Dimineţi

" Şi mă uit în ochii lor de parcă aş căuta ceva

            Dincolo de ei, ochii tăi. Triştii tăi ochi. " - Adrian Păunescu

Se zbuciumă cerul de chinul stropilor care stau să cadă în nesfârşita tăcere a întregii lumi. Sau poate tac doar eu şi mă lupt cu mine, asemenea cerului, şi plâng cumva în sine-mi, neputând să mă mai împac nici cu mine, nici cu lumea toată.
Mă mai bucură azi doar zorii dimineţii, nu fiindcă o nouă zi ar mai trezi în indiferentu-mi sine vreo scânteie de entuziasm, nici măcar o fragila curiozitate, ci din pura plăcere de a simţi în aer mirosul petalelor albe de cireşi . De a merge aşa, auzindu-mi doar paşii, în ciuda maşinilor care continuă să treacă şi a gândurilor care nu încetează să vină .. 
Au început să-mi placă aceste dimineţi care, în ciuda veşnicului chin la care mă supun
desprinzându-mă de unica consolare a vieţii mele, somnul, au o răceală care se potriveşte cu ceea ce îmi asupreşte mie sufletul.. O răceală plină de amintiri, de mirosul unor vremuri mai bune şi a altora care stau să vină, detaşată parcă de lumea toată,  de ea însăşi, de mine însămi.
Îmi place felul în care nu mai contenesc în a nu mă gândi la nimic concret, de a mă concetra doar pe senzaţia aerului care mi se scurge prin vene, simţind cu adevărat că acelea sunt singurele clipe din zi, din viaţă, în care respir. Şi absorb cu nesăţ fiecare strop de aer, încerc neîncetat să-mi clătesc mintea de gânduri şi inima de răni, şi poate că încet natura va repara în mine tot ce-am distrus eu, tot ce-au distrus alţii. 
Iar dacă aş putea să-mi mai doresc ceva, dăinuinţa ar fi dintre cele mai bizare pe care le-am avut vreodată, aceea de a opri lumea într-una din aceste reci dimineţi, în care nici soarele nu îndrazneşte să le tulbure liniştea. Să fiu aşa, într-o tăcere şi-o nepăsare perpetuă, să uit de unde vin şi spre ce mă îndrept, să uit cine sunt, ca să pot visa la cine aş putea fi.. 
Dar dimineţile nu pot să păcălească timpul, ca să-mi mai potolească mie haosul interior, ca să nu mi se mai macine mie coastele, neputând să mai îndure loviturile primite de dorul ce se zbate-n mine, de dezamăgirile neclintite şi de fricile veşnic prezente.
Aşa că mă pierd printre rânduri de poezii al căror înţeles rareori îl aflu dar pe care îl simt, descoperind în mine însămi taine pe care nu le credeam acolo. Şi ascult obsesiv aceeaşi melodie, despre o dragoste ce nu mi-a fost dat s-o trăiesc dar despre care îmi place să aud. Şi cu cât ascult mai mult cu atât înţeleg mai puţin, dar nici ca-ş vrea să răpesc misterul lucrurilor pe care nu le pot cuprinde cu mintea, nici ca-ş mai avea puterea să încerc să dau vreo definiţie. 
Şi acest sine al meu, afundat în propria lui tăcere, îşi găseşte pacea în versuri, sute de rânduri citite şi ascultate, în mirosul copacilor asupriţi de o toamnă care pentru ei nu-şi are locul dar care pentru mine, este de înţeles. Şi îmi spun cu un curaj ce se ascunde timid printre propriile-mi gânduri, că tare mi-e dor să iubesc şi groaznic de mult aş vrea să fiu iubită.
Dar acestea toate nu se regăsesc la mine aşa că-mi reîntregesc fiinţa, ce doreşte zadarnic lucruri de care s-a ferit atât, cu iubirile altora a căror profunzime pot, cel mult, să mi-o închipui.

Ascunsa