Noiembrie tarziu

" We weren't lovers, but in a way we had opened ourselves to each other even more deeply than lovers do. " - Haruki Murakami, Norwegian wood

Mi-am inchipuit intotdeauna ca, atunci cand e vorba de scris, va fi mereu despre mine. Dupa toti acesti ani in care mi-am tot insiruit memoriile, fara stirea nimanui, doar pentru si din inima mea, ma convinsesem ca este singurul lucru pe care il fac, in intregime, pentru mine.
Totusi, in aceasta perioada a vietii mele, incep sa ma indoiesc chiar si de aceasta mica parte care, in aroganta mea nesfarsita, imi imaginam ca o detin si ca mi se cuvinte . Am realizat un lucru de-a dreptul izbitor, poate ca am scris pentru mine, pana sa te cunosc. De atunci poate ca nici n-am mai existat eu, ca o fiinta unica, independenta. Incepand cu experienta de a te cunoaste, fiecare actiune, miscare si scop al meu au fost, intr-un mod inexplicabil, involuntar si permanent, legate de tine. N-a contat in ce directie m-au purtat pasii, sau ce carti am mai citit, cate shot-uri am mai baut si de cate ori am tot plans de atunci, fiecare particula din mine te-a avut in substanta pe tine. Si viitorul si tot ce am insemnat de atunci a avut numitorul comun numit "tu". 
Gandindu-ma la scris, am crezut intotdeauna ca va fi altfel. Am crezut ca este doar un loc al meu in care pot sa revin de fiecare data cand ma goneste viata din mine insami, ca aici e vorba despre mine, nu despre "noi" . 
Insa, observ, fara a-mi trece prin inima nicio emotie, faptul ca n-am mai scris de foarte mult timp... Si ca, daca mai exista seri ca acestea, cand ma izbeste realitatea crunta in care m-am scufundant si simt un dor ingrozitor sa-mi mai golesc inima de toate, ma adresez, in fond, tot tie. 
De cand ai plecat si am inteles ca intre noi s-a pus o ceata pe care n-o vom mai strabate niciodata in speranta ca o sa ne regasim, n-am mai putut sa spun nimic.. nici mie, nici tie. Ce rost mai au toate cuvintele din lume, cand si asa mi se goleste inima, pe zi ce trece, de sperante care stiam de la inceput ca nu-si au locul acolo ? Cum as putea sa-ti vorbesc despre suferinta asta pe care ai lasat-o in urma ta si despre jocul nebun al mintii mele care nu se opreste din a-si imagina felul cum tu traiesti fericit, atat de departe de mine, in timp ce eu adorm secatuita de lacrimi ?
Ar trebui oare sa scriu despre ce frica groaznica mi-e de tot ce mi se intampla dar mai ales de constiinta faptului ca, incet incet, am sa uit cum iti suna vocea ? 
Si despre toata aceasta rutina a vietii mele in care te regasesc, intruna, si pe tine ? Fiecare alee pe care merg, toate fruneze care cad deasupra mea, toate paginile pe care le citesc, tot ceea ce gandesc, tot ceea ce fac, nazuintele mele si temerile cele mai adanci se intorc, cumva, tot spre tine. Mi-as dori sa-ti vorbesc, sa-mi vorbesti, sa ma pot duce intr-o viata in care sa ne intalnim undeva departe, la un pahar, si sa incepem atunci din nou ca si cum, aceasta tragedie a tineretii mele nu s-ar fi intamplat niciodata. 
Mi-as dori sa mai existe o sansa, imi doresc astfel de lucruri si mor in mine, zi de zi, milioane de cuvinte pe care nu le mai pot scrie, constienta ca intr-o zi voi regreta. 
E greu acum pentru mine si ma intreb, tu ce mai faci ? Te gandesti la mine, macar uneori, macar putin, macar cand mai mananci vreo madlena cu caise ? Sau poate cand ploua afara, sau poate cand esti prin vreo statie, undeva in lume, si e tare frig afara iar eu nu mai sunt acolo, ca sa ne putem imbratisa, ca sa ne fie cald din nou...

Ascunsa