"I’m not tragic these days, I don’t weep, but I feel alone, bewildered, far from you, far from everything — nothing has any meaning." - Simone du Beauvoir
Cu cinci ani in urma, am scris pentru prima oara.
Dintr-o durere mica, s-a nascut o dorinta mare, mai mare decat mine, decat toate emotiile pe care am reusit sa mi le transpun vreodata pe hartie, decat orice poveste pe care am trait-o de atunci.
Am scris pentru mine, despre mine si mai tarziu, despre noi.
De prea multe ori am ramas fara echilibru, mi-am lasat pasii sa urmeze drumuri care urmau sa nu duca nicaieri, doar fiindca n-am stiut cum sa stau pe loc. Pe aceleasi drumuri m-am si ratacit si nu am mai gasit nicio ramura de mesteacan pe care s-o iau drept reper spre o viata mai buna, sau spre mine insami.
Am gasit, totusi, cateva randuri goale pe care le-am umplut cu ganduri pe care n-am reusit sa le spun nimanui iar alteori, cand apasarea era asa de puternica incat strivea insasi cuvintele ce mi se involburau in minte, le-am umplut cu tacere.
Au fost cinci ani in care s-au intamplat multe, in care s-a schimbat tot ce obisnuia sa-mi fie familiar, in care m-am transformat in aceasta versiune a mea, in care se afla blocata inima unei fete de 13 ani, inima care pare sa nu mai gaseasca drumul maturitatii, al unei intelepciuni spirituale despre care a tot citit de-a lungul acestor cateva sute de zile...
Am ramas tematoare si confuza, cu zile in care ma adun din mine insami doar dupa ce-mi revars tot tumultul de idei, dezamagiri si visuri in acest univer creat din si pentru mine.
In serile cand nu am stiut ce sa mai spun despre mine, am vorbit despre o prima dragoste al carei capat nu-l mai pot gasi, in mrejela careia m-am incurcat atat de tare incat eliberarea imi pare doar un termen din dictionar, nimic ce pot, intr-adevar, atinge.
Iar alteori, mi-am insirat adolescenta plina de urcusuri si coborasuri, mici realizari personale, tulburari emotionale, cateva plimbari, cativa oameni care au ales un cu totul alt drum, pe care n-am sa-i mai intalnesc dar despre care voi mai gasi intotdeauna inca un lucru sau doua de spus pentru simplul fapt ca, in constinta mea, prea putine lucruri se termina cu adevarat. Pentru ca sunt un om sensibil. Inca de cand am deschis ochii pentru prima oara.
Realitatea care mi-a fost prezentata inca de pe atunci m-a dezamagit in moduri pe care doar
scriindu-le am reusit sa le accept. Sunt o fata mica, mai mica decat este orasul asta in tot universul.
Mi-a placut sa visez si sa scriu despre asta si despre tot ce mi-as fi dorit sa strang in brate, dar nu s-a putut pentru ca viata are propriile sale reguli, fiindca iubirea este...ceva ce nu stiu sa definesc dar despre care trebuie sa scriu din cand in cand, ca sa-mi recapat un oarece sentiment de identitate. O adolescenta pe care nu sunt sigura ca mi-ar placea s-o recitesc peste ani dar care presupun ca-mi va lipsi, pentru simplul fapt ca e frumos sa fii tanar, in ciuda tuturor lucrurilor care par un pic prea grele.
Sunt cinci ani si mai urmeaza, poate, inca multi altii... Despre care trebuie sa scriu, ca sa ma linistesc, ca sa imi dau seama, la capatul unei zile aflate inca departe, cine sunt eu si de cine-mi este inca dor.
Ascunsa
" You will always be my forever. "
Mi se deruleaza in minte tot felul de ganduri pe care imi imaginez ca, intr-o buna zi, le voi scrie sau ti le voi spune.
Stiu ca imi e imposibil de atins oricare dintre aceste dorinte tainice pentru ca sa-ti vorbesc nu mai are sens iar sa scriu a devenit, acum, prea greu, caci nu vreau sa ma mai gandesc...la tine, la mine, la acel vechi si de mult uitat "noi" . Nu vreau sa ma afund in mine insami si sa recunosc ca toate aceste emotii pe care le ascund sub pudra si nopti pierdute in incercari de a trai " fericirea" sunt, intradevar, ale mele.
Nu mai consider a fi necesar sa-mi vorbesc, sa-mi las mie insami o amintire a tot ceea ce sunt azi, a tot ceea ce nu am reusit sa fiu dar, as vrea sa stii ca, daca as putea sa cer orice din intreaga lume,
n-as vrea decat sa stau cu tine undeva pe malul unui ocean sau poate chiar aici.. pe malul marii noastre, si sa-ti spun...
Despre cum m-am simtit in fiecare clipa in care n-ai fost langa mine, despre cum ploua torential de ziua mea de nastere pe care imi inchipui ca ai uitat-o si despre cum stateam acolo, pe scari, cu un brat de flori in mana gandindu-ma la tine si la ce as fi fost eu, daca n-ai fi fost tu.
Sa-ti descriu prin cuvinte inexistente inca tot ce mi-am imaginat ca o sa traiesc pana acum si tot ce obisnuiam sa sper ca voi trai. Despre stresul asta care pare cel putin interminabil, sa-ti povestesc in detaliu cum, de-a lungul timpului, mi-am fixat obiective si cum am reusit sa ating cateva din ele fara sa simt insa nicio bucurie, nicio satisfactie sau multumire de sine. Si despre cum cativa oameni care pretind ca le pasa afisau o asa zisa fericire despre care eu nici nu voiam sa aud... cand tot ce doream sa fac era sa fug departe, prin cea mai singuratica padure, pe cea mai negasita plaja si sa te aflu acolo, pe undeva. M-am gandit, in tot timpul asta, la ce ai spune tu, despre mine, despre ce am facut si despre ce nu am facut. Despre cum am mers inainte, chiar daca mi-era inima, si gandul, si viata atat de inapoi la tine.
Asadar, daca mai aveam sansa sa ne regasim, ti-as fi spus despre tot ce mi s-a parut nedrept, cum incercarile mele de a ma schimba nu au avut un rezultat permanent si cum, in orice situatie m-ar arunca viata, tot spre tine mi-as indrepta privirea. Esti, poate, o ancora pentru mine insami caci, atunci cand nu mai stiu ce fac, cand nu mai stiu ce sa fac, unde sa ma duc, cum sa mai scriu despre noi, ma gandesc la tine. Nicio fericire nu a mai avut sens de cand n-am mai putut sa o impartasesc cu tine si nicio tristete n-a mai avut capat. Iar alteori, nu voiam sa-ti spun nimic. Caci ar fi fost suficient sa vedem cum rasare soarele din cele mai linistite valuri ale marii, liniste pe care eu n-am mai regasit-o in mine inca de pe atunci..
N-am mai vorbit cu nimeni dar ti-as spune ca am incercat sa iubesc. Pe altii, uneori chiar si pe mine. Niciuna din incercari nu mi-a adus fericire, ci m-a impins poate catre o dezamagire chiar mai mare. Poate ca nu am cum sa pacalesc pe nimeni, poate ca nicio iubire n-are sa ma bucure, cat timp n-am sa ma recapat dupa cea pe care ti-o port tie.
Esti tu, in zilele cele mai bune si cele mai rele, in haosul mintii, in confuzia inimii, pe strada pe care te-am vazut in a cincea zi a acestei luni, dupa atatea sute de zile de distanta, pe strada care a incremenit la tacerea noastra, caci nu s-ar fi gandit ca va ajunge sa ne mai auda, de acum, doar pasii...
Insa cel mai mult ti-as spune ca am incercat sa ma schimb, sa te las in urma, sa las in trecut ceea ce eram cu tine si ca n-am reusit sa fac nimic.
Imi lipsesti si-mi lipsesc si eu, in zilele cand sa traiesc cu mine insami nu parea atat de dificil, cand acceptam ceea ce eram.
As fi vrut sa-ti spun toate astea si multe altele pentru ca, in afara de tine, nu mai am pe nimeni, chiar daca nici macar tu nu mai esti.
Ascunsa
