marți, 14 februarie 2017

Imi placea de noi

"I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale la amintiri...Adica tot trecutul." - Camil Petrescu

Mi-ar fi placut sa stam prin Centru si sa bem putin vin rosu. Sa vorbim despre...ce-o fi, m-ar incanta simplul sunet al vocii tale. As vrea sa te tin de mana fara vreo retinere sufleteasca si sa ne plimbam, incet, pe bulevard. Cu tine nu aveam nevoie sa vorbesc despre frici si amintiri care m-au marcat ca si persoana, nici despre oamenii pe care intamplarile nefavorabile mi i-au alungat din viata, fiindca cu tine era vorba doar despre prezent.
Si cand pasam pe usa, stiind ca urmeaza sa ne intersectam orizonturile, nu-mi mai pasa ca in urma mea lasam atata deznadejde. Avem emotii aproape de fiecare data, de parca te-as fi intalnit mereu si mereu pentru prima oara. Imi era teama, vezi tu, sa nu fac un gest gresit, sa nu am o urma stearsa de ruj pe obrazul stang, sau o bucla prea in voia ei iar pielea de pe mana pe care o tineai  tu, sa nu fi fost prea aspra...
Ma preocupa intotdeauna felul in care ma privesti tu si ma ingrijorau lucrurile care s-ar fi putut sa nu-ti placa. Dar cand ne impleteam in sfarsit privirile, si trupurile, si vietile...uitam cumva de toate aceste lucruri superficiale. Uitam de viata mea din care tu nu cunosti atatea detalii, de planurile mele de viitor atat de confuze incat ai putea crede ca nici macar nu exista, uitam ca mi-e dor si ca sunt om, ca am defecte pe care mi le reprosez zi de zi. Cu tine eram eu si-mi placea mult cum erai tu.
Imi placea ca totul era atat de altfel, ca tu n-ai fost genul de dragoste ravasitoare, genul de om care sa fi stiut din prima ca va insemna mult, cineva la care sa ma fi asteptat...tu ai fost un gand salvator, o fractiune de secunda in care s-a inchegat fericirea, ai fost un pic de bine intr-o mare de rau.
Nu ti-am spus niciodata cine eram, de fapt, cand m-ai vazut prima oara, intr-o zi de 5 noiembrie. 
Eram un om nefericit, nesigur si singur. O fata mica, zdruncinata de o dragoste pe care n-o ceruse si din care n-a reusit sa iasa decat cu regrete, frica si dezamagire. Incercam sa trec peste tot amarul de acasa, peste conflictele cu un tata neintelegator, peste dorul de o mama absenta, peste atatea si atatea alte lucruri pe care le-am tot adunat. Eram intr-un fel, cam tot ceea ce sunt si azi. Voiam sa ma salvez de monotonia zilelor si de povara unei inimi ce se agata cu regret de oameni plecati de mult, imi doream ceva care sa ma faca sa uit pentru mai mult de o seara, pe cineva prin care sa pot s-o iau de la capat cu mine insami. 
Si s-a intamplat, printr-o ciudata imprejurare, sa fii tu. 
La inceput mi se parea o simpla distractie, imi era facila acea stare de du-te-vino, acel joc al cunoasterii specific oricarui inceput. Suradeam launtric vazandu-ti interesul tot mai crescand in ceea ce ma priveste, observand ca te-am scapat si pe tine din monotonia in care ma aflam, de altfel, si eu. Imi antrenai mintea si-mi calmai inima. Si apoi m-am indragostit. 
Dupa tot felul de saruturi si plimbari seara, dupa ce adormeam la patru dimineata dupa o lunga conversatie despre cine stie ce, dupa ce mi se umplea ziua de tine si viata de noi, m-am indragostit ca un copil, riscand si dorind, in acelasi timp, tot.
 Dezamagirile si grijile n-au fost niciodata desfiintate din esenta mea, dar nu am avut astfel de pretentii absurde, fiindca asta este o lupta pe care trebuie s-o duc singura insa ai fost, nici mai mult nici mai putin, o gura de aer, entuziasm, tinerete si bucurie, toate intr-o singura intamplare.
Iar apoi, dintr-o nevoie tot mai crescanda a mea de afectiune, ceva ce mi-a lipsit atat de mult,
 dintr-un impuls ingrozitor de a inlocui tot acel greu purtat in mine cu o fericire pe care ma gandeam c-o merit, am inceput sa te iubesc dar am gresit incercand sa-ti impun sa ma iubesti si tu...dorind mai mult decat imi puteai da acum. In aroganta mea chinuitoare, credeam ca merit sa te acaparez cu totul, sa te absorb in propria-mi fiinta. 
Si te-am pierdut.
Pe tine si tot acel mic echilibru pe care am incercat sa-l construiesc. Mi-e groaza de mine insami, de ceea ce sunt si de ceea ce n-am putut sa fiu. Ma tot gandesc la cat de mult gresesc, la cate lipsuri am si la incapacitatea mea de a ma schimba. Imi par gresita din toate punctele de vedere, sunt demoralizata, lipsita de ambitii, sperante sau bucurii.
Traiesc fiecare zi in acelasi fel, ma gandesc la noi, la cum a fost si la ce ar fi putut sa mai fie daca as fi putut sa fiu altfel. Dar m-am intors de unde am plecat, cu o dezamagire in plus. 
Iar tu ma uiti pentru ca, de altfel, ce-ai putea sa faci cu amintirea mea stearsa ?
Ascunsa 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu