Friday, 17 November 2017

doi ani/cinci luni/opt zile

" For you I keep dairies of loneliness. For you I have not written poetry in a long time..." - The wife by Royla Asghar


Noiembrie, 2017 / away

M-am gandit la tine doi ani, cinci luni si opt zile. Nu cred ca are rost sa mai numar, stiind ca nu se va sfarsi, probabil, niciodata. 
Noi doi, ce cliseu. 
Cine s-ar fi gandit ca tu, cea mai nebuna furtuna a vietii mele, vei ajunge sa-mi fi cea mai intensa liniste ? Poate ca sunt prea departe acum sa revad la nesfarist toate locurile purtatoare de doi. De noi doi. Traiesc niste clipe complet neasteptate. Sunt inconjurata de tot felul de oameni, atatea voci imi strabat auzul in atat de multe zile incat simt ca ma ratacesc de propria-mi fiinta. Fel si fel de obiceiuri, nu toate ar fi recomandate de medici... Atatea preocupari si visuri fara fond, dupa-amiezi petrecute in pat, devastata de o oboseala in special emotionala, relaxata doar de culoarea cerului, de care ma minunez parca tot mai mult. 
In primele zile ale noului meu inceput, am deschis ochii si m-am trezit in cea mai trista bucatarie. 
Suna ca un film prost facut, exact ca cele despre care trebuie sa scriu eseuri. Dar asta este o cu totul alta poveste...
Nu ma intereseaza culoarea impresoanala a unei mobile mult prea vechi ci doar caldura care lipseste, acea atmosfera pe care oamenii o zmulg din ei insisi si o atribuie unui loc. Am inceput sa plang amintindu-mi de tine.
Sunt destule lucruri pentru care as putea sa plang chiar acum, pentru care mi-ar face placere sa ma duc in padure si sa-mi golesc inima intr-un trunchi de copac, fiindca m-ar intelege mai bine decat orice persoana, insa nimic nu mi-a atins cele mai mari adancimi ale sufletului cum ai facut-o, intotdeauna, tu.
Imi place seara asta. Si toate cele in care ti-am scris. 
Vorbesc cu chipul tau din mintea mea si stiu cat de bizar suna totul. Poate ca pana la urma am innebunit. E totul atat de confuz incat traiesc cu temerea ca m-as putea trezi maine, nefiind sigura care-mi este numele. Nu m-am mai gandit la mine de mult. Nu stiu cine am devenit sau am fost, unde ma indrept sau daca doar stau pe loc, ce oameni vor ramane, de ce vor pleca atat de multi... Nu inteleg ce vreau, de ce sunt aici sau de ce nu mi-am gasit locul in alta parte. Dar tu imi esti refugiu. Si dor. Si groaza. 
Nu stiu care din toate acestea ma sperie mai tare. 
Nu am cui sa-i spun tot ce nu stiu sa exprim, nu-mi amintesc nicio bucurie a vietii mele fara sa fii si tu inclus in ea. Poate ca nici nu erai acolo fizic insa orice experienta te include, automat, si pe tine. Esti sinceritatea mea absoluta. Cand ma uit pe geam, la ce forme ciudate au crengile copacilor pe un cer imbibat de lumina palida a apusului, mi-amintesc de noi. In alte zile ma intreb ce mai faci. Mi te imaginez razand. Uneori indraznesc sa ma gandesc ca te uiti si tu la acelasi cer, in acelasi timp, si te intrebi daca impartasim aceleasi temeri...dar nu te-as ierta niciodata daca nu te-ai uitat in tine insuti sa stii ca mereu voi fi acolo. 
Alteori imi vine sa plang. Adesea ma abtin, pretind ca nu ma mai doare la fel, dupa atat de mult timp. Dar ai fost si ai ramas vesnicul meu regret. 
Ma intreb si azi, de ce n-a fost sa fie. M-am gandit ca poate ma asteapta lucruri mai mari, ca poate intr-o zi cineva se va uita la mine si va intelege, asa cum faceai tu, ca nu va fi intotdeauna atat de dificil. N-am ajuns niciodata la aceasta unica incurajare a mea. 
As vrea sa mai stam o data pe plaja, sa-mi spui ca poate te-am dezamagit. Ca poate sperai sa fac mai mult, sa am mai mult, sa fiu mai mult. Ca aveam potential, visuri si planuri. Ca nu paream omul care sa planga ani intregi doar pentru ca viata a facut o gluma si i-a pus in cale nimic altceva decat un alt om. Mi-ar placea atat de tare sa ma asculti. Nu vreau sa ma incurajezi, sa ma atingi, sa ma iubesti. Am renuntat de mult la sperante desarte, dar mi-as da ani din viata doar ca sa ma mai asculti o data. Poate-mi sunt gandurile puternic influentate de carti...de povestile de dragoste ale altor oameni, caci trebuia sa-mi alung nefericirea umplandu-mi viata de un romantism strain.... e doar imaginatie sau....
Cred ca nu vom stii niciodata. 
Esti cea mai neasteptata liniste.
Sentimentul ca la un momentdat in viata mea m-ai vazut, m-ai inteles si m-ai ascultat imi da stabilitate. Fiidnca stiai cine sunt. Cu incapatanari, defecte si sperante. Acel sentiment ca poate m-ai placut putin fix pentru ceea ce eram, nu pentru ceea ce lumea si eu insami ne imaginam ca sunt. Nu am nicio idee de unde sa incep si ce trebuie sa inchei. A fost fractiunea aia de secunda atat de sublima, cand am crezut ca respir o data cu tine in cea mai delicata armonie, singurul moment cand mi se parea ca e totul complet. 
Nu am mai avut niciodata acel sentiment de "intreg". Mi se pare o imposibilitate acum sa invat limbi straine. Sa memorez informatii. Ti-am spus, oare, ca nu mai citesc? Ca nu mai scriu? Ca nu mai stiu ce sau daca iubesc ? Si ca nici pe mine nu ma iubeste, de altfel, nimeni ? M-am schimbat. M-am pierdut. Ma mai regasesc, din cand in cand, gandindu-ma la tine.
Dar poate ca am innebunit. 
Poate ca am nevoie de psihiatrii si de oameni care mi-ar putea lua mintile si le-ar aseza unde ar trebui sa fie. Departe de tine, de copilarie, de povesti de dragoste atat de neimplinite. Si inca am genul asta de povesti.... poate ca nu stiu sa invat. 
Nimic.
Incep sa ma intreb daca sunt, intr-adevar, in toate mintile. Poate ca nu mai esti odata ce incepi sa te intrebi. Poate ca n-am fost niciodata. 
Poate ca "poate" ma oboseste prea tare. 
M-as intoarce acasa cu toate bagajele din lume. Dar singura casa in care am fost fericita a fost acolo, pe plaja, cu tine. Sunt, deci, doar un om ratacit. 
Vreau sa ma primeasca cineva in casa lor....sa plang pana poimaine. Sunt epuizata. Descurajata. Satula de tine, de mine si de toata lumea asta in care nu-mi gasesc linistea. 
Vreau sa ma uit la cer si sa plang. 
In seara asta este albastru inchis si amar. Dar sunt cativa nori albi, neclari, vor sa se ascunda sau sa iasa la suprafata ? 
Doi ani, cinci luni si opt zile.
Inca o zi de saptisprezece.

Ascunsa

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu