"It was all a dream."
M-am gandit astazi la posibilitate de a te uita.
La toti anii care vor trece fara sa te mai aud, sau macar sa te mai vad, din intamplare, pe vreo strada de la marginea orasului.
Ma sperie toata aceasta idee, ca m-as putea trezi intr-o oarecare dimineata dorindu-mi sa-ti recreez chipul in interiorul mintii mele si sa-mi dau seama ca nu mai stiu cum.
Poate ca mi-ar face mult bine..sa te uit. Dar n-as vrea.
Tu, cel mai incredibil lucru care mi s-a intamplat vreodata, sa dispari, cu tot cu nebunia devastatoare pe care ai lasat-o in urma ta.
Prima mea iubire, cel mai bun prieten al inimii mele, linistea, durerea mea cea mai adanca.
Inca imi amintesc rasul tau, umerii tai largi, usor aplecati, vechea ta tunsoare.
Zilele toride de vara, cand zburdai pe strada ca un copil nedespartit de nebunia lui, frigul diminetii, briza marii, noi doi.
Inca o data, este frig afara. Trebuie sa tin geamul deschis, sa se piarda in inghetul iernii fumul tigarilor care-mi chinuie plamanii dar imi amortesc tumultul de ganduri despre tine, despre noi.
Privesc in gol si ma intreb, fara speranta, oare ce mai faci.
M-am intrebat azi, ca pentru prima oara, daca mi-ar placea de tine, cel care esti acum. Trebuie sa te fi schimbat, caci viata nu trece pe langa noi fara a ne modifica compozitia inimii, gandurile, si tot
ce-am crezut vreodata ca suntem.
Eu sunt o alta acum, probabil mai rau decat am fost vreodata, tu cine esti?
Imposibil de raspuns la aceasta intrebare dar stiu bine ca, oricine ai fi astazi, te-as iubi probabil cu aceeasi intensitate. Poate ca te-as iubi, de fapt, mai mult.
Sunt zile cand imi doresc sa nu te fi cunoscut, cel putin nu atunci. De ce nu ne-am intalnit, oare,
intr-un viitor indepartat, cand timpul, viata si noi insine ne-ar fi permis sa fim impreuna?
Poate ca acum, in mijlocul durerii crunte pe care trebuie s-o indur din zi in zi, in valtoarea de confuzie in care ma scufund, ai fi putut sa-mi fi alinare, cel mai frumos refugiu. Dar poate ca, daca erai aici, nu mai era necesar sa scriu despre niciun fel de durere, caci ce-ar fi putut sa ma doara cand as fi gasit, in trasaturile tale delicate, toata fericirea lumii...
Dar te-am cunoscut intr-o copilarie indepartata, fara sa stiu ca aveai sa-mi rastorni tot viitorul, fara sa-mi imaginez ca n-am sa mai respir fara sa ma gandesc la tine.
Esti prezent in fiecare dimineata cand incerc sa dorm mai mult, doar ca sa uit tot adevarul asta care ma ingrozeste...Cele mai rele sunt, in schimb, diminetile cand trebuie sa ma trezesc, sa execut masinal toate indatoririle omenesti, fara nicio urma de fericire, fara pic de curaj..
Toate aceste dimineti menite sa fie date uitarii, doar ca sa ajung la deznodamantul fiecarei zile ca sa rememorez, intr-o incercare disperata de a ma despinde de realitatea mea insingurata, toate amintile cu tine...Acelea au fost, probabil, cele mai frumoase zile ale vietii mele, ma izbesc intruna de zidul tot mai inalt care ma desparte, acum, de ele.
Imi dau seama ca sunt patetica. As fi vrut sa fii mandru de mine, dar m-am pierdut.
Oameni au venit si au plecat, au rupt din mine si m-au lasat singura, intr-o balta de sange. Grijile si responsabilitatile imi bat la usa din ce in ce mai insistent, ma pierd din ce in ce mai mult.
Mai stii cand visam sa inchiriem un apartament mic in Bucuresti? Eu m-as fi dus la scoala, tu te-ai fi dus la munca. Ne-am fi regasit undeva, la apus, intr-o camera ingusta. Mi-as fi baut ceaiul, tu ai fi mancat o madlena. M-as fi grabit sa-mi fac temele, doar ca sa am mai mult timp liber sa privesc cu tine tavanul de un alb murdar al camerei noastre mici, in timp ce am fi povestit despre tot si nimic.
M-as fi plans despre cat de greu este sa memorez atata informatie, m-ai fi incurajat spunandu-mi ca, orice s-ar intampla, stii ca am sa ma descurc. Ti-as fi vorbit despre o carte pe care am citit-o candva, de mult. Tu ti-ai aminti despre o fata sau doua cu care la un momentdat, in copilaria ta haotica, ai intretinut relatii intime. Subiectul m-ar face sa-ti vorbesc despre dificultatile pe care le intamplin eu, cand e vorba despre aceste conexiuni fizice atat de firesti pentru oricine altcineva. Ai rade de mine iar eu as rade inapoi, fiindca, desi diferiti, m-ai intelege perfect. Poate ca n-as mai fi fumat tigari, caci tie nu ti-ar fi placut, iar eu n-as avea, in fond, nevoie. Mama ar plange mai putin, caci, in ciuda inevitabilelor neplaceri ale vietii care m-ar fi inconjurat din cand in cand, m-ar fi stiut in siguranta si, la finalul oricarei zile, linistita alaturi de tine.
Am ramane usor fara bani, dar as fi renuntat oricand la lucruri materiale mai putin necesare pentru a-ti cumpara tie, din cand in cand, ceva de la McDonald's. Tu ai fura vin alb de la munca, pe care l-am fi baut seara, pe stomacul gol. Am rade de absurditatea vietii noastre, am rade mai mult de incapacitatea mea de a ma comporta ca o fiinta normala.
Te-as fi invatat engleza, istorie si romana..din putinul pe care-l stiu si eu. Dar pe tine te-ar fascina iar aceasta bucurie a ta inofensiva, mi-ar incalzi inima, ar aprinde in mine pasiuni descrise, de-a lungul atator veacuri, de fel si fel de poeti.
Ti-as fi povestit cum, intr-o zi, cand dorul de tine era prea greu de indurat, m-am apucat de citit poezie. Cum imi umpleam inima de iubirea altora pentru a putea descrie mai tarziu, iubirea mea pentru tine. Claudiu n-ar fi avut puterea de a-mi frange inima, l-am fi sunat, din cand in cand, sa-i povestim despre viata noastra nebuna in capitala iar daca m-as fi indepartat de telefon, a-ti fi facut glume indecente pe seama mea. Le-ati fi facut, de fapt, si fara sa ma indepartez...
As fi ras.
L-as fi chemat in vizita si m-as fi straduit sa fac o cina cel mult comestibila pentru tot trei..am fi ras din nou.
Si am fi luat-o, in fiecare zi, de la capat.
Dar vezi..nimic n-a fost sa fie asa.
Tu ai plecat, apoi te-ai intors. Eu am plecat..si am ramas acolo. Claudiu a avut sansa sa-mi distruga orice ramasita de curaj si bucurie si a si facut-o. Ma intreb daca ai auzit...Ma intreb daca ti-a parut putin rau, imaginandu-ti declinul meu emotional, inceput de tine si amplificat de altii..
Poti, intr-adevar, doar sa-ti imaginezi. Adevarul este, insa, mult mai greu de inteles.
N-ai sa stii niciodata furia care mocneste in mine cand ratacesc dintr-un loc in altul, fara sa gasesc o casa nicaieri. Singuratatea mea tot mai crescanda, tot mai multe tigari fumate, lacrimi zilnice, sfarsite uneori cu un urlet spre nicaieri..Nu ma aude nimeni, nu ma intelege nimeni.
Tot mai multe ore de somn, intr-o incercare penibila de a evita realitatea. Singura in camera mea, incapabila sa lupt pentru un viitor pe care nici nu-l mai vreau. Fara vise, dorinte sau idei.
Cartile stau acum inchise pe rafturi, nu vad niciun rost in a le deschide. Cuvinte mor si infloresc in minte, lacrimi si tacere.
Distanta in familie, incapabila sa-mi mai recunosc prietenii, sa-i mai accept, sa-i mai iubesc.
Plina de dor, furie si dezamagire.
Caut psihologi, cumpar tigari, ma gandesc sa-mi fac suvite..
Vreau sa vizitez Italia. Dar nu chiar.
Nu mai vreau nimic. Nici macar sa traiesc.
De ce nu ne-am dus la Bucuresti? De ce nu ne-am petrecut tot restul zilelor astora mizere intr-o camera mica cu tavanul alb murdar? Cat de fericita as fi fost. Dar iata-ma.
Acesta e prezentul, aceasta sunt eu.
Mi-ar placea sa stiu cine esti tu... te gandesti vreodata la noi, la visul de a ne muta in capitala, ca doi copii pierduti in lume..Dar ce conteaza, atata timp cat ne-am fi pierdut impreuna...
Ascunsa
