Acelasi copil

" Si teribila e senzatia de inutilitate,/Acolo unde te credeai absolut necesar/ " - Adrian Paunescu, Atacul Nimicniciei

Mi se perinda prin fata ochilor tot felul de pagini si tot felul de carti iar eu n-as mai citii niciun fel de poezie.. Nicio balada despre vreo alta poveste de dragoste ratata, a carei scriere mai spala putin din durerea datorita careia a fost impregnata pe pagina.
N-as vrea sa mai stiu nimic, despre nimeni dar mai ales despre mine. Mi-ar placea sa-mi pierd forma pentru o zi cel putin, sa ma invelesc in nisip si sa ma ascund intr-o scoica prin care sa mi se dizolve in urechi sunetul valurilor izbite de digurile incremenite de frig.
Dar dorintele oamenilor sunt doar ganduri desarte, care palesc de la o zi la alta in universul asta pentru care suntem prea mici si prea multi. Iar eu ma trezesc din zi in zi, mai obosita de vise decat atunci cand m-am culcat si-mi izbesc retina de cerul a carei esenta pare atat de grea, amintindu-mi tot mai mult ca sunt ca o umbra in lume, fara niciun scop, fara nicio fericire. Ma plictiseste tiparul fiecarei zile,  frigul de afara  si oamenii pe care nu-i pot da uitarii, apasandu-ma o vina cumplita ca n-am putut sa fac din viata asta ceva mai bun, ceva care sa merite povestit. 
Ma frustreaza fiecare zi care trece stiind-o atat de irecuperabila, fiecare secunda care-mi captureaza tineretea urmand sa n-o mai elibereze nicicand. Ma innebuneste gandul ca atatia altii reusesc sa traiasca in timp ce eu, mai debusolata ca oricand, ma plimb prin casa, nici macar prin oras, caci n-as gasi oricum nimic nici acolo. 
Imi dau seama ca ma caracterizeaza un patetism de-a dreptul absurd, ca sunt nu doar insipida, dar si avida de o iubire pe care, daca as fi stiut sa privesc in mine insami, as fi inteles de la inceput ca n-o voi primi. M-am agatat prosteste de tot felul de inchipuiri si de asa-zisa dreptate care am vrut sa cred ca trebuie sa existe in lume, aceea ca nu poti iubi mult fara sa primesti in schimb nimic, aceea ca nu poti sa fii atat de tanar si sa te simti atat de apus, ca nu poti sa traiesti o anumita varsta si un anumit moment fara ca viata sa para nebuna, fara ca momentele mult prea bune sa le acapareze pe cele mult prea rele.  
Mi-am imaginat mult prea mult si acesta actiune mi-e atat de familiara incat, nici cand incerc sa-mi pastrez mintile ancorate in realitatea asta anosta, nu reusesc decat sa ma intorc la proiectia unei vieti pe care am crezut ca pana acum o voi avea. 
Am inceput sa-mi insir istorisirile acum mai bine de patru ani si s-au produs in mine niste transformari uluitoare, dar un singur lucru a ramas la fel, viata mea nu a ajuns niciodata la nivelul asteptarilor pe care le-am avut inca din copilarie.
Nici liceul, nici iubirea, nici oamenii, nici eu. 
Am ramas, dintr-o oarecare privinta, aceeasi fata ingradita de frici iar varsta nu mi-a sters nici lacrimile, nici nesiguranta si nici acesta confuzie care pare sa-mi vegheze fiecare pas. Am trait fiecare zi asa cum mi-a fost data, rare fiind momentele in care am reusit sa produc un oarecare tumult in exteriorul unde urma sa traiesc, realizand in schimb tot felul de furtuni la nivel emotional. 
Ar fi nedrept sa afirm ca nimic din ce-mi doream nu s-a intamplat, caci am avut parte si de cateva lucruri care m-au facut sa inteleg ca viata poate fi, uneori, extraordinara. Si totusi, amprenta acestor zile pline de neinsemnatate, acestor sentimente care ma fac sa-mi doresc sa plec atat de departe incat sa uit ca le-am avut vreodata, imi induc un seniment vag de oboseala si-o lipsa de speranta tot mai apasatoare.
Mi-e rusine de mine insami, de faptul ca nu ma poate iubi nimeni si, desi imi este cunoscut acest sentiment, pentru ca am trait cu el toata viata mea, inca imi vine greu sa ma acomodez cu el. Simt ca m-am injosit in fiecare clipa in care m-am agatat de orice moment care ar fi putut demonstra contrariul si de orice om de care, din lipsa de prudenta si din disperarea provocata de evenimente mai vechi, am decis sa ma agat. 
N-am realizat nimic in anii astia, daca ma uit la prima mea scriere nu voi intelege decat ca am ramas acelasi copil afundat in vesnica sa nemultumire de sine, cu grave probleme de incredere, cu o dorinta abusrda de a actiona ca omul puternic care stie bine ca nu este. Acelasi copil dezamagit mult prea mult de altii, idealist, visand nebuneste la iubiri asemanataore celor din cartile pe care le citeste, aspirand necugetat spre o lume in care este imposibil sa oferi fara sa primesti acelasi lucru. O fiinta care inca se zbate sa inteleaga ca iubirea este un lucru haotic, ca un fir de nisip pe care te chinui sa-l strangi tot mai tare in mainile tale neindemanatice, dar care oricum reuseste sa ti se scurga printre degete. Aceeasi fata care inca suspina in perna si se cutremura toata amintindu-si fel si fel de lucruri, aceeasi fata care trebuie sa taca si sa pretinda ca nu o dor lucruri pe care, la varsta ei, ar trebui sa le poata ignora cu usurinta. Aceea care a mai sperat " pentru ultima oara " desi deznodamantul ii era cunoscut de mult prea mult timp.

Ascunsa