Octombrie rece

" Apres tout ce temps c'est toujours vous. " 

 6 Octombrie 

M-am rugat in sinea mea sa te mai vad macar o data, ca sa-si ia ochii mei ramas bun de la ochii tai. Si in tot timpul asta in care nadajduiam cu ardoare sa ni se mai inlantuie accidental drumurile, s-au scurs, in interiorul mintii mele, sute de cuvinte pe care imi imaginam ca ti le spun de parca ar fi fost ultimele vorbe ale vietii mele, cu o patima de om ranit si furios. Adesea, ma gaseam pe strada sau acasa, plangand de chinul gandurilor carora  nu le-am dat glas niciodata, pe care nu le-ai auzit si n-ai sa le ghicesti nici daca, in decursul vietii tale, iti vei mai aminti de aceasta fata care te-a iubit fara sa vrea nimic in schimb. Cuvinte pentru care acum e prea tarziu, ca si pentru noi de altfel.

Iar apoi te-am vazut. Asa cum se vad unii oameni, ca pentru ultima oara. 

Intre noi, un singur lucru a ramas la fel: groaznica potrivire de moment. O secunda mai devreme, un minut mai tarziu si nu te-as mai fi vazut, poate, niciodata. Tind sa cred ca dorinta mea nespusa de a te vedea a induiosat putin aceasta viata neclintita in decizii dureroase si poate ca, din cand in cand, ti-ai mai dorit si tu sa ma vezi, rezultand astfel o ultima conspiratie a sortii in favoarea noastra. Sau poate doar in favoarea mea..

Aflandu-ma acolo in acel ultim 6 octombrie al nostru, atat de aproape de tine, cu mintea chinuita de gandul ca sunt la o zi distanta sa fim atat de departe, n-am putut sa-ti spun nimic.

Caci ce poti sa-i spui unui om pe care-l iubesti ca pe nimeni altul, stiind ca e ultima oara cand il vezi? Ce rost mai au cuvintele, cand niciunul n-ar avea puterea sa umple eternitatea de tacere care va  urma, singuratatea mea devastatoare si toate zilele pe care le vom trai atat de separati unul de altul?

Ce as fi putut sa-ti spun stiind ca daca timpul nu ma va sterge din memoria ta cu siguranta ma va sterge din inima unde, am avut curaj sa cred, pentru prima oara in viata mea, ca as putea exista si eu? 

Cui ii pasa de mine, de dragostea mea sau de toata dragostea din lume cand, la momentul despartirii, niciuna din acestea nu sunt de ajuns ? Procesul meu de resemnare incepe greu caci a renunta la tine este doar o chestiune metaforica, neputand sa renunt la ceva ce face parte din mine insami. Cu toate acestea, recunosc ca imi pot amagi viata cu activitati si oameni care nu vor avea niciodata insemnatatea ta, pot sa-mi pierd vremea facand totul caci oricum a ma gandi la tine este o actiune atat de impregnata in simtamintele mele umane ca a incerca sa o opresc n-ar avea efect decat asupra frustrarii mele tot mai crescande. Orice carte as citi, orice melodie as asculta si orice drum as urma, toate-si cauta calea spre unica destinatie pe care mi-o cunoaste inima : tu . 

Eu am inteles, de mult prea mult timp, ca n-are rost sa merg pe un drum daca la capatul lui nu se afla nimic pentru mine, dar cum sa explic asta unui organ atat de independent de mine insami, cum sa explic eu iubirii ca intre mine si tine dainuie de azi inainte o distanta geografica si incet-incet, una sufleteasca, de marimi mult mai mari?

N-am putut sa-ti spun nimic, nici sa ma uit la tine, desi mi-as fi dorit sa-mi umplu ochii de privirea ta cat pentru toata viata in care probabil n-am sa mai am aceasta sansa. Am vrut sa pretuiesc momentul, sa las deoparte tot greul, furia si deznadejdea ce mocneste-n mine si sa te iert, ca pentru o ultima oara. Insa n-am putut. Asa ca am tacut. Si eu, si tu, si lumea toata.

Am tacut pentru ca daca toata iubirea care exista-n mine n-a fost capabila sa te faca sa stai, atunci ce-ar putea face niste cuvinte care oricum se vor pierde in valtoarea timpului?

Iar tu ai tacut... si mi-ar placea sa vina ziua cand am sa stiu de ce. 

Insa azi e frig afara, si ploua si parca toata natura-mi urmeaza starea sufleteasca, prin vijelii ametitoate peste tot prin oras, printr-un frig naprasnic caci cerul si-a pierdut caldura Soarelui iar eu te-am pierdut pe tine. 

Nu stiu cine sufera mai mult.

Ascunsa