duminică, 1 martie 2015

Albastru glacial

If you truly love Nature, you will find beauty everywhere.


Imi auzeam pasii la fel de tare cum imi auzeam gandurile , pana am inceput sa privesc in jur . Orasul asta e destul de frumos .. , si am stat pe asfaltul rece si nimic nu ma despartea de apa aceea albastra , puteam sa-mi mangai talpile pantofilor de racoarea ei ... si mi-ar fi fost atat de frig daca nu ma incalzea un soare darnic .. dar poate ca mi-ar fi fost prea cald , daca n-ar fi batut vantul , daca nu s-ar fi cutremurat crengile singure . Era albastru , oriunde ma uitam . Albastru in sus , albastru in jos , iar lebedele erau aproape de picioarele mele , pluteau pe valuri , erau tacute si linistite , pluteau la infinit si mi-au ignorat prezenta , au plutit in acelasi mod de parca eu as fi facut parte din peisaj si uitandu-ma la lebede , m-am gandit ca ele trateaza viata ca si cum ar fi usoara . As vrea sa fiu o lebada . Macar o zi , sa plutesc si atat , sa vad albastru pana n-am sa mai recunosc alta culoare , sa ascult doar cum se misca valurile , sa pot sa uit ca-i atata zgomot in mintea mea haotica , obosita . Sa uit de rani , sa uit de viitorul amenintator si de prezentul trist , banal , sa fiu o lebada , sa-mi fie viata simpla si usoara , sa fiu fericita , sau macar sa fi putut sta acolo pentru totdeauna .. sau doar pentru o zi , dar nu am timp .., sa privesc sau sa traiesc .
Am fost fericita uitandu-ma la lebede si la albastru ,  la spuma ce se pierdea pe asfalt , parca era un nor cazut , simteam aerul racoros si vantul imi incalcea parul si eram atat de singura si atat de plina de mine , in sensul frumos al expresiei , eram doar eu si-mi ajungea ,  pentru cateva clipe n-am mai simtit nevoia sau lipsa de altii . Am uitat , pentru prea putin , ca am amintiri pe care le-am lasat sa moara dar care nu ma lasa sa traiesc , ca am o inima rece si idiferenta si parca nimeni n-o mai poate misca , ca nu-mi mai pasa ce si cat mai pierd , sau pe cine , voi trai la fel ca intotdeauna , adica cu vesnica lipsa de ceva , fara sa plang , sau sa sper , doar o rutina ce s-a saturat de mine . 
Imi imaginez ca peste o zi , o luna , un an sau multi , daca voi citi asta , imi va parea totul doar o copilarie , caci asa a si fost . Am fost copil pentru cateva clipe , am urat viata ca nu m-a lasat sa fiu o lebada  si daca am sa ma rusinez de simplele ganduri patetice , vreau sa-mi amintesc eu mie , cu cata raceala si indiferenta scriu cele de acum ... Caci a fost un moment cand am parut mai putin plictisita de tot , cand am putut sa vad mai mult decat mi s-a aratat , cand viata parea frumoasa fiindca in ciuda a toate rautatile , greutatile si durerile ce sufoca aceasta lume , inca exista locuri atat de linistite . Uneori imi vine greu sa cred , ca in toata nebunia , din capul meu , din strazile pe care merg , din orasul asta , din lumea asta , sunt inca bucati de rai in care lebedele doar stau pe apa si se poarta de parca au tot timpul din lume sa pluteasca .. de parca nu exista timp .  Natura asta inexplicabila parca-mi spunea sa-mi dau ragaz sa mai respir  , sa pot sa vad in ciuda lacrimilor care nu mai curg , a oamenilor pe care i-am pierdut , a ranilor pe care le port in mine zi de zi , sa las albastrul din jur sa se impleteasca in parul meu . 
Stateam acolo si ma gandeam ca atat de aproape si atat de departe de mine , in exact clipa aceea , cineva detesta viata , plange , nu mai suporta , nu poate sa respire , cum fac si eu , si noi , de atatea ori , atat de des , insa atunci eram acolo izolata de tot , nu mai auzeam masinile ,telefoanele sau gurile rele , nu mai auzeam vocea din capul meu care-mi reproseaza infinite lucruri , eram atat de calma , ca si cum am timp , ca si cum ce este acasa  sau in suflet nu mai conteaza.
Mi-as fi dorit sa mai simta si altii ce simteam eu atunci , pacea perfecta si deplina , fara durere sau povara pentru asa de putin si pretios timp , dar intr-un fel , imi place sa fiu doar eu , caci parca ceva din afara ar fi facut galacie in universul meu albastru si glacial . 
Romanticii au vorbit despre comuniunea omului cu natura si au stiu ei de ce , caci nimic nu e mai iertator fata de greselile tale cum e pamantul pe care stai , nimic nu simteam ca ma iubeste mai mult ca albastrul ala profund .. si parca nimeni nu-mi stia ranile mai bine  ca perfecta intindere de natura ce-mi statea inainte . Ca si cum e bine sa fii singur . 
Mi-e teama sa ma gandesc ca poate nu voi mai simti niciodat ceva asa inexplicabil , caci asa e viata , cand te izbeste realitate , tot acelasi greu il porti in tine ...
Ascunsa

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu

Aminteste-ti :

Aminteste-ti :

Rasfoiesc :