A mea , vesnica , mare

Fi-mi iubita si prapadeste-te in bratele mele melancolice si dornice de a ta sinceritate albastra ... Lasa-ma sa fiu un val de-al tau , sa ma porti cu tine vesnic peste tot , sa ma abandonezi pe maluri inghetate de pasii visatorilor si sa ma iei inapoi in inima ta tainica .
Sinceritatea ta mi-ar face ochii sa planga in incolore minciuni ce nu vor face diferenta in adancul tau albastru , esti ca o femeie pura si suparata . Esti neatinsa si sincera , in galagiosul oras doar tu indraznesti sa urli in liniste in timp ce noi ne afundam tot mai mult in a noastra nenorocita tacere .. suntem nenorociti si dintre toti nenorocitii indraznesc tocmai eu sa te absorb in ochii mei negrii , cu o egoista patima , caci te-as vrea doar pentru mine , dar limitata mea putinta nu te poate cuprinde . Ma doare sufletul sa ma uit la tine , caci nu te pot privi destul , as vrea sa te blochez pe retina si oriunde m-as uita , doar albastrul tau sa-l vad . Sa nu-mi mai fie dor de tine niciodata , sa nu ma mai raneasca alt chip in veci..
As veni sa-ti spun ale mele ganduri reci , dureri ce scrijelesc cu patima pe inima mea candva fina , as veni sa-ti spun ce ganduri ma asupresc si cum ma innabus in societatea murdara , in cotidianul colosal pe care as vrea sa-l inghiti , asa cum ma inghiti pe mine de fiecare data cand te vad . 
Esti asa frumoasa  ca parca Dumnezeu te-a cusut din lacrimile Lui , mi-ar placea sa existe un Dumnezeu ca sa-i pot multumi , intr-o zi , ca in ciuda alor mele nesfarsite melancolii , mi te-a dat pe tine , sa ma poti inghiti cu tot cu ele .
Sufar sincer in absenta ta , nu ti-as intoarce spatele niciodata , as sta fragila si singura la malul tau si nu as avea destule cuvinte sa scriu cat esti tu de mare , ce taine ascunde acel albastru sincer si in cate feluri as putea sa scriu despre tine .. 
Sunt fermecata de-o femeie fara chip si fara nume , te-as numi numai " a mea " , m-as ineca in bratele tale reci si tremurande , sa ma adapostesti in spuma ta alba , sa uit de tot ce e mai tragic .
Te-am iubit de prima data , te iubesc acum si toata viata am sa te iubesc , caci tu nu minti si astepti si-as vrea sa te pun intr-o sticla , sa te iau cu mine peste tot , sa deschid dopul ca sa-mi umplu trupul necajit de mirosul tau sarat si inima de galagioasa ta chemare , sunt , ireversibil indragostita si moraliceste aiurita .. Vorbesc cu marea.

Ascunsa

Ataraxie

" Tu ramai , la toate , rece . " - Mihai Eminescu 

Unii oameni nu sunt facuti sa detina o inima .Presupun ca viata nu tine cont de dorintele noastre , sau cel putin , nu de ale mele .
Am trecut prin destule si credeam ca voi fi bine indiferent de ce mi se va intampla de acum , am devenit ce-i drept , relativ impasibila . Pana la un punct .
M-ai mintit si nu stiu de ce scriu aici ca si cum ti-as spune tie , poate din frustrare , dar mi-e scarba de blog-ul asta la fel de tare cum imi e de toti oamenii despre care am scris vreodata .. N-am mai simtit asta inainte ,  , am fost ranita dar voi erati parti din mine si mi se pare normal sa va acord aici un loc , doar al vostru ,dar acum nu-i nimic .
Cand deschid blog-ul asta , mi-e groaza . Si de data asta , nu de mine , poate doar putin . Ci de voi . M-ati schimbat , m-ati ranit , m-am urat si m-a durut fiecare secunda si azi , desi m-am obisnuit cu absenta asta veche , inca ma doare . Eram idiferenta si rece asupra oricarui lucru ce continua sa ma loveasca ... mai putin la minciuna asta .
Am plans .
Dar ceva s-a schimbat , fiindca puteam sa ma opresc , eram destul de puternica sa nu plang , dar m-am lasat in voia durerii , asa ca m-am asezat umilita pe covor , cum obisnuiam sa fac , si am plans .
Am plans pana am adormit si din toata durerea asta , mi-a facut placere , totusi , sa plang . Adunasem prea multe si am avut nevoie de un motiv puternic sa pot sa imi demonstrez mie insami ca tot slaba si proasta sunt. Asa ca m-am descarcat pana am adormit , ca sa ma pot trezi si sa plang iar si iar si iar . Am terminat acum , cu plansul , cu tine .
Simte-te mandru , ai castigat increderea mea , m-ai facut sa imi pacalesc inima deja fragila ca s-a ivit " speranta " dupa care urla toti , ca esti special si diferit si bun . Dar nu esti , probabil nimic din toate astea si poate ca nici eu nu sunt , dar macar eu nu mint si nu promit .
E in regula , imi doresc sa se termine totul aici , oboseala , speranta , tristete , oboseala din nou.Am terminat.
Nu mai pot si nu mai vreau sa ma simt asa din nou , nu mai ai nevoie de mine , am inteles , dar nici eu n-am sa mai am , de nimeni . Am ajuns sa regret fiecare persoana care mi-a intrat in viata , caci la urma urmei , n-am amintiri frumoase acum si da-mi puterea sa plang , ca am prea multe motive .
Si zapada asta ... a venit chiar acum , chiar in ziua asta , 18 , special sa-mi tortureze mintea cu tot mai multe amintiri si as fi vrut doar sa ma bucur de fulgii mari , asa cum am facut mereu , pana acum .
Mi-ar placea sa scriu despre cat de nedrept , greu si trist imi pare totul , dar nu mai pot si nici nu mai regret asta , daca as putea sa-mi sterg amintirile la fel de repede cum as putea sa-mi sterg blog-ul , n-as ezita.
Imi doresc de acum inainte singuratate si carti si orice imi va face mintea sa UITE , macar cateva clipe , tot . Nu mai vreau si nu mai pot , alti oameni ? Stati , toti , departe . Nu mai primesc pe nimeni.

Ascunsa

?

Sunt un dezastru , stii . Sunt zile in care nu pot sa ma adun , in care ma trezesc gandindu-ma la momente urate , in care nu stiu de unde sa incep si cu ce sa termin , zile in care mi-e teama sa iubesc . 

N-as putea sa-ti spun niciodata felul in care m-am simtit , imi e frica sa-ti arat cat sunt de slaba , sau cat am fost , imi e frica sa-ti spun ca daca as avea posibilitatea sa iubesc fara retineri , te-as iubi pe tine , dar nu mai pot , mi-e prea frica . 

Uneori as vrea sa plang si sa-ti spun de ce gresesc deseori , de ce simt nevoia sa fiu sufocanta , de ce am vesnica teama ca o sa pierd ceva , de ce sunt asa schimbatoare si cat de mult pot sa ma supar pentru lucruri inutile , de ce nu pot sa-mi cer scuze .. 

As vrea sa-ti spun ca am fost ranita , dar toti am fost nu-i asa ? As vrea sa-ti spun ca n-am nicio idee ce sa fac , vreau sa ma apropi de tine dar asta inseamna sa ma ranesti si , posibil , sa nu ma iubesti , adevarul e ca m-am saturat sa nu fiu iubita , vreau doar sa stiu ca cineva va fi acolo pentru mine cand nu voi merita , vreau sa stiu ca ma iubesti . Fiindca  sunt atat de nesigura incat n-as indrazni vreodata sa ma mai apropi de cineva care nu ma iubeste , am facut asta si am gresit , dar de unde sa stiu daca trebuie sa ma opresc acum , cat mai pot , sau sa am rabdare . As vrea sa-mi spui tu ce e mai bine , dar mi-ar fi frica ca s-ar putea sa-mi zici sa plec . 

Nu pot sa-ti spun nimic , nu ma recunosc in ceea ce scriu , ceea ce fac , tot ce-mi doresc e sa "fim" ceva dar mai mult de atat , imi doresc sa fiu fericita , nu am nicio idee cum sa fac asta . Nu pot sa scriu , sa iubesc , sa simt , sunt un dezastru , stiu .  

Ascunsa

Tacere

"Writing is a form of therapy ; sometimes I wonder how all those who do not write , compose , or paint can manage to escape the madness , melancholia , the panic and fear which is inherent in a human situation. " -  Graham Greene 

M-am gandit doar ca e trist . Felul in care sunt oamenii , felul in care vorbim atat de putin despre lucrurile care conteaza atat de mult , daca esti ca mine , ajungi cumva sa nu mai vorbesti deloc , sa nu mai ai ce spune, sa vrei sa fii si sa nu poti . 

Suntem atat de tineri si plini de batranete , simt oboseala in trup si cu greu imi amintesc ceea ce sunt ... evit . Evit cand scriu , cand vorbesc , cand ma trezesc si cand ma culc la loc , e ca si cum as vrea sa tac pentru totdeauna . Aveam atatea sa spun si parca m-am ofilit , parca ceva in mine ar vrea sa vorbeasca si sa scrie , sa ajunga undeva , dar in aceasi timp mai pot doar sa ascult si cateodata , nici atat . Am impresia ca aud cuvinte pe care nu le mai pot intelege si parca sunt acoperita de un val care imi impiedica vederea , e atata schimbare pe care nu o pot asimila in timp ce totul pare exact la fel . 

Daca nu asa se simte batranetea , atunci cum ? O lunga si trista tacere pe care mi-e frica s-o deranjez .. nu mai pot scrie si mi-e teama sa ma gandesc ca acesta unica salvare a plecat de la mine si nu mai am nimic acum. 

...Iar aici se afla tot ce nu mai stiu  sa exprim...

Ascunsa

Anost

"I am a lover without a lover. I am lovely and lonely and I belongs deeply to myself. " - Warsan Shire 

Mi-am dorit sa scriu despre ceva ce inca nu cunosc , sa ma uit la mine si sa-mi amintesc cine sunt de fapt ,sau cine vreau sa fiu , dar n-am facut-o . 

Uneori esti prins intr-o monotonie apasatoare care nu te lasa nici sa mori , nici sa traiesti . N-ar trebui ca viata sa fie asa , se zice ca viata e scurta si ca trebuie traita , cand ai o zi rea , fa-o buna , gaseste-ti ocupatii care sa te incante , dar nu totul functioneaza chiar asa . Uneori , pur si simplu nu vrei sa faci nimic , poate doar sa dormi , daca ai noroc . Te duci la scoala , uneori razi , alteori nu , uneori iti pare interesant ceea ce inveti alteori ai prefera sa stai intins pe iarba si sa nu mai auzi nimic , apoi vii acasa , aceeasi atmosfera pe care ai lasat-o cand ai plecat.

Deci , de ce nu scriu ? De ce nu fac ceva ? De ce nu invat sa fac ceva ? Nu vreau sa vorbesc , sa aud sau sa ma misc , vreau sa dorm pentru totdeauna , si nu fiindca as fi trista , nu prea cred ca voi mai fi trista o vreme , sau poate ca sunt atat de trista incat nici nu mai realize ca sunt , dar in fond , am invatat prea bine sa nu-mi pese de ce e in jurul meu , sa nu mai plang , dar inca imi pasa de ce e in mine , sunt suparata si-ntrun conflict vesnic cu cineva numit eu . 

Nu stiu ce sa scriu .

Ascunsa

Albastru glacial

“If you truly love Nature, you will find beauty everywhere.”

Imi auzeam pasii la fel de tare cum imi auzeam gandurile , pana am inceput sa privesc in jur . Orasul asta e destul de frumos .. , si am stat pe asfaltul rece si nimic nu ma despartea de apa aceea albastra , puteam sa-mi mangai talpile pantofilor de racoarea ei ... si mi-ar fi fost atat de frig daca nu ma incalzea un soare darnic .. dar poate ca mi-ar fi fost prea cald , daca n-ar fi batut vantul , daca nu s-ar fi cutremurat crengile singure . Era albastru , oriunde ma uitam . Albastru in sus , albastru in jos , iar lebedele erau aproape de picioarele mele , pluteau pe valuri , erau tacute si linistite , pluteau la infinit si mi-au ignorat prezenta , au plutit in acelasi mod de parca eu as fi facut parte din peisaj si uitandu-ma la lebede , m-am gandit ca ele trateaza viata ca si cum ar fi usoara . As vrea sa fiu o lebada . Macar o zi , sa plutesc si atat , sa vad albastru pana n-am sa mai recunosc alta culoare , sa ascult doar cum se misca valurile , sa pot sa uit ca-i atata zgomot in mintea mea haotica , obosita . Sa uit de rani , sa uit de viitorul amenintator si de prezentul trist , banal , sa fiu o lebada , sa-mi fie viata simpla si usoara , sa fiu fericita , sau macar sa fi putut sta acolo pentru totdeauna .. sau doar pentru o zi , dar nu am timp .., sa privesc sau sa traiesc .

Am fost fericita uitandu-ma la lebede si la albastru ,  la spuma ce se pierdea pe asfalt , parca era un nor cazut , simteam aerul racoros si vantul imi incalcea parul si eram atat de singura si atat de plina de mine , in sensul frumos al expresiei , eram doar eu si-mi ajungea ,  pentru cateva clipe n-am mai simtit nevoia sau lipsa de altii . Am uitat , pentru prea putin , ca am amintiri pe care le-am lasat sa moara dar care nu ma lasa sa traiesc , ca am o inima rece si idiferenta si parca nimeni n-o mai poate misca , ca nu-mi mai pasa ce si cat mai pierd , sau pe cine , voi trai la fel ca intotdeauna , adica cu vesnica lipsa de ceva , fara sa plang , sau sa sper , doar o rutina ce s-a saturat de mine . 

Imi imaginez ca peste o zi , o luna , un an sau multi , daca voi citi asta , imi va parea totul doar o copilarie , caci asa a si fost . Am fost copil pentru cateva clipe , am urat viata ca nu m-a lasat sa fiu o lebada  si daca am sa ma rusinez de simplele ganduri patetice , vreau sa-mi amintesc eu mie , cu cata raceala si indiferenta scriu cele de acum ... Caci a fost un moment cand am parut mai putin plictisita de tot , cand am putut sa vad mai mult decat mi s-a aratat , cand viata parea frumoasa fiindca in ciuda a toate rautatile , greutatile si durerile ce sufoca aceasta lume , inca exista locuri atat de linistite . Uneori imi vine greu sa cred , ca in toata nebunia , din capul meu , din strazile pe care merg , din orasul asta , din lumea asta , sunt inca bucati de rai in care lebedele doar stau pe apa si se poarta de parca au tot timpul din lume sa pluteasca .. de parca nu exista timp .  Natura asta inexplicabila parca-mi spunea sa-mi dau ragaz sa mai respir  , sa pot sa vad in ciuda lacrimilor care nu mai curg , a oamenilor pe care i-am pierdut , a ranilor pe care le port in mine zi de zi , sa las albastrul din jur sa se impleteasca in parul meu . 

Stateam acolo si ma gandeam ca atat de aproape si atat de departe de mine , in exact clipa aceea , cineva detesta viata , plange , nu mai suporta , nu poate sa respire , cum fac si eu , si noi , de atatea ori , atat de des , insa atunci eram acolo izolata de tot , nu mai auzeam masinile ,telefoanele sau gurile rele , nu mai auzeam vocea din capul meu care-mi reproseaza infinite lucruri , eram atat de calma , ca si cum am timp , ca si cum ce este acasa  sau in suflet nu mai conteaza.

Mi-as fi dorit sa mai simta si altii ce simteam eu atunci , pacea perfecta si deplina , fara durere sau povara pentru asa de putin si pretios timp , dar intr-un fel , imi place sa fiu doar eu , caci parca ceva din afara ar fi facut galacie in universul meu albastru si glacial . 

Romanticii au vorbit despre comuniunea omului cu natura si au stiu ei de ce , caci nimic nu e mai iertator fata de greselile tale cum e pamantul pe care stai , nimic nu simteam ca ma iubeste mai mult ca albastrul ala profund .. si parca nimeni nu-mi stia ranile mai bine  ca perfecta intindere de natura ce-mi statea inainte . Ca si cum e bine sa fii singur . 

Mi-e teama sa ma gandesc ca poate nu voi mai simti niciodat ceva asa inexplicabil , caci asa e viata , cand te izbeste realitate , tot acelasi greu il porti in tine ...

Ascunsa