" Si teribila e senzatia de inutilitate,/Acolo unde te credeai absolut necesar/ " - Adrian Paunescu, Atacul Nimicniciei
Mi se perinda prin fata ochilor tot felul de pagini si tot felul de carti iar eu n-as mai citii niciun fel de poezie.. Nicio balada despre vreo alta poveste de dragoste ratata, a carei scriere mai spala putin din durerea datorita careia a fost impregnata pe pagina.
N-as vrea sa mai stiu nimic, despre nimeni dar mai ales despre mine. Mi-ar placea sa-mi pierd forma pentru o zi cel putin, sa ma invelesc in nisip si sa ma ascund intr-o scoica prin care sa mi se dizolve in urechi sunetul valurilor izbite de digurile incremenite de frig.
Dar dorintele oamenilor sunt doar ganduri desarte, care palesc de la o zi la alta in universul asta pentru care suntem prea mici si prea multi. Iar eu ma trezesc din zi in zi, mai obosita de vise decat atunci cand m-am culcat si-mi izbesc retina de cerul a carei esenta pare atat de grea, amintindu-mi tot mai mult ca sunt ca o umbra in lume, fara niciun scop, fara nicio fericire. Ma plictiseste tiparul fiecarei zile, frigul de afara si oamenii pe care nu-i pot da uitarii, apasandu-ma o vina cumplita ca n-am putut sa fac din viata asta ceva mai bun, ceva care sa merite povestit.
Ma frustreaza fiecare zi care trece stiind-o atat de irecuperabila, fiecare secunda care-mi captureaza tineretea urmand sa n-o mai elibereze nicicand. Ma innebuneste gandul ca atatia altii reusesc sa traiasca in timp ce eu, mai debusolata ca oricand, ma plimb prin casa, nici macar prin oras, caci n-as gasi oricum nimic nici acolo.
Imi dau seama ca ma caracterizeaza un patetism de-a dreptul absurd, ca sunt nu doar insipida, dar si avida de o iubire pe care, daca as fi stiut sa privesc in mine insami, as fi inteles de la inceput ca n-o voi primi. M-am agatat prosteste de tot felul de inchipuiri si de asa-zisa dreptate care am vrut sa cred ca trebuie sa existe in lume, aceea ca nu poti iubi mult fara sa primesti in schimb nimic, aceea ca nu poti sa fii atat de tanar si sa te simti atat de apus, ca nu poti sa traiesti o anumita varsta si un anumit moment fara ca viata sa para nebuna, fara ca momentele mult prea bune sa le acapareze pe cele mult prea rele.
Mi-am imaginat mult prea mult si acesta actiune mi-e atat de familiara incat, nici cand incerc sa-mi pastrez mintile ancorate in realitatea asta anosta, nu reusesc decat sa ma intorc la proiectia unei vieti pe care am crezut ca pana acum o voi avea.
Am inceput sa-mi insir istorisirile acum mai bine de patru ani si s-au produs in mine niste transformari uluitoare, dar un singur lucru a ramas la fel, viata mea nu a ajuns niciodata la nivelul asteptarilor pe care le-am avut inca din copilarie.
Nici liceul, nici iubirea, nici oamenii, nici eu.
Am ramas, dintr-o oarecare privinta, aceeasi fata ingradita de frici iar varsta nu mi-a sters nici lacrimile, nici nesiguranta si nici acesta confuzie care pare sa-mi vegheze fiecare pas. Am trait fiecare zi asa cum mi-a fost data, rare fiind momentele in care am reusit sa produc un oarecare tumult in exteriorul unde urma sa traiesc, realizand in schimb tot felul de furtuni la nivel emotional.
Ar fi nedrept sa afirm ca nimic din ce-mi doream nu s-a intamplat, caci am avut parte si de cateva lucruri care m-au facut sa inteleg ca viata poate fi, uneori, extraordinara. Si totusi, amprenta acestor zile pline de neinsemnatate, acestor sentimente care ma fac sa-mi doresc sa plec atat de departe incat sa uit ca le-am avut vreodata, imi induc un seniment vag de oboseala si-o lipsa de speranta tot mai apasatoare.
Mi-e rusine de mine insami, de faptul ca nu ma poate iubi nimeni si, desi imi este cunoscut acest sentiment, pentru ca am trait cu el toata viata mea, inca imi vine greu sa ma acomodez cu el. Simt ca m-am injosit in fiecare clipa in care m-am agatat de orice moment care ar fi putut demonstra contrariul si de orice om de care, din lipsa de prudenta si din disperarea provocata de evenimente mai vechi, am decis sa ma agat.
N-am realizat nimic in anii astia, daca ma uit la prima mea scriere nu voi intelege decat ca am ramas acelasi copil afundat in vesnica sa nemultumire de sine, cu grave probleme de incredere, cu o dorinta abusrda de a actiona ca omul puternic care stie bine ca nu este. Acelasi copil dezamagit mult prea mult de altii, idealist, visand nebuneste la iubiri asemanataore celor din cartile pe care le citeste, aspirand necugetat spre o lume in care este imposibil sa oferi fara sa primesti acelasi lucru. O fiinta care inca se zbate sa inteleaga ca iubirea este un lucru haotic, ca un fir de nisip pe care te chinui sa-l strangi tot mai tare in mainile tale neindemanatice, dar care oricum reuseste sa ti se scurga printre degete. Aceeasi fata care inca suspina in perna si se cutremura toata amintindu-si fel si fel de lucruri, aceeasi fata care trebuie sa taca si sa pretinda ca nu o dor lucruri pe care, la varsta ei, ar trebui sa le poata ignora cu usurinta. Aceea care a mai sperat " pentru ultima oara " desi deznodamantul ii era cunoscut de mult prea mult timp.
Ascunsa
"I would like to forget everything, to forget myself and to forget the world." - Emil Cioran
Imi inchipui tot felul de conversatii... cu mine, despre mine, despre ce-mi imaginez ca ar fi putut sa fie.
Se predica de sute de ani ca nu avem nimic, exceptand clipa prezenta, dar cum as putea sa privesc acest moment fix dintr-o asa zisa perspectiva fericita, cand toate clipele trecutului mi se aduna in piept, asteptand sa rabufneasca intr-o mare de cuvinte pe care, de fapt, nu le voi scrie nicidoata.
Pentru ca, daca as face-o, ar conta.
Dupa cateva momente de profunda pierdere de sine, a inceput sa se zbata in mine gandul ca problema este propria-mi persoana. Ca undeva, gresesc. Imi inchipui ca scriind fara sfarsit despre lucrurile care mi s-au intamplat, despre oamenii pe care i-am iubit, despre oamenii pe care nu ar trebui sa-i mai iubesc, imi impun involuntar sa continui acest nesfarsit sir de iluzii care, la fiecare sfarsit de zi, te lasa, nici mai mult, nici mai putin, macinat.
M-am gandit ca daca n-as mai spune nimic s-ar ingropa in mine atat de multe lucruri incat, dupa suficient timp voi avea sansa sa uit ca au fost vreodata acolo.
Este totusi atat de greu sa lasi trecutul acolo unde este in absenta unui prezent mai satisfacator sau a unui viitor mai promitator. E dificil sa pierzi din vederea sufletului tau oameni cu a caror prezenta te obisnuisei sa traiesti, cu care ai imparsit atat de multe si cu gandul ca nu vor mai fi, nicidoata, altele.
Ma aflu intr-o stare de totala confuzie si, de ce nu, nefericire.
Nu doar pentru lucruile care au fost si n-or sa mai fie, nu pentru toti oamenii de care mi-am dat seama mult prea tarziu ca nu-mi impartasesc ardoarea si profunzimea sentimentelor, nu doar pentru tot ce as vrea sa scriu dar nu mai pot dintr-o retinere pe care mi-o impune nu doar orgoliul, dar si frica de a agrava tot, ci si din pricina unui prezent pe care lupt sa-l cladesc mai frumos. O clipa actuala bazata pe lectiile pe care se presupune ca mi le-a oferit acest trecut despre care nu merita sa vorbesc.
Imi tremura lacrimi in ochi cand vad, din zi in zi, ca ma afund tot mai adanc intr-o confuzie tot mai mare.
Nu stiu cum sa traiesc, cel putin nu in acel mod fericit in care unii reusesc s-o faca.
Ma intreb constant si ma perind din zi in zi pe tot felul de strazi si trec prin tot felul de momente respirand o frica de care nu ma pot debarasa.
Ma scufund intr-un asemenea declin emotional incat mi-e greu sa ma agat de vreo urma de zambet, de vreo urma de mine..
Mi-e frica de tot viitorul in care nu reusesc sa pasesc cu indrazneala specifica oamenilor care stiu ca vor reusi, de tot trecutul care-mi aminteste constant de lipsurile pe care tind sa cred ca le am, de fiecare zi in care stiu ca-mi va fi dor, de fiecare om care stiu ca nu va mai fi acolo si ca nu-mi va putea oferi nimeni o explicatie mai buna decat ca " Asa se intampla in viata. "
Si ma intreb, cu nestiinta unei fete crescuta in siguranta casei ei si nesiguranta inimii sale, de ce trebuie sa mi se intample mie aceasta " viata " .
Mi-ar placea ca, macar o data, sa nu mi se mai umple inima de deznadejde, ca tot efortul meu sa fie acceptat, sa simt ca sunt importanta si ca a ma lasa de una singura nu este o optiune. Mi-ar placea sa am o conversatie sincera cu altcineva in afara de mine, care sa-mi inteleaga fricile si care sa fie acolo cand acestea ma coplesesc. Mi-ar placea sa primesc tot ceea ce eu, stangaci, am incercat sa ofer. Si totusi, oricat de mult incerc sa merg inainte, reusesc cumva sa ma pierd inapoi.
Ascunsa
"And the rest is rust and stardust." - Vladimir Nabokov, Lolita
A trecut suficient timp cat sa nu-mi mai gasesc cuvintele cu aceeasi precizie cu care, uitandu-ma azi inapoi, imi imaginez c-o faceam.
N-am mai scris din motivele vaste pe care ni le induce, inevitabil, viata si sirul de intamplari care ne schimba destinul sau oranduirea lucrurilor pe care le pastram in interior. Pentru ca mi-a fost frica sa deschid rani pe care, din furia groaznica ce copleseste adesea oamenii, mi-a placut sa cred ca nu le am. Scrisul in sine mi s-a parut o activitate care nu ma mai reprezinta, un vis in care nu mai are rost sa cred, in lipsa unui motiv cert. Sau poate ca pur si simplu mi-am dorit tacere, fata de intreaga lume care se rezuma, de fapt, doar la mine si la gandurile pe care nu mai vreau sa le destainui nici macar unei simple foi.
Am inceput sa cred ca daca nu tin evidenta intamplarilor pe care le traiesc, voi putea presupune cu usurinta ca nu se intampla, de fapt, nimic. Ca toate evenimentele sunt prea insipide ca sa merite o insemnare in asa zisa "condica" a propriei mele vieti. Pana cand a ajuns sa nu mai conteze, in fond, nimic iar eu sa traiesc intr-o liniste desavarsita, ce nu aduce calm, ci singuratate. Iar fiecare zi s-a scurs, in mare parte, intr-o forma identica cu cea de ieri asa ca m-am inchis in mine, convinsa ca nu sunt decat o alta fiinta plictisita, aflata intr-o incercare patetica de a gasi o inteligenta si o fericire a carei lipsa este vizibila, o fiinta lipsita de tot, ba chiar si de ea insasi.
N-as putea spune daca sunt nefericita sau nu, poate doar afundata intr-o deznadejde fara margini, fara un interes aparte pentru nimic in lume, nici macar pentru propria-mi soarta.
Am citit deci carti, in speranta ca zilele vor trece astfel fara a ma expune vreunui risc de a simti, cumva, ceva deosebit. Asteptam sa treaca zile si zile de parca m-as indrepta spre ceva, de parca astept sa vina sau sa se intoarca o stare spre care aspir de mult. Dar nu astept si nu caut nimic, supravietuiesc si ma infricosez de propria mea existenta, fara a-mi gasi un scop, o dorinta de a lupta pentru ceva sau... un alt motiv.
Cu toate acestea, daca mai merita sa scriu despre ceva, daca peste ani exista vreun moment pe care as vrea sa mi-l pot aminti si pe care am sa-l caut printre propriile-mi randuri, acela este adunatura de zile ce a definit anul pe care tocmai l-am lasat in mrejele timpului.
Fiindca a fost, intr-adevar, mai mult decat m-as fi putut gandi si decat as fi putut sa sper ca voi avea. Am fost, deopotriva, incredibil de fericita si inexplicabil de trista.
A fost un an in care am reusit sa-mi depasesc limitele, in care am avut zile senine in cafenelele ratacite prin colturile orasului, cat si cateva zile poetice in cafenelele din Belgia, un loc in care viata mi-a facut placerea sa ma trimita. Pentru ca am stat cu cativa oameni care s-au intamplat sa-mi ramana prieteni, discutand banalitatile vietilor noastre cat si singura, intr-o camera de hotel, privind cum, din minut in minut, isi luau zborul si decolau tot felul de avioane. M-am perindat pe tot felul de strazi, unele pe care le-am tot strabatut din primii ani ai vietii mele iar altele aflate la mile distanta de tot ce mi-a fost, vreodata, familiar.
Am incercat toata ciocolata calda existenta in oras si o mica parte din cea existenta in Bruxelles, am inlocuit vinul cu berea si, fara sa ma astept, mi-a placut cu adevarat. Am mancat burgeri si cartofi prajiti la coltul unei strazi vecina cu marea cat si rata in sos de portocala intr-un restaurant prea elegant pentru gusturile mele provinciale...
Am avut parte de o multitudine de placeri, am incercat sa invat franceza si intr-o oarecare masura mi-a reusit, am citit tot felul de carti, bune si rele, m-am ratacit prin Bucuresti, am plans de fericire la un concert in aer liber in mijlocul verii si am flirtat cu un irlandez blond intr-un tren oarecare. Am facut sport, desi nu pentru multa vreme, am discutat despre viata, sau mica parte din ea pe care o inteleg in miez de noapte pe malul marii si m-am uitat la stele. Am fost invatata cum sa gasesc steaua polara iar cand am ajuns, din intamplare, prin Vama Veche am avut, intinsa pe spate pe un acoperamant de lemn de pe plaja, una dintre cele mai frumoase privelistii asupra cerului din viata mea, acompaniata de sunetul marii, imposibil de strabatut prin intunericul invaluitor.
Am avut un job solicitant care mi-a oferit o viziune mai clara asupra vietii pe care nu mi-ar placea sa o am pe viitor dar si o multime de inghetata gratis. A trebuit sa traiesc cu absenta mamei mele, intelegand mai bine cat de mult a contat, in toti acesti ani, prezenta ei si cat este de dificil, uneori, sa te intelegi cu un barbat, desi iti este tata. A trebuit sa invat sa am rabdare si sa vorbesc cand se strang, cumva, mult prea multe.
Iar ultimul lucru care a facut ca 2016 sa fie un an de referinta in viata mea a fost acela ca m-am indragostit. Pentru prima oara cu adevarat, ireparabil si cu o forta cum nu mi-a fost dat sa mai vad, de parca toate galaxiile, stelele si lumile au vrut, cumva, sa mi se intample tocmai mie.
O dragoste ca aceasta nu putea sa fie decat cu un final nefericit, cu pierderea unei persoane pe care, intr-un fel sau altul, o voi regreta mereu...cu pierderea motivului meu de a scrie, a fericirii si a sperantei ca, la finalul fiecarei zile, insemn ceva. O prietenie care s-a sfarsit prin cel mai deosebit sarut din viata mea, intr-o zi de iulie in pustietatea unei plaji acoperita de stele si imbratisata de vant. O seara care s-a transformat in noapte, intr-o incercare penibila de a adormi cand tot ce voiam sa fac era sa captez in memorie trasaturile iubirii mele, care se unduiau lin in putina lumina pe care mi-o oferea luna. M-am indragostit fara scapare de prietenul meu cel mai bun, de motivul fiecarei litere pe care am crezut ca merita sa o astern, de scopul fiecarei seri nedormite si fiecarei lacrimi, iar Dumnezeu stie cat de multe au fost. Am crezut fara incetare ca pe lume trebuie sa existe o oarecare dreptate, ca va fi imposibil sa iubesc cu atata putere pe cineva si ca acela va decide, totusi, sa nu ma iubeasca inapoi. M-am dedicat cu totul unei iluzii, aceea ca a trebuit sa ma intalnesc cu el, intr-o conjunctura atat de dubioasa si ca nu va putea sa plece, caci univerul si lumea intreaga pareau sa ne dea sanse dupa sanse.. Si chiar in ziua cand ne-am luat ramas bun, am crezut ca o asemenea poveste nu se poate termina altfel decat bine. Si probabil ca asa a fost, doar ca finalul ei n-a fost fericit si pentru mine. Am pierdut o persoana cum n-am mai intalnit, cineva care m-a facut sa nu mai vreau sa iubesc asa pe nimeni si ca nici eu nu merit, la randul meu, nicio forma de afectiune. Cineva care m-a determinat sa nu mai cred in mine si in nimic din jurul meu, o fiinta care mi-a rapit multe zile in care ar fi trebuit, poate, sa fiu fericita. O fiinta care m-a facut sa renunt la multe, inclusiv la mine si pe care, chiar si asa, n-o pot uri pentru ca, in ciuda acestui final nepotrivit, a fost, multa vreme, motivul fericirii mele. Un om pe care nu vreau sa-l mai vad si al carui drum stiu ca este, de acum, separat de al meu dar care m-a schimbat in tot felul de moduri... O fiinta pe care trebuie sa invat s-o las sub tacere, cu riscul de a nu mai scrie despre nimic...multa vreme. Fiindca daca nu e pentru si datorita lui, nu mi se pare ca mai are rost.
Ascunsa
