You’re still my person, even if i’m not yours.

      

 Dupa multe dezamagiri , cred ca oamenii ajung sa nu mai simta nimic , nici durere nici fericire.
Am vazut ce se intampla , n-am plans . N-am plans pentru ca ma asteptam la dezamagiri , pentru ca nu mai am incredere in oameni , nici macar in mine , si pentru ca sa fiu asa cum sunt , adica in mare parte nefericita , mi se pare ceva normal.
Am privit totul , calma , dreapta , fara sa fiu in stare sa gandesc . Si apoi nu mi-am mai dorit nimic . Nici acum nu-mi doresc .
N-am mai vrut sa ma rog , sa sper , sa iubesc , sa iert , sa trec peste , sa citesc , sa scriu , sa nimic . Cred ca am mai zis asta si in postarea trecuta , nu-mi amintesc , nu-mi amintesc nimic .
Dar azi , dupa cateva zile  pline de nimic , goale ,  in care aproape ca nu mi-a pasat de nimic , nici macar de credinta mea , nici macar de Dumnezeu  , in statie , in timp ce norii prevesteau o ploaie fina , am stat si m-am gandit , m-am gandit pana am ajuns sa simt.
M-am gandit la toti oamenii din viata mea , si am multumit , am multumit printre lacrimi ! 
Am multumit pentru toate durerile mele , am multumit pentru faptul ca toti oamenii care m-au ranit , la un momentdat in viata mea au fost totul . La un momentdat in viata mea , nu puteam sa zambesc fara sa ma gandesc la ei . 
Toate aceste fericiri s-au transformat apoi in povesti triste ce au umplut aici randuri intregi de durere si perna mea de multe lacrimi , dar in acel moment nu mai conta . Atunci am simtit ca pot sa las orice urma de trecut acolo unde ii e locul si ca pot sa primesc in inima mea toti oamenii , cu tot ce ami-au oferit ei , bucurii sau dureri .
Credeam ca sunt in sfarsit linistita . Aveam o zi buna . Am stat cu A. toata ziua , ne-am plimbat , am mancat , am ras , am vorbit , era frumos , era perfect .
Dar in timpul plimbarii noastre in parc , a trebuit sa ne intalnim cu T. si cu el . Si atunci , am vazut omul pe care-l iubeam si pe care inca-l mai iubesc ignorandu-ma complet , purtandu-se ca si cum eu nu exist , n-am existat si ... ca si cum nu eram acolo . De fapt , aceasta s-ar numi indiferenta si probabil ar fi fost ... suportabila . Dar ceea ce manifesta el fata de mine era ... ura ? Sau poate dezgustare ? As fi dat orice sa ma pot transforma intr-un copac , intr-o picatura de ploaie , orice , numai sa nu mai fiu acolo .
Omul asta a ajuns sa ma urasca . Nu sunt suparata pe el , imi e mila de el si de mine , stiu ca asta am ales eu , dar stiu ca nu e doar vina mea . Stiu ca nici pentru el nu e comod sa nu mai suporte o persoana cu care inainte vorbea zilnic , si stiu ca nu intelege si ca ma judeca . In ochii lui sunt o persoana indiferenta , rece care nu da doi bani pe nimeni si pe nimic , o persoana cu care si-a pierdut timpul aiurea . 
Si daca viata asta n-ar fi asa cum e , daca el n-ar fi asa cum e si daca n-ar avea varsta aia la care sentimentele mele sincere doar l-ar enerva , daca as stii ca n-o sa rada de mine cu prietenii lui si ca o sa poata sa inteleaga macar pe un sfert , i-as spune ca-l iubesc . I-as spune ca-l iubesc si ca l-am iubit mereu , si ca n-am vorbit cu el , ca l-am ignorat , ca am spus cuvinte grele cateodata doar pentru ca l-am iubit prea mult si pentru ca a durut prea mult . As fi vrut sa-i spun ca stiu ca din vina mea n-am putut sa ramanem prieteni si ca da , chiar regret . 
Cred ca as vrea sa-i spun ca nu exista zi sa nu ma gandesc la el , si ca poate n-am ales corect , poate am fost egoista . M-am gandit ca daca-l dau uitarii , ca daca ma prefac ca nu exista n-o sa mai doara asa . Si nu stiu daca am reusit , dar n-am crezut niciodata ca el , sursa mea de fericire in zilele bune , ar putea sa ma trateze asa . 
Si-as vrea sa scriu atatea despre asta .. surprinzator e ca ... nu mai simt nimic . Si asta ma sperie.
Si dupa acele cateva minute in care in fata lui am fost un nimeni , minute in care i-as fi spus ca-l iubesc si ca de aceea s-a ajuns aici , minute in care l-as fi rugat sa ma ierte pentru tot , in care mi-as fi dorit s-o luam de la capat , minute in care as fi vrut sa plang si sa spun ca am incercat sa fac tot ce-a fost mai bine si mai corect fata de amandoi si ca poate sunt raspunzatoare pentru faptul ca tot rau e dar ca nu am vrut sa fie asa...
Iar cand am ramas din nou singura cu A. , m-am trezit spunand " si cand te gandesti ca totul a inceput cu o simpla ridicare de mana " . Si am plans . Am plans pentru ca de la cea mai frumoasa zi de toamna cu el s-a ajuns la cea mai oribila zi de primavara , tot cu el.
Iar ziua mea trebuia sa fie totusi completa , azi am vazut cu ochii mei cum am fost mintita si cum unii oamenii s-au jucat cu mine si nimic mai mult . Parea atat de sincer... . Respectul lui D.C. a fost asa de putin pentru mine , am fost atat de neinsemnata incat , dupa ce a facut ce a facut , a mai avut si indrazneala sa se poarte ca si cum i-ar parea rau , ca si cum nimic nu s-a intamplat.
In tot timpul asta , cand isi declara sentimente solemne fata de mine , ceea ce facea el era sa o implore pe cealalta sa-i mai dea o sansa. 
Nu am niciun fel de incheiere...
Ascunsa