miercuri, 8 iunie 2016

somnul de vara trecuta

" M-as pierde insumi de, cumva, te-as pierde/ si te iubesc si sufar pe muteste. " - Adrian Paunescu

M-am trezit azi dimineata, simtind prezenta unei noi zile in care nu se va intampla nimic care sa miste-n mine vreun muschi al fericirii, in fine, vreo alta emotie care sa nu aiba legatura cu tine.
Eram, ca intotdeauna, eu si gandurile mele indreptate spre nicarieri. Si dintr-o data, mi-am amintit de un moment al nostru.
Ma inchipuiam vorbindu-ti, ca in zilele cand nu era nevoie sa-mi imaginez o simpla conversatie, fiindca realitatea insasi era suficienta. Astazi, nu-mi ramane decat propria minte unde tin incuitate toate cuvintele pe care n-am avut sansa sa ti le spun si carora incerc sa le dau viata, scriindu-mi-le, caci n-am curajul sa las sa se stinga impreuna cu fluxul de emotii pe care-l am doar cand esti tu in rolul principal.
Monologul meu interior incepea luandu-te metaforic de mana si introducandu-te in acea eterna zi de vara, intr-o data pe care nu mi-o amintesc, pentru ca pe atunci nici ca-mi pasa in ce zi ma mai aflam, fiindca tu stiai sa fi in toate. Ma intorceam in trecut si-ti vorbeam despre parcul asta, prin care ne faceam veacul si despre o anume banca, undeva pe-o alee ingusta. Mai tii minte oare, cand ai adormit pe genunchii mei iar eu, induiosata de inocenta somnului tau, acolo in bataia fragila de vant, n-am avut taria sa te trezesc ? Erai ca un copil aproape major, iar chipul ti-era, in aparenta somnului, lipsit de orice grija lumeasca. Buzele ti-erau pictate intr-o curba usoara, de liniste nesfarsita, asemenea inimii mele, cand ma opream din lectura, ca sa te privesc, ca sa te scutur de vreo frunza ce-ti putea primejdui pacea, ca sa te iubesc. Iar tu dormeai nesimtind nimic din involburarea mea launtrica sau din forfota din jurul tau, caci oamenii treceau galagiosi pe langa noi iar altii ne priveau lung, crezand, poate, ca vom ramane pe banca aceea pe vecie. Sau poate nu pe banca, caci ar fi distrus-o timpul, dar poate intr-un alt colt de lume, mereu la fel de impacati cu noi, mereu la fel de impreuna.
Dar vezi, s-au inselat si ei iar presimtirile mele cum ca nu aveam sa traiesc decat o clipa efemera de fericire, s-au adeverit. A ramas banca si ne-am distrus noi. 
M-ai intelege daca ti-as spune ca daca ar fi fost vorba sa dormi pentru totdeauna, nu mi-as fi miscat nicio farama de piele, de teama ca ti-ar putea tulbura somnul? Ai intelege ca puteam sa stau acolo, drept sprijin al tau, pentru o eternitate si tot n-ar fi fost prea mult?
Poate ti-as parea stupida, caci uite cat timp a trecut, aproape un an de atunci si parca au mai trecut multi altii, de cand nu te mai stiu langa mine. Iti mai amintesti, insa, cum te-ai trezit? 
Speriat de vreun sunet, surprins de locul in care ne aflam si de linistea mea, in fata linistii tale. Te-am surprins atunci, pentru faptul ca nu te-am trezit si pentru ca n-as fi facut-o, dar niciodata n-am avut ocazia sa-ti spun, ca de-ar fi fost sa dormi pentru tot restul zilelor, tot nu te-as fi trezit, as fi stat asa, uitandu-ma la tine fiindu-mi suficient .  
Acum cand ma gandesc, am suferit si, intr-adevar, sufar prea mult si prea nedrept. Dar in astfel de momente cand imi amintesc de noi, poate ca tu ai pierdut, de fapt, esenta. Fiindca oricate iubiri ti-ar trece prin inima, prin maini, prin minte, ai simtit vreodata bucuria de a privi pe un altul cum doarme si neputinta de a-i intrerupe somnul, de teama ca i-ai strivi aceasta liniste ? 
Iti amintesti vreodata despre mine, sau despre oricine altcineva, cu aceeasi intensitate mistuitoare cu care-mi amintesc eu si ti se scurg vreodata cuvintele, prin vene parca, fara sa aiba rabdare sa le dai glas? 
Poate ca daruindu-ti tie, mi-am daruit si mie. Si te iubesc, simtind ca ma mai inteleg azi, doar poeziile si, uneori, imi traverseaza mintea infricosatorul gand ca daca as mai iubi cum te-am iubit pe tine, as putea simti cum n-a simtit mai nimeni . 

Ascunsa 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu