duminică, 28 mai 2017

O sa mai trec, vreodata, pe aici?

" I didn't realize it, but the days came along, one after another, and then two years were gone, and everything was gone, and I was gone. " - F. Scott Fitzgerald 

O sa mai trec, vreodata, pe aici ? 
Adresez fara incetare vietii aceasta simpla si retorica intrebare, cu speranta ca poate, pana la urma, va schimba raspunsul..
Intr-adevar, peste o multime de ani, mai multi decat imi pot imagina azi ca voi trai, voi iesi din casa si voi merge, cu pasi marunti, spre nicaieri... Sau cel putin, asa-mi va comunica ratiunea, ca nu ma indrept spre niciunde, ca nu fac nimic. Dar acel supra om care dainuie in interior, care ne separa, parca, de propria noastra fiinta, o umbra blocata intre inceput si sfarsit, va stii mai bine sa-mi conduca trupul lipsit de tarie spre locul unde, candva, mi se odihnea inima.
Dar voi mai fi, oare, eu ? 
Voi recunoaste, desigur, scarile. 
In tainica scurgere a acestor ani m-am surprins, adesea, contempland asupra lor, asemuite cu un simbol al unei stabilitati pe care am incercat, probabil, s-o tot gasesc.
 In ciudata intortocheare a gandurilor, mi-am gasit mereu ragaz sa privesc scarile, cu mintea si poate, uneori, cu sufletul. Intr-un loc in care am intrat mereu altfel, imaginandu-mi ca sunt, de fapt, aceeasi, treptele au ramas pe loc. 
Prima mea urcare pe aceste scari gri, indiferente la trecerea timpului, la trecerea mea, mi s-a parut un moment emblematic, asa cum, pe parcursul vietii sunt putine astfel de intamplari, atat de simple dar carora tu le atribui un inteles aparte. O importanta pe care ti-o dezvalui doar tie insuti, caci cine altul decat propriul tau sine ar putea sa descifreze, intr-o actiune atat de comuna ca urcatul unor scari, o conotatie atat de diferita, aproape poetica ?
 Cred ca mi s-au introdus in constiinta ca un fel de martor..caci mi-au simtit primele emotii specifice fiecarui inceput si unei varste caracterizate prin sentimente frivole, pentru ca acolo am crezut ca 
m-am indragostit pentru prima oara, chiar daca anii mi-au demonstrat ca ma inselasem. Fiindca uneori, cand era foarte cald, ma asezam pe ele asa cum, de mult, bunicul se aseza si el pe treptele lui, ca sa ne bata soarele chiar pe crestet, iar cand era frig, tot pe ele urcam, dar in sens invers si cu pasi grabiti, incurajata de caldura ispititoare ce avea sa ma cuprinda la capatul lor. 
Uneori le coboram scufundata-n ganduri, adancita-n mine insami, prabusita intr-o valtoare a vietii care m-a inghitit, parca, cu totul. Iar treptele au memorat tineretea mea, ca a altor mii de elevi care s-au perindat si ei, asemenea mie, prin aceste locuri ferecate, parca, intr-o clepsidra mult prea mica pentru cat de multi am fost noi... 
Si cand era septembrie, le coboram cu un entuziasm care mi se simtea, poate, pana in degetele picioarelor cu care merg, fiindca acolo, la vechea poarta a scolii, ma astepta un anume el. S-a schimbat, acum, si poarta, asa cum ne-am schimbat si noi... Si s-a pierdut amintirea acelui septembrie, dar mi-a ramas entuziasmul inclestat in scari. 
S-au tot inscris in paginile acestei unice vieti fel si fel de zile, pe unele le-am uitat pentru totdeauna, pe altele mi le amintesc cu asa de multe amanunte incat am impresia ca am uitat ani intregi  doar ca sa pot rememora in tihna aceste cateva zile care au facut diferenta. 
Si daca voi uita tot ce am simtit in aceasta parte din viata mea, daca mi se va asterne peste ochi un val atat de gros incat, uitandu-ma inapoi, n-am sa ma mai pot distinge printre sutele de elevi care au pasit pe acolo in acelasi timp cu mine...daca din aceasta copila cu visuri prea mari si cuvinte prea mici va mai ramane in memorie doar un nume si-o prima poveste de dragoste ratata, sper ca timpul sa nu darame, totusi, scarile, mai solide decat tineretea mea, decat viata insasi. 
Pentru ca, daca am sa ma mai intorc vreodata pe acolo.... vreau sa ma caut pe mine .
Daca am sa inchid ochii, nazuiesc sa vad camasa alba si buclele a caror lungime s-a tot schimbat in decursul anilor dar a caror culoare a ramas la fel. Vreau sa-mi inchipui ca ma vad alaturi de singurii oameni pe care indraznesc sa-i numesc prieteni si pe care destinul i-a pus, printr-o fericita intamplare, pe aceleasi scari cu mine. Daca vreodata ma voi intoarce, vreau sa caut copilul ce-am fost si copilul ce sunt si care se duce si el, fara sa stie unde si fara sa fie intrebat daca vrea.  Sa-mi observ primul zambet si primele lacrimi, si cele mai bune carti citite, si cele mai frumoase iubiri povestite, caci toate au fost, de altfel, tot acolo, pe langa scari. Si primele ninsori, si primii mei ani de trezire, de o dureroasa si mult prea frumoasa trezire... la adolescenta, la viata, la sine. 
De-ar fi sa descriu toti acesti ani, s-ar goli lumea de metafore si de lacrimi si toata tineretea ei s-ar regasi, cumva, in scrierea mea.  
Am avut, cu adevarat, de toate chiar daca, uneori, am simtit ca am prea putin.
Prietenie, iubire, visuri, zambete, felurite povesti, unele sfarsite, altele inca aici..dar toate cuprinse in aceasta unica si irevocapila experienta numita, nici mai mult, nici mai putin, liceu.
Si daca m-as putea intoarce as face-o cu mult mai mult drag. As face parca mai mult, parca mai bine dar cine poate stii in ce directie mi-ar fi luat-o viata, poate ca acesta a fost drumul meu, de la inceput pana la sfarsit. Poate ca sunt aceasta asupra careia meditez azi datorita aceleia care obisnuiam sa fiu ieri..si cu o zi inainte si cu multe alte zile in care un singurul lucru a ramas intact si, de altfel, desavarsit, urcatul meu pe scari. 
Imi placea sa-mi privesc picioarele in fiecare zi cand era mult prea dimineata pentru a trai, pentru ca in clipa aia constientizam cu o raceala absurda, venita parca din afara mea, ca e o clipa prezenta, o adunare de cateva secunde pe care nu le voi mai recupera. Aceast straniu gand care ma invaluia de fiecare data ma invelea intr-o stare de subita tristete pentru ca stiam atunci, cand inca mai aveam timp, cum stiu si acum, cand s-a terminat cu adevarat, ca o sa-mi lipseasca. Ca o sa-mi fie dor de oamenii de care viata, in calatoria ei nebuna si neiertatoare, ma va desprinde. De profesorii care vor imbatrani, asa cum au facut si orele pe care, odata, le petreceam impreuna. 
Insa cel mai trist si insuportabil gand e acela ca imbatranim si noi, cei mai tineri de pe scari. Ca viata ne face adulti cand abia invatam sa  fim copii, ca ne-am facut mari si ca incepem sa ne uitam la noi insine asa cum au facut-o parintii nostri, vazandu-ne inaltati si tot mereu altfel. Ne uitam si noi cu aceeasi tristete cu care se uita si ei, caci ce poti sa faci, ca sa incetinesti timpul, si lumea ? Cum sa-ti scrijelesti pe zidurile fiintei cu o precizie nedefinita asa de multe zile, si asa de multe ganduri?
Iar daca ma voi intoarce vreodata, voi mai fi, oare, eu ?
Voi fi o alta, poate mai buna, poate mai adancita in problemele vietii, dar niciodata nu voi mai fi aceasta - acea- versiune a mea, care sa se poata aseza pe scari, in linistea copilariei, vegheata de galagia scolii. Galagia tuturor acestor copii care cu timpul vor deveni asa de seriosi incat si linistea li se va parea asurzitoare. Copiii care am fost noi si care au terminat, pentru prima si ultima oara, liceul. 

Ascunsa

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu