"And the rest is rust and stardust." - Vladimir Nabokov, Lolita
A trecut suficient timp cat sa nu-mi mai gasesc cuvintele cu aceeasi precizie cu care, uitandu-ma azi inapoi, imi imaginez c-o faceam.
N-am mai scris din motivele vaste pe care ni le induce, inevitabil, viata si sirul de intamplari care ne schimba destinul sau oranduirea lucrurilor pe care le pastram in interior. Pentru ca mi-a fost frica sa deschid rani pe care, din furia groaznica ce copleseste adesea oamenii, mi-a placut sa cred ca nu le am. Scrisul in sine mi s-a parut o activitate care nu ma mai reprezinta, un vis in care nu mai are rost sa cred, in lipsa unui motiv cert. Sau poate ca pur si simplu mi-am dorit tacere, fata de intreaga lume care se rezuma, de fapt, doar la mine si la gandurile pe care nu mai vreau sa le destainui nici macar unei simple foi.
Am inceput sa cred ca daca nu tin evidenta intamplarilor pe care le traiesc, voi putea presupune cu usurinta ca nu se intampla, de fapt, nimic. Ca toate evenimentele sunt prea insipide ca sa merite o insemnare in asa zisa "condica" a propriei mele vieti. Pana cand a ajuns sa nu mai conteze, in fond, nimic iar eu sa traiesc intr-o liniste desavarsita, ce nu aduce calm, ci singuratate. Iar fiecare zi s-a scurs, in mare parte, intr-o forma identica cu cea de ieri asa ca m-am inchis in mine, convinsa ca nu sunt decat o alta fiinta plictisita, aflata intr-o incercare patetica de a gasi o inteligenta si o fericire a carei lipsa este vizibila, o fiinta lipsita de tot, ba chiar si de ea insasi.
N-as putea spune daca sunt nefericita sau nu, poate doar afundata intr-o deznadejde fara margini, fara un interes aparte pentru nimic in lume, nici macar pentru propria-mi soarta.
Am citit deci carti, in speranta ca zilele vor trece astfel fara a ma expune vreunui risc de a simti, cumva, ceva deosebit. Asteptam sa treaca zile si zile de parca m-as indrepta spre ceva, de parca astept sa vina sau sa se intoarca o stare spre care aspir de mult. Dar nu astept si nu caut nimic, supravietuiesc si ma infricosez de propria mea existenta, fara a-mi gasi un scop, o dorinta de a lupta pentru ceva sau... un alt motiv.
Cu toate acestea, daca mai merita sa scriu despre ceva, daca peste ani exista vreun moment pe care as vrea sa mi-l pot aminti si pe care am sa-l caut printre propriile-mi randuri, acela este adunatura de zile ce a definit anul pe care tocmai l-am lasat in mrejele timpului.
Fiindca a fost, intr-adevar, mai mult decat m-as fi putut gandi si decat as fi putut sa sper ca voi avea. Am fost, deopotriva, incredibil de fericita si inexplicabil de trista.
A fost un an in care am reusit sa-mi depasesc limitele, in care am avut zile senine in cafenelele ratacite prin colturile orasului, cat si cateva zile poetice in cafenelele din Belgia, un loc in care viata mi-a facut placerea sa ma trimita. Pentru ca am stat cu cativa oameni care s-au intamplat sa-mi ramana prieteni, discutand banalitatile vietilor noastre cat si singura, intr-o camera de hotel, privind cum, din minut in minut, isi luau zborul si decolau tot felul de avioane. M-am perindat pe tot felul de strazi, unele pe care le-am tot strabatut din primii ani ai vietii mele iar altele aflate la mile distanta de tot ce mi-a fost, vreodata, familiar.
Am incercat toata ciocolata calda existenta in oras si o mica parte din cea existenta in Bruxelles, am inlocuit vinul cu berea si, fara sa ma astept, mi-a placut cu adevarat. Am mancat burgeri si cartofi prajiti la coltul unei strazi vecina cu marea cat si rata in sos de portocala intr-un restaurant prea elegant pentru gusturile mele provinciale...
Am avut parte de o multitudine de placeri, am incercat sa invat franceza si intr-o oarecare masura mi-a reusit, am citit tot felul de carti, bune si rele, m-am ratacit prin Bucuresti, am plans de fericire la un concert in aer liber in mijlocul verii si am flirtat cu un irlandez blond intr-un tren oarecare. Am facut sport, desi nu pentru multa vreme, am discutat despre viata, sau mica parte din ea pe care o inteleg in miez de noapte pe malul marii si m-am uitat la stele. Am fost invatata cum sa gasesc steaua polara iar cand am ajuns, din intamplare, prin Vama Veche am avut, intinsa pe spate pe un acoperamant de lemn de pe plaja, una dintre cele mai frumoase privelistii asupra cerului din viata mea, acompaniata de sunetul marii, imposibil de strabatut prin intunericul invaluitor.
Am avut un job solicitant care mi-a oferit o viziune mai clara asupra vietii pe care nu mi-ar placea sa o am pe viitor dar si o multime de inghetata gratis. A trebuit sa traiesc cu absenta mamei mele, intelegand mai bine cat de mult a contat, in toti acesti ani, prezenta ei si cat este de dificil, uneori, sa te intelegi cu un barbat, desi iti este tata. A trebuit sa invat sa am rabdare si sa vorbesc cand se strang, cumva, mult prea multe.
Iar ultimul lucru care a facut ca 2016 sa fie un an de referinta in viata mea a fost acela ca m-am indragostit. Pentru prima oara cu adevarat, ireparabil si cu o forta cum nu mi-a fost dat sa mai vad, de parca toate galaxiile, stelele si lumile au vrut, cumva, sa mi se intample tocmai mie.
O dragoste ca aceasta nu putea sa fie decat cu un final nefericit, cu pierderea unei persoane pe care, intr-un fel sau altul, o voi regreta mereu...cu pierderea motivului meu de a scrie, a fericirii si a sperantei ca, la finalul fiecarei zile, insemn ceva. O prietenie care s-a sfarsit prin cel mai deosebit sarut din viata mea, intr-o zi de iulie in pustietatea unei plaji acoperita de stele si imbratisata de vant. O seara care s-a transformat in noapte, intr-o incercare penibila de a adormi cand tot ce voiam sa fac era sa captez in memorie trasaturile iubirii mele, care se unduiau lin in putina lumina pe care mi-o oferea luna. M-am indragostit fara scapare de prietenul meu cel mai bun, de motivul fiecarei litere pe care am crezut ca merita sa o astern, de scopul fiecarei seri nedormite si fiecarei lacrimi, iar Dumnezeu stie cat de multe au fost. Am crezut fara incetare ca pe lume trebuie sa existe o oarecare dreptate, ca va fi imposibil sa iubesc cu atata putere pe cineva si ca acela va decide, totusi, sa nu ma iubeasca inapoi. M-am dedicat cu totul unei iluzii, aceea ca a trebuit sa ma intalnesc cu el, intr-o conjunctura atat de dubioasa si ca nu va putea sa plece, caci univerul si lumea intreaga pareau sa ne dea sanse dupa sanse.. Si chiar in ziua cand ne-am luat ramas bun, am crezut ca o asemenea poveste nu se poate termina altfel decat bine. Si probabil ca asa a fost, doar ca finalul ei n-a fost fericit si pentru mine. Am pierdut o persoana cum n-am mai intalnit, cineva care m-a facut sa nu mai vreau sa iubesc asa pe nimeni si ca nici eu nu merit, la randul meu, nicio forma de afectiune. Cineva care m-a determinat sa nu mai cred in mine si in nimic din jurul meu, o fiinta care mi-a rapit multe zile in care ar fi trebuit, poate, sa fiu fericita. O fiinta care m-a facut sa renunt la multe, inclusiv la mine si pe care, chiar si asa, n-o pot uri pentru ca, in ciuda acestui final nepotrivit, a fost, multa vreme, motivul fericirii mele. Un om pe care nu vreau sa-l mai vad si al carui drum stiu ca este, de acum, separat de al meu dar care m-a schimbat in tot felul de moduri... O fiinta pe care trebuie sa invat s-o las sub tacere, cu riscul de a nu mai scrie despre nimic...multa vreme. Fiindca daca nu e pentru si datorita lui, nu mi se pare ca mai are rost.
Ascunsa
No comments:
Post a Comment