"I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale la amintiri...Adica tot trecutul." - Camil Petrescu
Mi-ar fi placut sa stam prin Centru si sa bem putin vin rosu. Sa vorbim despre...ce-o fi, m-ar incanta simplul sunet al vocii tale. As vrea sa te tin de mana fara vreo retinere sufleteasca si sa ne plimbam, incet, pe bulevard. Cu tine nu aveam nevoie sa vorbesc despre frici si amintiri care m-au marcat ca si persoana, nici despre oamenii pe care intamplarile nefavorabile mi i-au alungat din viata, fiindca cu tine era vorba doar despre prezent.
Si cand pasam pe usa, stiind ca urmeaza sa ne intersectam orizonturile, nu-mi mai pasa ca in urma mea lasam atata deznadejde. Avem emotii aproape de fiecare data, de parca te-as fi intalnit mereu si mereu pentru prima oara. Imi era teama, vezi tu, sa nu fac un gest gresit, sa nu am o urma stearsa de ruj pe obrazul stang, sau o bucla prea in voia ei iar pielea de pe mana pe care o tineai tu, sa nu fi fost prea aspra...
Ma preocupa intotdeauna felul in care ma privesti tu si ma ingrijorau lucrurile care s-ar fi putut sa nu-ti placa. Dar cand ne impleteam in sfarsit privirile, si trupurile, si vietile...uitam cumva de toate aceste lucruri superficiale. Uitam de viata mea din care tu nu cunosti atatea detalii, de planurile mele de viitor atat de confuze incat ai putea crede ca nici macar nu exista, uitam ca mi-e dor si ca sunt om, ca am defecte pe care mi le reprosez zi de zi. Cu tine eram eu si-mi placea mult cum erai tu.
Imi placea ca totul era atat de altfel, ca tu n-ai fost genul de dragoste ravasitoare, genul de om care sa fi stiut din prima ca va insemna mult, cineva la care sa ma fi asteptat...tu ai fost un gand salvator, o fractiune de secunda in care s-a inchegat fericirea, ai fost un pic de bine intr-o mare de rau.
Nu ti-am spus niciodata cine eram, de fapt, cand m-ai vazut prima oara, intr-o zi de 5 noiembrie.
Eram un om nefericit, nesigur si singur. O fata mica, zdruncinata de o dragoste pe care n-o ceruse si din care n-a reusit sa iasa decat cu regrete, frica si dezamagire. Incercam sa trec peste tot amarul de acasa, peste conflictele cu un tata neintelegator, peste dorul de o mama absenta, peste atatea si atatea alte lucruri pe care le-am tot adunat. Eram intr-un fel, cam tot ceea ce sunt si azi. Voiam sa ma salvez de monotonia zilelor si de povara unei inimi ce se agata cu regret de oameni plecati de mult, imi doream ceva care sa ma faca sa uit pentru mai mult de o seara, pe cineva prin care sa pot s-o iau de la capat cu mine insami.
Si s-a intamplat, printr-o ciudata imprejurare, sa fii tu.
La inceput mi se parea o simpla distractie, imi era facila acea stare de du-te-vino, acel joc al cunoasterii specific oricarui inceput. Suradeam launtric vazandu-ti interesul tot mai crescand in ceea ce ma priveste, observand ca te-am scapat si pe tine din monotonia in care ma aflam, de altfel, si eu. Imi antrenai mintea si-mi calmai inima. Si apoi m-am indragostit.
Dupa tot felul de saruturi si plimbari seara, dupa ce adormeam la patru dimineata dupa o lunga conversatie despre cine stie ce, dupa ce mi se umplea ziua de tine si viata de noi, m-am indragostit ca un copil, riscand si dorind, in acelasi timp, tot.
Dezamagirile si grijile n-au fost niciodata desfiintate din esenta mea, dar nu am avut astfel de pretentii absurde, fiindca asta este o lupta pe care trebuie s-o duc singura insa ai fost, nici mai mult nici mai putin, o gura de aer, entuziasm, tinerete si bucurie, toate intr-o singura intamplare.
Iar apoi, dintr-o nevoie tot mai crescanda a mea de afectiune, ceva ce mi-a lipsit atat de mult,
dintr-un impuls ingrozitor de a inlocui tot acel greu purtat in mine cu o fericire pe care ma gandeam c-o merit, am inceput sa te iubesc dar am gresit incercand sa-ti impun sa ma iubesti si tu...dorind mai mult decat imi puteai da acum. In aroganta mea chinuitoare, credeam ca merit sa te acaparez cu totul, sa te absorb in propria-mi fiinta.
Si te-am pierdut.
Pe tine si tot acel mic echilibru pe care am incercat sa-l construiesc. Mi-e groaza de mine insami, de ceea ce sunt si de ceea ce n-am putut sa fiu. Ma tot gandesc la cat de mult gresesc, la cate lipsuri am si la incapacitatea mea de a ma schimba. Imi par gresita din toate punctele de vedere, sunt demoralizata, lipsita de ambitii, sperante sau bucurii.
Traiesc fiecare zi in acelasi fel, ma gandesc la noi, la cum a fost si la ce ar fi putut sa mai fie daca as fi putut sa fiu altfel. Dar m-am intors de unde am plecat, cu o dezamagire in plus.
Iar tu ma uiti pentru ca, de altfel, ce-ai putea sa faci cu amintirea mea stearsa ?
Ascunsa
" The broken heart. You think you will die, but you just keep living, day after day after terrible day. " - Charles Dickens
Un mijloc de toamna intr-un sfarsit de iarna. Un fel de ploaie amara scutura gemurile, o adunatura de lacrimi imi scutura fata. Mi-a placut intotdeauna sa meditez asupra vremii si mi-am regasit tot timpul inima, in mijloc de octombrie.
Dar e un februarie pustiit de fericire, printre care pare ca s-a strecurat o farama de noiembrie, doar ca sa se potriveasca starii mele, un fel de omagiu al naturii adus fiintei umane aflate in singuratate. Recunostiinta mea, o transpun in scris...mi-ar fi adesea mai favorabil sa insirui despre natura, despre vreo carte a carei amintire a prins radacini in strafundul mintii mele, despre vreo melodie pe care o tot fredonez, de parca intreaga mea viata s-ar scurge in ritmurile ei, decat despre toate aceste simtiri...
Ritmuri tomnatice.
Inchid ochii si ma trezesc sub acel nuc ce obisnuia sa sfideze soarele in mijloc de august, sau cine stie, o fi fost iulie..., acoperind pamantul cu o mantie de umbra, in toiul dupa-amiezii. Daca ma uit in spate, sub niste lanturi de ierburi ciudate, este ingropata o fantana. Nu o mai folosea nimeni de multi ani, poate de dinainte sa ma fi nascut eu dar, gandindu-ma la acele zile, cand ma intindeam la tulpina nucului, imi zaboveste in inima o unda de spaima. Mi se parea, fara sa am vreo explicatie certa, ca fantana este primejdioasa, ca pastreaza in ea o taina nedescoperita, ca daca m-as uita vreodata in interior, n-as mai putea sa privesc in alta parte. Gandurile firesti ale copilariei, despre care n-am mai vorbit niciodata...
Daca ma uitam in fata, puteam sa vad gardul de la casa bunicii si, daca-mi las pleoapele sa mai cada putin, ma furisez chiar acolo, dupa gard, si-o vad pe batrana care, inevitabil, culege rosiile. Am petrecut destule momente in decursul vietii langa ea si totusi, singura imagine pe care i-o pot asocia este cea de langa rosii, poate pentru ca erau atat de mari ca se spargeau de propria lor esenta, si ca erau dulci iar eu muscam din ele ca din niste mere, scurgandu-mi-se pe piept si pe maini pana la coate, toata acea savoare. Iar ea, bunica, imi tot umplea poala cu rosii, de tot felul...
Dar sunt sub nuc, nici nu m-am miscat. In stanga e o padurice prin care nu se vede nimic, dar stiu unde duce, spre o zona libera, plina cu iarba deasa in care se adancesc radacini de flori, cel mai frumos fiind totusi primavara, cand infloresc salcamii si alte felurite ierburi, simfonie de mirosuri chiar acolo, unde nu s-ar afla, de fel, nimeni..
In dreapta... se pravalesc dealurile, si drumul intrerupt, si poteca pe care o luam la goana cu catelul dupa mine, care s-a dus si el, asemenea zilelor acelea de copilarie tihnita.
Mi-ar placea sa ma pot intoarce in linistea aceea, in care viitorul nu conta, fiindca era prea departe, in care trecutul nu ma preocupa, pentru ca nu-l cunosteam cu adevarat. In care acea prima iubire care se intampla sa dea peste noi toti, nu-mi cunoscuse adresa. O perioada fixa a vietii mele, cand vara era o petala de pace si zilele se scurgeau in maniera lor simpla, fara sa ma sperie intocmai acest lucru. Fara sa-mi pun problema ca "nu mai am timp" sa fac diverse lucruri, sa ma duc in varful acelui deal inmiresmat si sa-mi las trupul sa alunece la vale, usor ca o pana, pana ameteam si trebuia sa ma intind pe spate si sa ma uit la cer..
Un cer cu sau fara nori, n-as putea spune..
Iar alte ori, cand era prea cald sa cutreier pasunile, ma inchideam in camera si citeam "Vrajitorul din Oz" sau alte povestiri care acum nu m-ar mai putea fascina, un alt lucru rapit de ani. Sau poate ca ma ascundeam in spatele casei, sub niste copaci care facusera un fel de adapost si in care incapea doar trupul meu mic si propria-mi imaginatie. Nu vedeam in jur nimic, da puteam s-o aud pe bunica, cum deschidea cuptorul sa vada daca s-a facut painea. Iar cand in sfarsit o scotea, voiam sa musc din ea, sa mi se scurga lacrimi din ochii de la fierbinteala, desi ma certa de fiecare data...
Daca in aceste zile de un brutal modernism as putea sa ma intorc, chiar si prin visare, in clipele acelea simple, nu m-as uita in urma. E ciudat cum oamenii ajung sa tanjeasca dupa experientele anterioare abia cand nu se mai afla in mijlocul lor si ma gandesc daca voi contempla melancolic vreodata asupra clipelor pe care le traiesc acum...
Daca-mi va fi dor de adolescenta asta a mea lipsita de farmec, prinsa intr-o confuzie insuportabila, penduland intre tot felul de oameni si momente care-mi lasa, la sfarsitul acestor zile patetice, doar un gust amar.
Imi va lipsi, probabil, tineretea.
Imi va fi dor de facturile pe care inca le pot lasa nedesfacute, fiindca nu sunt treaba mea, de cartile pe care inca mai am timp sa le citesc chiar daca, adesea, n-o fac. De acesti cativa oameni cu care din cand in cand imi place sa mai discut si sa mai beau o bere, sau sa mananc vreun pranz linistit prin cine stie ce pub. Si poate ca, printr-o ciudata turnatura de situatie, ma voi gandi si la aceste dimineti reci, insuportabile, in care imi blestem existenta inainte sa ma pot trezi pentru a parcurge, inca o data si-nca o data acelasi drum spre liceu. Si poate ca o sa-mi lipseasca paznicul de la poarta pe care-l salut, zi de zi, fara sa stie ca fac eforturi sa-mi dezlipesc buzele la ore atat de matinale...si ma indrept apoi spre sala patru, multumita ca am avut sansa sa nu invat la etajul doi, sa urc randuri si randuri de scari.
Uneori sunt constienta de trecerea ravasitoare a acestor zile si, cand intrezaresc acel albastru nefericit de pe zidurile liceului, privesc cu o atentie impenetrabila detaliile,vrand sa mi se blocheze cumva in minte, sa pot reveni la ele in cine stie ce viitor ma voi regasi.
Detalii insignifiante, steagul Romaniei in dreapta, usa in centru si apoi randuri de geamuri. Nu s-au schimbat multe de prima oara cand am pasit aici. Acelasi var spalat de ploaie, aceleasi gratii potrivite timpurilor lui Ceausescu la ferestre. Terenul de fotbal, magazinul langa care se fuma inainte.... Banci de lemn, una din ele extrem de fragila dar pe care ne asezam oricum.
Si, bineinteles, scarile.
Imi amintesc perfect prima zi cand am pasit pe ele, cu ce eram imbracata si baiatul de care urma sa ma indragostesc imediat. Imi sunt familiare gandurile pe care le aveam atunci, plina de speranta, visuri, idealuri. Asteptand vreo iubire fantastica de care, pana la urma, am avut parte, dar care nu
s-a terminat conform acelor asteptari infoensive... Scari pe care am pasit cu diversi oameni, avand diverse emotii.
Poate ca, ajunsa la vreo maturitate plictisitoare, voi rememora orele de istorie, in care era amuzant, orele de matematica in care citeam asunsa sub banca, zilele in care plangeam fara lacrimi, pentru ca... cine plange la liceu ? Clipele cand mi-as fi dorit sa nu mai merg acolo niciodata si... zile ca acestea, cand viata iti induce o stare de nefericire si monotonie atat de intensa incat, liceul nu este altceva decat o idee buna.
Cred ca un om poate intelege ca nu si-a modelat viata conform standardelor sale cand, in zile de vacanta, ar prefera sa mearga la scoala decat sa stea acasa si sa aiba prilejul sa se gandeasca la toate lucrurile care-i pricinuiesc aceste stari desolante.
Incerc, atat cat imi permite firea mea pesimista si usor inclinata spre dezastru, sa traiesc cat mai jovial, sa inteleg rostul neplacerilor in viata, sa beneficiez de prospetimea varstei mele si de toate beneficiile pe care le ofera.. Caut un asa zis echilibru intre boem si rational, intre disciplina si deriva in care ma blochez cateodata, si totusi, nu cred ca-mi va lipsi ziua de azi, sau cea de ieri... sau cele care s-au tot scurs in ultima vreme.
Mi-ar placea sa uit pentru totdeauna sentimentul de dispret fata de mine insami pe care-l simt de cum deschid ochii. Sa se piarda in fluxul timpului felul cum mi-e groaza sa ma trezesc dimineata, stiind ca va fi o zi a carei esenta poate fi gasita in cuvantul " monotonie " , in care mi se scurg prin fata ochilor momente frumoase cu oameni care nu-mi mai sunt alaturi, din motive chiar mai triste decat deznodamantul in sine. Amintiri care nu mai au darul sa ma bucure din cauza dorului de nestapanit pe care mi-l trezesc si, inevitabil, al lacrimilor. Momentele astea de pustietate, cand nu stiu ce sa termin si... de unde sa incep. Cand sunt atat de multe lucruri care trebuie facute si totusi, nu ma pot clinti... ma tine in loc nemultumirea fata de mine insami, fata de felul in care decurge existenta mea superficiala in care mi se risipesc aceste ultime clipe de liniste.
Nu-mi pot misca trupul din acest sedentarism ravasitor, nici inima incremenita de nefericire si dor, invers proportionale cu mintea, prin care navalesc tot felul de idei menite sa ma chinuie si mai mult, tot felul de reprosuri, de soapte, de imagini.
As vrea sa pot sa uit tot, sa uit de cei pentru care nu mai insemn nimic, chiar daca, pentru mine, ei inseamna un pic prea mult. Sa se limpezeasca tulburul ochilor mei cand prin minte mi se strecoara o senzatie, a vreunei imbratisari ramase in timp, a vreunei escapade tarzii in vremuri apuse de mult.. De ce nu poate viata sa ma ia si sa ma arunce intr-un hamac, in mijloc de toamna, sa pot sa citesc "Lolita" pana ma ingroapa frunzele, sa-mi navaleasca in urechi vreo melodie lenta si trista, ca starea mea actuala, sa uit si atat.
Iar seara, sa pot sa scriu despre tot acest nimic si sa fiu feritia.
Ascunsa
