Another 21

"We love just once in a lifetime. And spend the rest of our lives looking for something similar."

Am crezut ca se vor strivi blocurile de asfalt, sub apasarea unui cer atat de sumbru, de un gri impersonal, un cenusiu care, candva, avea o menire: sa-l inspire pe Baudelaire, Verlaine, Rimbaud si Bacovia.
Ti-am spus vreodata cat imi place poezia ? Cred, insa, ca nu am avut sansa caci,  in zilele noastre aflate inca departe de maturitate, de rutina si nejustificata tristete, nu obisnuiam sa ma adancesc in acest tip de scrieri. 
Asa ca n-as fi avut cum sa-ti spun ca, daca mi-era dor de tine si crede-ma ca ma cuprindea adesea acest sentiment inconfundabil, generat de o absenta prea lunga, ma adanceam in tot felul de poeme.
Sute de versuri fara sens pentru minte imi amorteau inima plictisita de emotii carora nu le puteam da nici glas, nici forma. Citeam si ma gandeam la tine, dar nu asa cum te gandesti la o simpla intamplare, la o zi, la un om, ci asa cum te gandesti la ceva ce gasesti in tine insati si tot cauti sa intelegi de unde vine aceasta traire haotica si incotro se duce. Asadar, n-ar fi lipsit de rationament sa afirm ca, citind scrierile atator indragostiti nefericiti, te simteam in sinea mea de parca m-as fi nascut cu tine acolo. De parca tu si eu nu suntem doua entitati separate, doua destine care s-au intalnit si s-au separat tot asa de neasteptat, ci parea ca ne-am gasit ca doua litere in acelasi cuvant, din acelasi vers, din acelasi poem, din aceeasi iubire. 
Inevitabil, n-am putut decat sa ramanem asa pentru tot restul eternitatii si sa ne strecuram mai apoi printre bataile de inima care, satule de neajunsurile lumii reale s-au retras intr-un spatiu ceva mai vast, mai deschis posibilitatilor, in care suntem cu totii impliniti si neimpliniti deopotriva.

Dar nu, n-am apucat sa vorbim niciodata despre poezii. 

Cat de inexplicabil mi se pare ca acest cer s-a decis sa fie azi asa cum a fost si in acel 21 august al fericirii noastre. 
Ce a mai ramas din firea mea vesnic inclinata spre melancolie n-a putut sa nu gaseasca in aceasta simpla coincidenta un inteles aparte. Pare ca natura tine sa-mi aminteasca de noi cei de atunci, poate ca racoarea s-a strecurat intentionat in acest sfarsit de august ca sa celebreze amintirea noastra. Caci atunci a fost, asa cum poate-ti amintesti si tu, frig. Totusi, as putea sa numesc acea zi una dintre cele mai calduroase clipe ale vietii mele. O amintire pe care mi-am cladit-o in inima asemenea unei statui, un edificiu adus unei iubiri care a inceput in mine insami si pe care nu am reusit inca sa o sfarsesc. 
De aceea chiar si acum imi place sa ma gandesc in detaliu la copiii care obisnuiam sa fim, la prietenia noastra desavarsita, lipsita de constrangeri si temeri, la discutiile noastre purtate pe malul marii, legate de teme pe care le-au dezbatut toti filosofii lumii. Eu eram insa interesata de ceea ce ai fi putut sa-mi povestesti tu iar tu ai fost, probabil, intrigat de ceea ce as fi putut sa-ti marturisesc eu...
Am pastrat bratara, am continuat sa insemnez in jurnal toate aceste lucruri si multe altele, dintr-o dorinta de a ma elibera de sub povara unor sentimente pe care nu le pot lasa decat sub tacere, caci nu au sens si nici loc in aceasta lume, dar si din teama ca, daca n-as continua sa-mi amintesc ziua aceasta iar si iar, as incepe sa uit..
Cum se simtea nisipul, cat de tare batea vantul, ce forta distrugatoarea pareau sa aiba valurile...ce pace sublima paream sa traim noi. Uitarea ar fi, poate, tot ce mi-a mai ramas. Singurul pas spre a te lasa, in sfarsit, in urma. Dar ce ar mai ramane din mine, daca n-ai mai fi tu ? 
Nu stiu daca te voi mai strange vreodata in brate sau daca am sa te mai vad si nu stiu nici cand sau daca ma voi opri din a simti pentru tine lucruri atat de intense dar, scriind despre noi, despre ce-am avut, face ca iubire aceasta, sustrasa de langa mine atat de repede, atat de violent, sa persiste intr-o lume care insista s-o distruga. 
Nu sunt pregatita sa pasesc in viitor, intr-o zi de 22 august sau in oricare alta, fara sa slefuiesc cu aceste cuvinte pe care le mai am monumentul cladit din amintiri si sperante.
Imi este dor de acel 21 august, de tine dar mai ales de mine insami, de ceea ce puteam sa fiu in preajma ta. Mi-e dor de toate lucrurile pe care ti le-am spus si pe care acum nu le mai pot impartasi cu nimeni si ma scufund sub presiunea tuturor acelora pe care as vrea sa ti le zic dar nu mai pot, ramanand acest vesnic obstacol, linistea apasatoare dintre noi.

Ascunsa