Despre tine

" Sufar in tacere si, uneori, mai scriu, iti mai scriu, 

            Ca sa ma induc in eroare ca eu mai exist pentru tine [...] " - Nicio nadejde, Adrian Paunescu

Ma ascund de litere ca de mine insami, caci ce-as putea sa-ti mai spun, sa-mi mai spun cand, gandindu-ma la mine, mai am o singura certitudine, aceea ca ma aflu intr-un crunt zbucium si intr-un cumplit dor de tine si de ceea ce eram in prezenta ta.

Azi, nu ma mai gasesc nici macar in mine insami. Si ma schimb intruna, incercand sa gasesc acel eu cu care sa pot convietui, cu care sa ma pot impaca.. Si ma intreb, in ce fel te schimbi tu . 

Iar oamenii ma intreba de tine, nestiind in ce groaznic gol imi afunda sufletul intrebarile lor, ma intreaba oamenii de tine cu certitudinea ca eu cu siguranta stiu, si cum sa le spun, oare, ca abia mai stiu de mine ? Iar in unele zile, cand indraznesc sa dau glas gandurilor despre tine, intreb si eu pe cate unii, cu o idiferenta ce nu tradeaza suspinul din mine, ce mai faci . Mi s-a spus ca ti-ai mai pierdut din zambet, ca ai planuri.. Ca vrei sa pleci departe si ca de mine, nu mai intrebi deloc . 

Iar eu... ratacesc in universul meu mic, cautandu-te adesea.

Ma duc in cluburi si strabat orasul la ore mult prea tarzii, uneori beau un pic cam mult si ma sarut un pic prea rece, si ma cert cu mine, cu lumea, ma cert cu Dumnezeu fara a-mi gasi pacea, scopul, sinele.

Privesc marea gandindu-ma la tine, citesc poezii cautandu-ti forma buzelor printre randuri si, oricat de tare bate vantul, oricat de nesfarsiti cad stropii peste orasul asta insuportabil, in mine insami parca-ti mai aud, inca, glasul. Parca te vad si azi, dupa prea multe zile de cand nu mai esti, cum zabeai cu subinteles  si ce mult imi placea tristetea vietii, cand o traiam alaturi de tine. 

Mi-e groaza de mine insami si de toate randurile pe care nu le  pot lasa decat goale, si ma umple de nefericire toate locurile din jur si toti oamenii care mi-ar placea sa se opreasca din vorbit ca sa auda si ei cum iti suna glasul in amintirile din mintea mea. 

Si cand seri lungi si nedormite imi strabat existenta, as vrea doar sa mancam o eugenie, undeva intr-un colt de strada, vorbind despre visurile pe care obisnuiam sa le avem.. 

Iar cand vei pleca departe, poate n-am sa te mai vad vreodata si daca intr-o zi soarta ne va pune din nou fata in fata, ce-am mai putea sa ne spunem ? Ce-as mai avea sa-ti spun, cand nu mai am nimic sa-mi spun mie..as mai vrea doar sa stiu de ce nu ti-ai luat ramas bun, si ai plecat asa, fara un ultimul cuvant pe care sa mi-l amintesc peste ani. Imi voi aminti, deci, doar tacerea, doar tot ce-am avut in trecut si tot ce nu am in prezent. 

Dar oricat de plina de nimic mi-ar fi viata, mi-as dori sa nu te uit in veci, sa mi te amintesc in detaliu, sa-mi amintesc forma mainilor tale pe care cuvintele nu o pot reproduce si  felul cum zambeai. Iar daca tu m-ai uitat iar timpul iti va sterge din memorie tot ce-am insemnat vreodata, daca intr-o zi n-ai sa mai stii numele meu, as lua asupra-mi toata durerea pe care tu n-ai simtit-o si toate lucrurile pe care tu nu ti le-ai amintit...si-am sa scriu despre tine ca despre o poveste pe care o traiesc in fiecare zi. 

Pentru ca te-am iubit atunci si pentru ca, datorita tie, m-am iubit, un pic, pe mine. 

Ascunsa

Dimineţi

" Şi mă uit în ochii lor de parcă aş căuta ceva

            Dincolo de ei, ochii tăi. Triştii tăi ochi. " - Adrian Păunescu

Se zbuciumă cerul de chinul stropilor care stau să cadă în nesfârşita tăcere a întregii lumi. Sau poate tac doar eu şi mă lupt cu mine, asemenea cerului, şi plâng cumva în sine-mi, neputând să mă mai împac nici cu mine, nici cu lumea toată.
Mă mai bucură azi doar zorii dimineţii, nu fiindcă o nouă zi ar mai trezi în indiferentu-mi sine vreo scânteie de entuziasm, nici măcar o fragila curiozitate, ci din pura plăcere de a simţi în aer mirosul petalelor albe de cireşi . De a merge aşa, auzindu-mi doar paşii, în ciuda maşinilor care continuă să treacă şi a gândurilor care nu încetează să vină .. 
Au început să-mi placă aceste dimineţi care, în ciuda veşnicului chin la care mă supun
desprinzându-mă de unica consolare a vieţii mele, somnul, au o răceală care se potriveşte cu ceea ce îmi asupreşte mie sufletul.. O răceală plină de amintiri, de mirosul unor vremuri mai bune şi a altora care stau să vină, detaşată parcă de lumea toată,  de ea însăşi, de mine însămi.
Îmi place felul în care nu mai contenesc în a nu mă gândi la nimic concret, de a mă concetra doar pe senzaţia aerului care mi se scurge prin vene, simţind cu adevărat că acelea sunt singurele clipe din zi, din viaţă, în care respir. Şi absorb cu nesăţ fiecare strop de aer, încerc neîncetat să-mi clătesc mintea de gânduri şi inima de răni, şi poate că încet natura va repara în mine tot ce-am distrus eu, tot ce-au distrus alţii. 
Iar dacă aş putea să-mi mai doresc ceva, dăinuinţa ar fi dintre cele mai bizare pe care le-am avut vreodată, aceea de a opri lumea într-una din aceste reci dimineţi, în care nici soarele nu îndrazneşte să le tulbure liniştea. Să fiu aşa, într-o tăcere şi-o nepăsare perpetuă, să uit de unde vin şi spre ce mă îndrept, să uit cine sunt, ca să pot visa la cine aş putea fi.. 
Dar dimineţile nu pot să păcălească timpul, ca să-mi mai potolească mie haosul interior, ca să nu mi se mai macine mie coastele, neputând să mai îndure loviturile primite de dorul ce se zbate-n mine, de dezamăgirile neclintite şi de fricile veşnic prezente.
Aşa că mă pierd printre rânduri de poezii al căror înţeles rareori îl aflu dar pe care îl simt, descoperind în mine însămi taine pe care nu le credeam acolo. Şi ascult obsesiv aceeaşi melodie, despre o dragoste ce nu mi-a fost dat s-o trăiesc dar despre care îmi place să aud. Şi cu cât ascult mai mult cu atât înţeleg mai puţin, dar nici ca-ş vrea să răpesc misterul lucrurilor pe care nu le pot cuprinde cu mintea, nici ca-ş mai avea puterea să încerc să dau vreo definiţie. 
Şi acest sine al meu, afundat în propria lui tăcere, îşi găseşte pacea în versuri, sute de rânduri citite şi ascultate, în mirosul copacilor asupriţi de o toamnă care pentru ei nu-şi are locul dar care pentru mine, este de înţeles. Şi îmi spun cu un curaj ce se ascunde timid printre propriile-mi gânduri, că tare mi-e dor să iubesc şi groaznic de mult aş vrea să fiu iubită.
Dar acestea toate nu se regăsesc la mine aşa că-mi reîntregesc fiinţa, ce doreşte zadarnic lucruri de care s-a ferit atât, cu iubirile altora a căror profunzime pot, cel mult, să mi-o închipui.

Ascunsa

Vazandu-te

" What hurts is that we never really said goodbye. We just kind of ended."

Mi-au ramas acum doar niste foi albe pe care nici linistea groaznica nici furia ce mocneste in mine nu le mai pot umple. 
Iar zilele se scurg ravasitor peste fiinta mea vlaguita de prea multe ganduri carora nu le pot da vreun inteles, nici o destinatie spre care sa se indrepte, deci raman asa, plutind debusolate in albastrul inchis ce-mi inneaca sufletul. 
Inecati imi sunt si ochii, nu de lacrimi, caci pe acelea fiinta mea nu gaseste puterea sa le planga ci de simplele locuri in care mi-am lasat sufletul, odata ce tu ti-ai lasat doar amintirea. 
De-as fi gandit atunci, la viitorul pe care aveam sa-l traiesc, as fi facut imposibilul conducandu-ne mereu pasii spre un singur loc, ca sa-l pot ascunde privirii mereu in prezentul acesta cumplit.
Dar tu esti parca prin toate locurile in care-am fost vreodata si in cel in care mereu voi fi : in mine insami. 
Iar in haosul zilelor ce ma conduc din ce in ce mai departe de amintirea celor in care inca " eram ", mi se infioara pielea la auzul unui anume cuvant pe care ti-l spuneam si la alte zeci pe care mi le spuneai. Azi mai am doar o bratara si un singur motiv pentru care mai caut in mine puterea si dorinta de a scrie : existenta ta . 
In viata mea si in lumea-ntreaga . 
Tu esti cel despre care mi-as dori sa scriu la nesfarsit iar daca lumea s-ar sfarsi intr-o zi si n-am mai avea nici macar cuvinte, le-as crea din nimic doar ca sa pot scrie ceea ce n-am sa-ti pot, vreodata, spune. Si ceea ce nu mi-ai spus vreodata, si anume ca pleci. 
Ma gandesc adesea cum ar fi fost sa te aud plecand, sa-mi mai vorbesti o data, cat de rece ai fi vrut, cat de putin ai fi stiut si totusi, sa o faci. Sa-mi spui ca n-ai sa mai vii iar eu, tacand, sa plang in sinea mea spunandu-mi ca voi astepta oricum. 
Imi doresc si azi sa aud tot ce-i mai greu de ascultat vreodata, si anume ca n-ai sa mai fii asa cum eu n-am fost, pentru tine, niciodata. 
Sa-mi spui ca pleci intr-o viata in care eu nu exist, ca te vei afla departe de privirea mea si ca mainile nu ni se vor mai atinge in veci, ca n-am sa fiu in gandul tau, nici macar in vreo amintire vaga, sa-mi spui tot ceea ce-ar fi putut sa ma doara, dar sa-mi fi spus, totusi, ceva. 
Tu ai ales insa tacerea pe care o aleg si eu involuntar, tot mai mult din zi in zi.

8 Aprilie 

Te-am vazut ieri, dupa atatea zile carora le-am pierdut sirul.
Mintea mi-era ametita si privirea mult prea neclara insa secunda in care ni s-au intersectat privirele a fost suficienta. 
Mi-as fi dorit sa nu ma vezi si tu, sa te vad doar eu, sa ma uit in ochii tai, sa-ti mangai cu privirea obrajii subtiri si buzele pline. Sa ma uit la tine cu dorinta de a-ti memora chipul pentru tot restul zilelor in care nu-l voi vedea. Dar vazandu-ma, ti-ai intors privirea spre nicaieri si n-am mai putut sa-ti zaresc atunci decat mainile, lasate plapand pe langa corp. 
Iar sufletul meu obosit si mintea incetosata n-au putut lupta cu felul in care ti-ai facut chipul nevazut de al meu, iar atunci a trebuit sa plec, asa cum tu pleci pentru mine, in fiecare zi. 

Ascunsa