca n-am ramas acolo, pe malul Costinestiului pentru totdeauna .
Te gandesti oare ce bine ar fi fost, daca am fi stat, pur si simplu acolo ? In pumnul ala de mare... in care nu ne durea, parca, nimic. Eram amandoi, izolati de zgomotele insuportabile ale lumii actuale, afundati in forfota valurilor, in contrast cu inimile noastre scaldate in iluzia unei paci eterne.
De ce n-am mai stat in timpul cand ne era asa usor sa fim prieteni, cand puneam din ce in ce mai multe amintiri in cartea vietilor noastre, cand ne bucuram de tinerete si, intr-o lume plina de nedreptati.. noi paream, cumva, potriviti.
Daca ar fi sa nu te mai vad vreodata, singurul meu regret ar fi ca n-am putut sa mai plang langa tine si sa-ti spun cat de mult imi lipsesti. 
Imi lipsesti in zilele cand mi-e greu si daca ai stii cat de multe sunt in ultima vreme...in zilele cand as vrea sa filosofez si nu ma am decat pe mine dar si in zilele cand traiesc mici fericiri pe care nu le pot darui, la randul meu, nimanui.
Mi-e dor de tine cum ii e dor malului de valuri, atunci cand se retrag in adancuri. Dar vezi tu, malul stie ca valurile se intorc constat, eu insa, nu mai sper nimic. 
Ramai totusi un pumn de mare, in care sa ma pot refugia.

Ascunsa