" Sometimes a relationship is hard to explain . Not friends . Not enemies . Just two strangers with some memories " - Hedonist Poet
Majoritatea amintirilor mele , fie ele frumoase sau nu , au fost datorita " celor trei " . Emotiile si lacrimile , pana la voi , imi par acum artificiale . Desigur , nu toate , dar cand ma uit la eu cea din trecut , involuntar , gandurile mele ajung la voi , involuntar , fara voi , parca n-am fost eu .
Fiindca toti avem oameni in viata noastra , prezenti sau nu , care au contribuit intr-un mod sau altul la dezvoltarea noastra , la conceperea unor amintiri pe care nu iti dai seama cand le intiparesti in manuscrisul vietii tale, momente pe care nu le poti construi singur , momente care-ti creeaza viitorul , fericit sau nu . De ce sunt oamenii acestia si nu alti ? Nu se stie , probabil , pentru ca asa a vrut viata . Poate pentru ca v-ati gasit in momente in care aveati nevoie unul de altul si desi relatia evolueaza pe parcurs diferit pentru fiecare , unul poate se indragosteste , altul poate se departeaza , fiecare ramane cu amintirile lui . Si cand ajungi in momentul in care realizezi ca ai doar atatea amintiri , si nimic mai mult , ca n-o sa mai fie nimic cu voi , te simti pustiu .
E greu sa alungi din viata ta oameni care au contat atat de mult , e greu sa inveti sa traiesti fara ei si sa iti derulezi , luni in sir , poate ani , amintiri vechi . E greu sa duci dorul si sa te gandesti ca poate nu e reciproc , ca poate tu iti amintesti perfect ce s-a intamplat in ziua aceea , ca a devenit o amintire importanta pentru tine cand poate pentru cealalta persoana , acum esti doar un nume iar ziua aia e pierduta printre atatea altele.
Nu stiu care parte din mine s-a straduit mai mult sa va alunge , poate inima , poate minte , dar ce mai conteaza ? Pentru ca dupa ce incerci tot , realizezi ca trebuie sa fi resemnat , sa nu mai lupti nici cu tine , nici , metaforic , cu ei . Accepti ce a fost si lasi zilele , lunile sa curga , asteptand dimineata in care te vei trezi fara sa te mai gandesti , asteptand ziua cand vei realiza ca nu ti-ai mai amintit , ziua cand numele lor auzite intamplator pe strada nu-ti vor mai produce nicio reactie , cand stomacul tau nu se va mai strange si ochii tai nu vor mai lacrima . Astepti o zi cand o sa ai alte persoane la care sa te gandesi si pentru care vei plange , ziua cand vei ierta totul , pe ei , pe tine , si vei uita . Caci asa se spune , ca nu ierti cu adevarat pana nu uiti , si in adancul meu am crezut mereu ca am iertat , dar daca n-am uitat nimic , inseamna ca n-am iertat nimic?
Zile in sir te gandesti la un trecut care nu te ajuta sa-ti construiesti viitorul si te impiedica sa-ti traiesti prezentul , dar ce e de facut , cand ajungi obosit de atata munca sufleteasca si mintala , si te prabusesti pe marginea patului , acelasi pat in care ai plans de atatea ori , nestiind ce sa faci si unde sa te mai duci .
Oare de cate pagini scrise e nevoie , ca sa poti in sfarsit sa accepti si sa uiti ?
Si poate ca atunci cand nu vezi si nu auzi nimic , viata ta continua sa mearga pe drumuri in care stii ca nu o sa apara aceeasi persoana de doua ori , si poate traiesti o minciuna , poate daca nu stii ce mai face vei ajunge la un momentdat sa te gandesti mai putin , poate daca ignori ceea ce-ti suna in minte ore in sir , o sa dispara ... Poate ca " ochii care nu se vad se uita " este o expresie , partial , adevarata si chiar daca nu se uita , cel putin , amelioreaza lucrurile .
Dar cand vine vorba despre tine , un " unu " din " trei " , simt ca toata viata mea este o ceva sau un ceva , ce-mi rade batjocoritor in fata , sfideaza efortul meu , lacrimile mele si ma aduce intr-un nou nivel de degradara , intr-o noua mizerie din care nu mai am puterea sa ma ridic din nou desi stiu ca o sa fac asta , fiindca ce alegere as avea , cand nici sa sufar nu mai pot , cand nici ranile nu mai ai cum sa le vindeci sau sa le acoperi , ci pur si simplu , inaintezi cu ele ..
Nu stiu mai exact ce am simtit atunci , a fost o teama cumplita , o ura pentru mine insami si mai apoi , crudul adevar , izbitor si rece , totul intr-o singura zi .
Te vad cum vii spre mine cu ea , nici nu o observ , ma pregatesc doar sufleteste sa te privesc de aproape , sa-ti aud vocea , sa-ti vad zambetul si , poate , sa te ating . Sunt pregatita pentru asta , am mai facut-o de multe ori inainte . Si apoi , va spun amandurora intr-o gluma " De ce sunteti amandoi ? " Si toata lumea rade , nici nu ma gandesc la un alt raspuns decat acela ca " din gresala " , nici nu ma gandesc la cu totul altceva.
Si apoi ne despartim , fara sa primesc un raspuns si uitandu-ma la proprii mei pasi , incep sa intreb persoana de langa mine , speriata , " de ce erau impreuna ? "
Dar cine poate sa-mi raspunda ? Cat a trecut ? 80 de minute , imi simteam ochii fixati peste tot , nu mai aud nimic , ma intreb , obsesiv , de ce erau impreuna , ma calmez singura pentru a ma infricosa din nou , nici macar nu am curaj sa-mi dau un posibil raspuns , nimic nu putea sa fie adevarat .
Semaforul e rosu , masinile claxoneaza , viata isi continua cursul firesc , si totusi... de ce erau impreuna ...
Urc in taxi , conversez cu ceilalti , rad , glumesc dar tot ce gandesc este ... de ce erau impreuna ?
Ne reintalnim . Nu ma ignori , faci glume nesarate ca deobicei , la ea nici nu ma uit , mi se pare o fantoma pe care o vad doar eu , prezenta ei acolo mi se pare o gluma si imi vine sa rad gandindu-ma ca imi faceam griji pentru nimic .
Iar la masa , astept sa te asezi langa mine , ca deobicei , sau in fata mea , sau undeva , oriunde , dar nu langa ea . Ma blochez si-mi intorc privirea , nu inteleg , deja implor Universul , pe Dumnezeu , pe sfantul sfintilor sa nu-si bata joc de mine , ma rog obsesiv sa am halucinatii .
Dar hotaram sa plecam de acolo , iar pe strada , nici nu mai simt frigul cand vad mana ei in a ta . Inca nu pot sa cred , ca un biet creier ce nu vrea sa inteleaga ce se intampla in fata ochilor . Vad geaca ta , mana ei , geaca ei , mana ta , continui sa merg , ma uit la pavele , cer , nu e adevarat . Ma calmez zicandu-mi ca e un alt joc de al tau , ca si cum nu m-as fi obisnuit .
Prietena mea pare sa inteleaga mai bine ca mine , se uita la mine socata , ma compatimeste si nu inteleg de ce , inseamna ca ce vad eu ea vede mai clar si ca ... e pe bune ?
Dar ea nu il cunoaste , e normal sa creada ceea ce vede , dar eu nu vreau , nu pot .
Pana cand , o saruti in fata mea . Pana cand o iei in brate si o saruti iar si iar cand deja stam cu totii pe aceeasi canapea , dar intre noi stau doua persoane , singurul meu echilibru , ca sa nu ma prabusesc . Doua persoane din cauza carora nu pot sa va vad perfect . Dar ce sa mai vad ? Am vazut deja tot , inca intrezaresc , simt cum ma prabusesc desi stau jos , prietena mea se uita la mine , ca si cum ar vrea sa ma salveze , doar ea banuieste si chin cumplit traiesc . Privirea ei ma enerveaza , nu vreau sa ma compatimeasca , nu am nevoie , rad la ea si cu cat rad mai mult cu atat nu o vad mai bine de lacrimi si mai iau o gura de Coca-Cola Zero ca sa ma trezesc la realitate .
"Sa nu indraznesti sa plangi!" , imi zic obsesiv.
Pana cand nici nu mai simt nevoia . Imi vine sa rad , a castigat din nou , el a castigat din nou si viata mea , o cumplita gluma , mi-a demonstrat iar ce inutila sunt . Cat mi-as fi dorit sa fiu acasa , sa nu-i mai vad , sa nu mai aud . Fata din dreapta mea ma intreaba de cand sunt impreuna , imi vine sa o calc in picioare si sa tip ca , Doamne , NU STIU ! Ca nu stiu si ca nu vreau , ii zic indiferent ca nu-mi pasa , dar de ce nu pot sa ii inghet pe toti , sa pot sa plang si sa-mi caut ramasitele de inima , imprastiate , cine stie unde ?
Lovitura de gratie . Cata ura imi traverseaza corpul , ajunge sa-mi placa . Stau si ma gandesc cu ce am gresit de trebuie sa suport , sa te suport . De ce mai bine de un an nu a reusit sa pregateasca inima mea pentru asa ceva , de ce un an plin de chin nu m-a facut sa ma pot uita la tine si ea fara sa-mi doresc sa mor si sa plang pe covorul din camera mea , si sa nu mai vad niciodata orasul asta plin de durere ? Pentru ce ... cand eu inca ma prabusesc vazandu-te , cand eu inca nu pot sa accept ceea ce ochii mei vad clar , cand eu inca vreau sa stau langa tine , cu tine , cand eu merit ceea ce ea are cand ea nu are habar prin cate am trecut eu din cauza ta ... Si cate au fost.
Am o convorbire cu Dumnezeu in care ii spun ca pentru chestia asta , m-a pierdut . Daca eram fericita , intelegeam sa primesc durere , dar nici nu-mi amintesc cum e sa fi fericit , cand dupa atatea si atatea , tot ma loveste din toate directiile , de parca i-am facut ceva .
Si dupa ce ea pleaca , iar tu iti amintesti ca exist , cand stai langa mine , cand razi si glumesti , cand vad felul in care te uiti la mine , imi zic ca nu pot sa te urasc atat cat as vrea , atat cat ai merita , in schimb , ma urasc pe mine .
Si pentru ce atata durere , pentru un simplu om , si de ce sa simt atata durere cand eu sunt tot asa , un simplu om , atata durere pentru ce ? Caci de facut nu mai era oricum nimic de facut .
De ce sa ma chinui atat pentru ceva ce n-a fost al meu niciodata , pentru ceva ce e invechit , pentru niste sentimente care nu vor sa dispara ?
Astept sa ne despartim ca sa fiu singura in drum spre casa , sa plang infundat , ca nimeni sa nu-si dea seama .
Imi sterg fata regulat cu mainile reci si rosii de frig , pline de lacrimi . Si ajung acasa , in sfarsit , ajung acasa sa pot cadea pe scaun , sa tremur din tot corpul si sa plang , sa plang , sa plang .
Am pierdut multe in ziua aceea de 29 . Mi-am pierdut incredere si o buna parte din credinta , mi-am pierdut mandria , mi-am pierdut lacrimile si acea mica parte din mine ce credeam ca e vindecata . Sunt din nou doar bucati , o oboseala cumplita si o dorinta groaznica de a disparea , cumva , candva. Cam asta a ramas din mine , asta si multa durere , inca o amintire neplacuta , ce o sa ma incoteasca ani in sir , fiindca a trebuit sa te intalnesc , acum multa vreme , intr-o zi de septembrie.
Ascunsa
No comments:
Post a Comment