saying goodbye

"We live in a rainbow of chaos." - Paul Cezanne.

Iubesc marea. 
Sa ma arunc in neinchipuita ei adancime mi s-a parut cel mai firesc lucru. Era ca o chemare de undeva din afara mea, ceva incontrolabil, depasind inimaginabil limitele mele umane.
Ratiunea, singurul lucru ce m-ar fi putut incetini din a ma arunca in cel mai sublim necunoscut, mi 
s-a parut pe atunci o notiune abstracta. 
Pentru ca aveam curaj. 
Fiindca definitia tineretii nu era alta decat nebunia momentului, haosul inimii parea sa-mi dicteze pasii, sa-mi ghideze, de fapt, toata existenta. 
N-am vazut pe atunci ce furtuna nebuna strabatea marea si n-am putut, nici macar sa ghicesc, ceata sufocanta de la celalalt mal. 
Eram imbatata de un albastru nefiresc de frumos, de niste emotii puerile care infloreau in mine zi de zi, asemenea unui lotus.
Lotus...
M-am aruncat in mare si aproape ca m-am inecat. Poate ca nu este niciun "aproape", poate ca, intr-adevar, am murit si traiesc un vis, dar nu este visul meu.
Fiindca obisnuiam sa visez frumos, in aceasta imagine tulbure a vietii mele, abia pot sa respir. Am plamanii scufundati in tutun si in apa sarata careia i-am atribuit numele tau. 
Nu mai pot sa gandesc lucid, astept finalul fiecarei zile pentru ca, desi vesnic izbita de amintirea ta,  tigara fumata la geam, vocea lui Frank Sinatra pe fundal si cerul senin al noptii ma fac sa-mi amintesc ca inca exist. Singurele clipe in care, ravasita dupa o alta zi, pare ca ma regasesc undeva, pe cel mai pustiit tarm al lumii. 
Sunt o epava. Delirez la infinit si mi-e dor de mare. 
De tine, de entuziasmul si bucuria pe care obisnuiam sa le simt cand ma scufundam tot mai mult, inconstienta, pierduta. 
Acum m-am trezit si ma doare. 
Acesta fiind motivul noptilor mele tarzii si sufletului meu amortit. 
Sunt singura si ma debusoleaza sentimentul ca, inconjurata de oameni pare ca ma simt si mai incremenita. 
Care ar fi, in fond, solutia la o problema numita "tu" ?
Ieri am vazut o poza cu tine. Sau poate a fost acum doua zile, sau intr-o alta viata.. nu mai stiu. Timpul isi pierde insemnatatea, cand nu te bucuri de el in niciun fel. O zi e doar o zi, o ora e doar o ora, amintirea ta este, se pare, singurul meu ceas.
Un ceas care merge inapoi, infigandu-si sagetile in sufletul meu obosit. 
Pareai fericit. Am inceput sa plang insa, de aceasta data, nu stiu daca am plans din cauza propriei mele nefericiri sau fiindca zambetul tau este oxigenul dupa care tanjesc, ca orice om inecat. 
Vazandu-ti sclipirea de bucurie capturata in fotografie, aproape ca am uitat cine esti si ce am ajuns sa fiu eu, din cauza ta.
Pentru cateva minute erai din nou copilul care dormea cu capul pe pieptul meu, in prima zi de toamna. Erai cei mai frumosi ochi pe care i-am vazut vreodata, stand deasupra mea, zambit copilaresc in intimitatea serilor noastre. 
Auzeam din nou vesnica noastra melodie de fundal si simteam in piept racoarea acelor dimineti de vara, cand rataceam de nebuni pe strazile goale. Si-mi amintesc cat de plina ma simteam eu. Si ce frumoasa era marea, si ce frumos erai tu. Atunci si intotdeauna. 
Sunt momente cand as vrea sa retraiesc acele clipe in care eram infatisarea delirului sau cel putin sa le uit, sa sterg orice urma de bucurie, pentru ca tristetea insuportabila de acum sa nu mai aiba nicio continuitate. 
Dar fiindca nu se poate savarsi niciuna din aceste dorinte absurde, nu pot decat sa-mi iau ramas bun. 
Au trecut prea multe luni traite intr-o singuratate desavarsita. 
M-am trezit tarziu atat de multe dimineti, incercand sa raman tot mai mult in inconstienta somnului, fiidnca m-am saturat sa-mi amintesc...
In alte nopti, cand adorm gandindu-ma la viitorul pe care nu vom ajunge sa-l traim impreuna, te visez. Te vad fericit cu altcineva. 
Insa stiu ca acestea nu sunt doar scenarii imaginare generate de mintea mea pierduta in disperare, ci o realitate la care incerc sa ma acomodez. 
Nu cred ca am sa inteleg vreodata care ti-au fost motivele.
Cum ai putut sa strangi in brate o fata care te iubeste mai mult decat s-ar putea vreodata iubi pe ea insasi si sa minti. Si sa nu te doara si pe tine. 
Nu am sa stiu niciodata de ce si cum am ajuns aici, intr-o viata pe care mi-e greu s-o numesc a mea. 
Am vrut sa fii fericit, cumva, inca vreau. In scurtele momente cand uit inghetul prin care incerc sa ma misc. 
Nu m-am considerat niciodata un om egoist, as fi vrut sa te stiu fericit, sa stii ca te iubesc si ca asta nu se va schimba. Dar cat imi doresc, acum, sa uit de toate acestea.
Nu-mi amintesc sa fii trait vreodata un chin mai mare, o umilinta mai adanca. 
De aceea, in prima zi a unei alte luni de iarna, imi iau la revedere.
Pe atunci imi doream sa nu trebuiasca niciodata sa spun cuvinte atat de grele, azi imi doresc sa nu te fi cunoscut deloc. Poate ca asa as fi putut sa dorm si sa traiesc.
Nu mai am energie sa fiu tulburata de manie, nici timp sa ma mai adancesc in vise imposibil de atins, nici in gandurile astea sufocante...
Deci ramai cu bine, intr-una dintre cele mai dureroase secvente ale vietii mele.

Ascunsa