Octombrie rece

" Apres tout ce temps c'est toujours vous. " 

 6 Octombrie 

M-am rugat in sinea mea sa te mai vad macar o data, ca sa-si ia ochii mei ramas bun de la ochii tai. Si in tot timpul asta in care nadajduiam cu ardoare sa ni se mai inlantuie accidental drumurile, s-au scurs, in interiorul mintii mele, sute de cuvinte pe care imi imaginam ca ti le spun de parca ar fi fost ultimele vorbe ale vietii mele, cu o patima de om ranit si furios. Adesea, ma gaseam pe strada sau acasa, plangand de chinul gandurilor carora  nu le-am dat glas niciodata, pe care nu le-ai auzit si n-ai sa le ghicesti nici daca, in decursul vietii tale, iti vei mai aminti de aceasta fata care te-a iubit fara sa vrea nimic in schimb. Cuvinte pentru care acum e prea tarziu, ca si pentru noi de altfel.

Iar apoi te-am vazut. Asa cum se vad unii oameni, ca pentru ultima oara. 

Intre noi, un singur lucru a ramas la fel: groaznica potrivire de moment. O secunda mai devreme, un minut mai tarziu si nu te-as mai fi vazut, poate, niciodata. Tind sa cred ca dorinta mea nespusa de a te vedea a induiosat putin aceasta viata neclintita in decizii dureroase si poate ca, din cand in cand, ti-ai mai dorit si tu sa ma vezi, rezultand astfel o ultima conspiratie a sortii in favoarea noastra. Sau poate doar in favoarea mea..

Aflandu-ma acolo in acel ultim 6 octombrie al nostru, atat de aproape de tine, cu mintea chinuita de gandul ca sunt la o zi distanta sa fim atat de departe, n-am putut sa-ti spun nimic.

Caci ce poti sa-i spui unui om pe care-l iubesti ca pe nimeni altul, stiind ca e ultima oara cand il vezi? Ce rost mai au cuvintele, cand niciunul n-ar avea puterea sa umple eternitatea de tacere care va  urma, singuratatea mea devastatoare si toate zilele pe care le vom trai atat de separati unul de altul?

Ce as fi putut sa-ti spun stiind ca daca timpul nu ma va sterge din memoria ta cu siguranta ma va sterge din inima unde, am avut curaj sa cred, pentru prima oara in viata mea, ca as putea exista si eu? 

Cui ii pasa de mine, de dragostea mea sau de toata dragostea din lume cand, la momentul despartirii, niciuna din acestea nu sunt de ajuns ? Procesul meu de resemnare incepe greu caci a renunta la tine este doar o chestiune metaforica, neputand sa renunt la ceva ce face parte din mine insami. Cu toate acestea, recunosc ca imi pot amagi viata cu activitati si oameni care nu vor avea niciodata insemnatatea ta, pot sa-mi pierd vremea facand totul caci oricum a ma gandi la tine este o actiune atat de impregnata in simtamintele mele umane ca a incerca sa o opresc n-ar avea efect decat asupra frustrarii mele tot mai crescande. Orice carte as citi, orice melodie as asculta si orice drum as urma, toate-si cauta calea spre unica destinatie pe care mi-o cunoaste inima : tu . 

Eu am inteles, de mult prea mult timp, ca n-are rost sa merg pe un drum daca la capatul lui nu se afla nimic pentru mine, dar cum sa explic asta unui organ atat de independent de mine insami, cum sa explic eu iubirii ca intre mine si tine dainuie de azi inainte o distanta geografica si incet-incet, una sufleteasca, de marimi mult mai mari?

N-am putut sa-ti spun nimic, nici sa ma uit la tine, desi mi-as fi dorit sa-mi umplu ochii de privirea ta cat pentru toata viata in care probabil n-am sa mai am aceasta sansa. Am vrut sa pretuiesc momentul, sa las deoparte tot greul, furia si deznadejdea ce mocneste-n mine si sa te iert, ca pentru o ultima oara. Insa n-am putut. Asa ca am tacut. Si eu, si tu, si lumea toata.

Am tacut pentru ca daca toata iubirea care exista-n mine n-a fost capabila sa te faca sa stai, atunci ce-ar putea face niste cuvinte care oricum se vor pierde in valtoarea timpului?

Iar tu ai tacut... si mi-ar placea sa vina ziua cand am sa stiu de ce. 

Insa azi e frig afara, si ploua si parca toata natura-mi urmeaza starea sufleteasca, prin vijelii ametitoate peste tot prin oras, printr-un frig naprasnic caci cerul si-a pierdut caldura Soarelui iar eu te-am pierdut pe tine. 

Nu stiu cine sufera mai mult.

Ascunsa

O cale de intoarcere

" Une femme que connait sa valuer ne mendie pas l'amour. " 

Stiu ca pentru noi nu exista nimic din ceea ce, pe acest Pamant, multi indragostiti spera sa gaseasca : O cale de intoarcere.

Pentru noi exista doar un sfarsit pe care nu-l pot intelege, pentru ca, toata ratiunea mintii nu inseamna nimic cand inima si-a dorit si s-a invatat sa creada ca trebuia sa fie altfel. 

Asa ca acum, aflata in aceasta debusolanta contradictie, ma intreb pe ce drum mai am de mers de acum incolo. Mi se pare absurd, o gluma a vietii, sa privesc spre viitor, cand stiu ca pe orice carare as lua-o, tu n-ai sa mai fii acolo. 

O alta absurditate a vietii sunt zilele ce nu se indura sa coboare asupra mea un moment de pace, de intelgere, de acceptare. 

Este ceva in mine ce nu se poate obisnui , cum n-a putut nici ieri si in nicio alta zi ce va urma, ca acesta este sfarsitul nostru. Ca toata iubirea, si munca, si lacrimile si timpul au fost, de fapt, in van. Caci ce rost are sa treci prin toata tragedia vietii daca la capatul drumului nu se afla fericirea ? 

Mi-ar placea sa te intorci inca o data, nu pentru a ramane, ci pentru a-mi inapoi imaginea fetei care eram pe vremea cand stiam sa ma bucur si sa muncesc pentru mine, pentru noi, de dragul faptului ca te iubeam si din speranta ca intr-o zi, o sa faci si tu la fel .

Mi-e dor de mine. Nici nu mai stiu cum e sa-ti doresti lucruri, sa speri si sa ai ambitie sa mergi mai departe. Am decazut ingrozitor si nu te blamez pentru asta.

Sunt responsabila de mine insami, de deciziile mele, de ceea ce sunt si de ceea ce voi fi. Si cu toate acestea, in fiecare zi, cand ma lovesc de greul vietii, ma gandesc tot la tine . 

Nu pentru ca tu ai fi solutia, ci fiindca tu aduceai la lumina puterea din mine. Cand eram cu tine, impropiu spus, eram un om curajos si puternic, chiar daca nu eram mereu un om fericit.

Dragostea pe care ti-o purtam mocnea in mine, ridicandu-ma deasupra a tot ceea ce obisnuiam sa fiu. Ma depaseam pe mine insami, de dragul gandului ca tu existi si ca sunt si eu, aici, in acelasi timp cu tine. De dragul sperantei ca vom fi noi, fara atat de multe greutati . 

Acum insa, resemnata fiind, imi dau seama ca nu-si mai are locul nicio iluzie, nicio speranta pe care sa o amplific in liniste, in interior. Am inteles cand intre noi incepea ceva aparte iar acum inteleg ca s-a terminat. Au fost decizii, intamplari si prea multe surprize ale sortii ca sa se mai poata reveni la ceea ce eram sau la cei ce aveau sansa sa devina . 

Suntem tu si eu. Separati de prea multe pareri de rau, de prea multa liniste si de prea multa nefericire. Candva am crezut ca noi depasim timp, distanta sau simpla necesitate de a vorbi si poate ca intr-adevar, toate acestea nu inseamna nimic. Dar nu putem sa depasim dezastrul care s-a produs in vietiile noastre, cel putin nu impreuna . Ironia sortii este ca dezastrul e produs de insasi despartirea. 

Asa ca-mi petrec restul de zile, de ani, de anotimpuri pe care le mai am cu sufletul deformat de furie si liniste. Caci sunt zile cand mi-ar placea sa strig, sa-ti spun, sa-ti reprosez toate lucrurile de care esti responsabil si de care sunt responsabila si sunt zile cand, daca ar fi sa te mai vad, n-as avea puterea decat sa-ti spun ca inteleg... si ca ma inteleg si pe mine doar ca, cu toate acestea, nu pot sa accept.

Sunt zile cand simt ca te-as ierta, ca m-as ierta si zile cand imi doresc sa mi se piarda viata prin toata lumea, numai sa stiu ca n-o sa se mai incruciseze niciodata cu a ta. 

Ascunsa