Noiembrie tarziu

" We weren't lovers, but in a way we had opened ourselves to each other even more deeply than lovers do. " - Haruki Murakami, Norwegian wood

Mi-am inchipuit intotdeauna ca, atunci cand e vorba de scris, va fi mereu despre mine. Dupa toti acesti ani in care mi-am tot insiruit memoriile, fara stirea nimanui, doar pentru si din inima mea, ma convinsesem ca este singurul lucru pe care il fac, in intregime, pentru mine.
Totusi, in aceasta perioada a vietii mele, incep sa ma indoiesc chiar si de aceasta mica parte care, in aroganta mea nesfarsita, imi imaginam ca o detin si ca mi se cuvinte . Am realizat un lucru de-a dreptul izbitor, poate ca am scris pentru mine, pana sa te cunosc. De atunci poate ca nici n-am mai existat eu, ca o fiinta unica, independenta. Incepand cu experienta de a te cunoaste, fiecare actiune, miscare si scop al meu au fost, intr-un mod inexplicabil, involuntar si permanent, legate de tine. N-a contat in ce directie m-au purtat pasii, sau ce carti am mai citit, cate shot-uri am mai baut si de cate ori am tot plans de atunci, fiecare particula din mine te-a avut in substanta pe tine. Si viitorul si tot ce am insemnat de atunci a avut numitorul comun numit "tu". 
Gandindu-ma la scris, am crezut intotdeauna ca va fi altfel. Am crezut ca este doar un loc al meu in care pot sa revin de fiecare data cand ma goneste viata din mine insami, ca aici e vorba despre mine, nu despre "noi" . 
Insa, observ, fara a-mi trece prin inima nicio emotie, faptul ca n-am mai scris de foarte mult timp... Si ca, daca mai exista seri ca acestea, cand ma izbeste realitatea crunta in care m-am scufundant si simt un dor ingrozitor sa-mi mai golesc inima de toate, ma adresez, in fond, tot tie. 
De cand ai plecat si am inteles ca intre noi s-a pus o ceata pe care n-o vom mai strabate niciodata in speranta ca o sa ne regasim, n-am mai putut sa spun nimic.. nici mie, nici tie. Ce rost mai au toate cuvintele din lume, cand si asa mi se goleste inima, pe zi ce trece, de sperante care stiam de la inceput ca nu-si au locul acolo ? Cum as putea sa-ti vorbesc despre suferinta asta pe care ai lasat-o in urma ta si despre jocul nebun al mintii mele care nu se opreste din a-si imagina felul cum tu traiesti fericit, atat de departe de mine, in timp ce eu adorm secatuita de lacrimi ?
Ar trebui oare sa scriu despre ce frica groaznica mi-e de tot ce mi se intampla dar mai ales de constiinta faptului ca, incet incet, am sa uit cum iti suna vocea ? 
Si despre toata aceasta rutina a vietii mele in care te regasesc, intruna, si pe tine ? Fiecare alee pe care merg, toate fruneze care cad deasupra mea, toate paginile pe care le citesc, tot ceea ce gandesc, tot ceea ce fac, nazuintele mele si temerile cele mai adanci se intorc, cumva, tot spre tine. Mi-as dori sa-ti vorbesc, sa-mi vorbesti, sa ma pot duce intr-o viata in care sa ne intalnim undeva departe, la un pahar, si sa incepem atunci din nou ca si cum, aceasta tragedie a tineretii mele nu s-ar fi intamplat niciodata. 
Mi-as dori sa mai existe o sansa, imi doresc astfel de lucruri si mor in mine, zi de zi, milioane de cuvinte pe care nu le mai pot scrie, constienta ca intr-o zi voi regreta. 
E greu acum pentru mine si ma intreb, tu ce mai faci ? Te gandesti la mine, macar uneori, macar putin, macar cand mai mananci vreo madlena cu caise ? Sau poate cand ploua afara, sau poate cand esti prin vreo statie, undeva in lume, si e tare frig afara iar eu nu mai sunt acolo, ca sa ne putem imbratisa, ca sa ne fie cald din nou...

Ascunsa

Octombrie rece

" Apres tout ce temps c'est toujours vous. " 

 6 Octombrie 

M-am rugat in sinea mea sa te mai vad macar o data, ca sa-si ia ochii mei ramas bun de la ochii tai. Si in tot timpul asta in care nadajduiam cu ardoare sa ni se mai inlantuie accidental drumurile, s-au scurs, in interiorul mintii mele, sute de cuvinte pe care imi imaginam ca ti le spun de parca ar fi fost ultimele vorbe ale vietii mele, cu o patima de om ranit si furios. Adesea, ma gaseam pe strada sau acasa, plangand de chinul gandurilor carora  nu le-am dat glas niciodata, pe care nu le-ai auzit si n-ai sa le ghicesti nici daca, in decursul vietii tale, iti vei mai aminti de aceasta fata care te-a iubit fara sa vrea nimic in schimb. Cuvinte pentru care acum e prea tarziu, ca si pentru noi de altfel.

Iar apoi te-am vazut. Asa cum se vad unii oameni, ca pentru ultima oara. 

Intre noi, un singur lucru a ramas la fel: groaznica potrivire de moment. O secunda mai devreme, un minut mai tarziu si nu te-as mai fi vazut, poate, niciodata. Tind sa cred ca dorinta mea nespusa de a te vedea a induiosat putin aceasta viata neclintita in decizii dureroase si poate ca, din cand in cand, ti-ai mai dorit si tu sa ma vezi, rezultand astfel o ultima conspiratie a sortii in favoarea noastra. Sau poate doar in favoarea mea..

Aflandu-ma acolo in acel ultim 6 octombrie al nostru, atat de aproape de tine, cu mintea chinuita de gandul ca sunt la o zi distanta sa fim atat de departe, n-am putut sa-ti spun nimic.

Caci ce poti sa-i spui unui om pe care-l iubesti ca pe nimeni altul, stiind ca e ultima oara cand il vezi? Ce rost mai au cuvintele, cand niciunul n-ar avea puterea sa umple eternitatea de tacere care va  urma, singuratatea mea devastatoare si toate zilele pe care le vom trai atat de separati unul de altul?

Ce as fi putut sa-ti spun stiind ca daca timpul nu ma va sterge din memoria ta cu siguranta ma va sterge din inima unde, am avut curaj sa cred, pentru prima oara in viata mea, ca as putea exista si eu? 

Cui ii pasa de mine, de dragostea mea sau de toata dragostea din lume cand, la momentul despartirii, niciuna din acestea nu sunt de ajuns ? Procesul meu de resemnare incepe greu caci a renunta la tine este doar o chestiune metaforica, neputand sa renunt la ceva ce face parte din mine insami. Cu toate acestea, recunosc ca imi pot amagi viata cu activitati si oameni care nu vor avea niciodata insemnatatea ta, pot sa-mi pierd vremea facand totul caci oricum a ma gandi la tine este o actiune atat de impregnata in simtamintele mele umane ca a incerca sa o opresc n-ar avea efect decat asupra frustrarii mele tot mai crescande. Orice carte as citi, orice melodie as asculta si orice drum as urma, toate-si cauta calea spre unica destinatie pe care mi-o cunoaste inima : tu . 

Eu am inteles, de mult prea mult timp, ca n-are rost sa merg pe un drum daca la capatul lui nu se afla nimic pentru mine, dar cum sa explic asta unui organ atat de independent de mine insami, cum sa explic eu iubirii ca intre mine si tine dainuie de azi inainte o distanta geografica si incet-incet, una sufleteasca, de marimi mult mai mari?

N-am putut sa-ti spun nimic, nici sa ma uit la tine, desi mi-as fi dorit sa-mi umplu ochii de privirea ta cat pentru toata viata in care probabil n-am sa mai am aceasta sansa. Am vrut sa pretuiesc momentul, sa las deoparte tot greul, furia si deznadejdea ce mocneste-n mine si sa te iert, ca pentru o ultima oara. Insa n-am putut. Asa ca am tacut. Si eu, si tu, si lumea toata.

Am tacut pentru ca daca toata iubirea care exista-n mine n-a fost capabila sa te faca sa stai, atunci ce-ar putea face niste cuvinte care oricum se vor pierde in valtoarea timpului?

Iar tu ai tacut... si mi-ar placea sa vina ziua cand am sa stiu de ce. 

Insa azi e frig afara, si ploua si parca toata natura-mi urmeaza starea sufleteasca, prin vijelii ametitoate peste tot prin oras, printr-un frig naprasnic caci cerul si-a pierdut caldura Soarelui iar eu te-am pierdut pe tine. 

Nu stiu cine sufera mai mult.

Ascunsa

O cale de intoarcere

" Une femme que connait sa valuer ne mendie pas l'amour. " 

Stiu ca pentru noi nu exista nimic din ceea ce, pe acest Pamant, multi indragostiti spera sa gaseasca : O cale de intoarcere.

Pentru noi exista doar un sfarsit pe care nu-l pot intelege, pentru ca, toata ratiunea mintii nu inseamna nimic cand inima si-a dorit si s-a invatat sa creada ca trebuia sa fie altfel. 

Asa ca acum, aflata in aceasta debusolanta contradictie, ma intreb pe ce drum mai am de mers de acum incolo. Mi se pare absurd, o gluma a vietii, sa privesc spre viitor, cand stiu ca pe orice carare as lua-o, tu n-ai sa mai fii acolo. 

O alta absurditate a vietii sunt zilele ce nu se indura sa coboare asupra mea un moment de pace, de intelgere, de acceptare. 

Este ceva in mine ce nu se poate obisnui , cum n-a putut nici ieri si in nicio alta zi ce va urma, ca acesta este sfarsitul nostru. Ca toata iubirea, si munca, si lacrimile si timpul au fost, de fapt, in van. Caci ce rost are sa treci prin toata tragedia vietii daca la capatul drumului nu se afla fericirea ? 

Mi-ar placea sa te intorci inca o data, nu pentru a ramane, ci pentru a-mi inapoi imaginea fetei care eram pe vremea cand stiam sa ma bucur si sa muncesc pentru mine, pentru noi, de dragul faptului ca te iubeam si din speranta ca intr-o zi, o sa faci si tu la fel .

Mi-e dor de mine. Nici nu mai stiu cum e sa-ti doresti lucruri, sa speri si sa ai ambitie sa mergi mai departe. Am decazut ingrozitor si nu te blamez pentru asta.

Sunt responsabila de mine insami, de deciziile mele, de ceea ce sunt si de ceea ce voi fi. Si cu toate acestea, in fiecare zi, cand ma lovesc de greul vietii, ma gandesc tot la tine . 

Nu pentru ca tu ai fi solutia, ci fiindca tu aduceai la lumina puterea din mine. Cand eram cu tine, impropiu spus, eram un om curajos si puternic, chiar daca nu eram mereu un om fericit.

Dragostea pe care ti-o purtam mocnea in mine, ridicandu-ma deasupra a tot ceea ce obisnuiam sa fiu. Ma depaseam pe mine insami, de dragul gandului ca tu existi si ca sunt si eu, aici, in acelasi timp cu tine. De dragul sperantei ca vom fi noi, fara atat de multe greutati . 

Acum insa, resemnata fiind, imi dau seama ca nu-si mai are locul nicio iluzie, nicio speranta pe care sa o amplific in liniste, in interior. Am inteles cand intre noi incepea ceva aparte iar acum inteleg ca s-a terminat. Au fost decizii, intamplari si prea multe surprize ale sortii ca sa se mai poata reveni la ceea ce eram sau la cei ce aveau sansa sa devina . 

Suntem tu si eu. Separati de prea multe pareri de rau, de prea multa liniste si de prea multa nefericire. Candva am crezut ca noi depasim timp, distanta sau simpla necesitate de a vorbi si poate ca intr-adevar, toate acestea nu inseamna nimic. Dar nu putem sa depasim dezastrul care s-a produs in vietiile noastre, cel putin nu impreuna . Ironia sortii este ca dezastrul e produs de insasi despartirea. 

Asa ca-mi petrec restul de zile, de ani, de anotimpuri pe care le mai am cu sufletul deformat de furie si liniste. Caci sunt zile cand mi-ar placea sa strig, sa-ti spun, sa-ti reprosez toate lucrurile de care esti responsabil si de care sunt responsabila si sunt zile cand, daca ar fi sa te mai vad, n-as avea puterea decat sa-ti spun ca inteleg... si ca ma inteleg si pe mine doar ca, cu toate acestea, nu pot sa accept.

Sunt zile cand simt ca te-as ierta, ca m-as ierta si zile cand imi doresc sa mi se piarda viata prin toata lumea, numai sa stiu ca n-o sa se mai incruciseze niciodata cu a ta. 

Ascunsa

The last day of "us"

" It is okay if I'm not your favorite chapter you have written, but I hope you sometimes smile when you flip back to the pages I was still a part of. " 

Am uitat cum e sa te am in fata, felul in care ingheata ceva in mine de fiecare data cand ajung sa-ti zaresc ochii. Imi era atat de dor de tine, mi-ar fi placut sa fiu invizibila, sa pot sa stau acolo, sa ma uit la tine pentru tot restul vietii mele. Dar viata este ceea ce este si n-am puterea, pentru toata dragostea din lume, sa o schimb. 
Ma doare toata fiinta, stiind ca pleci. Nu ma pot gandi decat la restul zilelor in care ma voi trezi, gandindu-ma ca probabil n-am sa te mai vad niciodata . Stiind ca esti la mii de kilometrii distanta, imbratisand pe altcineva si uitand, zi de zi tot mai mult, pe cine ai lasat in urma.
Mi-e groaza de mine insami si regret amarnic tot acest ingrozitor final . Nu stiu ce pot face pentru noi dar mai ales, ce pot face pentru mine. Ma doare pieptul, si coastele, si prezentul si trecutul si tot ce-ar putea insemna viitorul. 
Am stiut mereu ca va fi, la urma urmei, un oarecare final dar niciodata ca ma va durea atat. 
Ma dispretuiesc mai mult ca oricand, caci n-am avut control asupra mea, ca am lasat sa se intample un asemenea dezastru emotional. Dar ce sa fac daca mi-a fost dat sa te intalnesc si sa te pierd, la fel de repede ? Ce vina am eu ca n-ai putut sa ma iubesti cum te iubesc eu sau ca ne-am intalnit, poate, intr-un moment nefavorabil ? 
Ce-i pasa sortii, vietii, de lacrimile pe care le plang oamenii, in singuratatea casei lor ? Ii pasa, in fond, cuiva ? 
N-as vrea sa stii niciodata ce suferinta groaznica-mi vibra prin trup in drumul meu, nesfarsit, spre casa... caci inevitabil, te-ar durea si pe tine. 
Ma gandeam  la felul cum vei pleca fara sa mai stii vreodata pe ce strazi mi se vor impleticii pasi, la felul cum o sa stragi, zi de zi, mainile altcuiva, uitand complet de singuratatea mainilor mele... Si cat de frig imi va fi in atatea alte zile, cum mi-a fost si azi, sub cerul asta ingreunat de ploaie. Dar ce inseamna toata ploaia din lume, cand eu ma prapadesc, si asa, launtric ? Si ce daca mi-e frig si tremur pe banca din statie fara sa-mi dau seama daca ma chinuie vantul sau simplul gand ca n-am sa te mai vad vreodata ? 
Ma simt lovita de o nedreptate insuportabila, caci tu te duci unde stii mai bine, sa-ti alini ranile pe care eu nu ti le-am produs niciodata, in timp ce eu deschid usa unei case goale, mai rece ca mine insami, fara nimeni care sa ma poata auzi. Dar si ce-ar putea, totusi, s-auda ? Doar cum mi se lovesc lacrimile de obraji si se sparg pe podea, in timp ce ma indrept, ametita, spre un oarecare punct de sprijin ? Ce-as putea sa-ti mai spun tie, sau lumii intregi , sau mie  ? 
Ca n-as vrea sa pleci niciodata, ca daca mi s-ar da sansa sa uit tot ce-a fost bun si tot ce-a fost rau as face-o, doar ca sa nu mai simt tot greul asta ce-mi sfarama sinele, si coastele si-mi ingreuneaza ochii de lacrimi pe care n-ar fi trebuit sa le plang ?N-are rost sa-ti mai spun nimic, nici sa te mai vad vreodata. 
Stii ca te iubesc, ca te-am iubit mereu, chiar si atunci cand nu stiam, chiar si cand nu voiam. Stiu bine ca n-a fost vreodata nevoie sa-ti spun, dar nu ti-ai inchipui cat am scris si cat as mai putea s-o fac, pentru tot restul vietii mele. Pentru ca nu mai stiu ce-am fost inainte sa fii si tu acolo, fiindca de cand te stiu, fiecare zi a fost planuita in asa fel incat sa ma pot gandi la tine, involuntar si interminabil. Iubirea asta e ireversibila iar eu sunt incapabila sa suport toata deznadejdea pe care a adus-o. 
N-am sa pot rosti niciodata suficiente cuvinte care sa descrie cum te iubesc eu. Nu sunt poeme pentru asa ceva, nici litere, nici viata destula cat sa ma timp sa-ti spun. Stiu ca nu mai are niciun sens, nici sa mai scriu, nici sa mai fiu, nici sa mai sper. Si stiu ca de azi inainte,  n-am sa mai vegheze strada de la geam fiindca stiu ca n-ai sa mai vii si am sa-mi inchid ochii de fiecare data cand am sa trec pe langa locurile in care obisnuiam sa ne dezgolim de tot ce nu era adevarat, ca sa putem fi noi. Am sa-mi inchid ochii caci nu vreau sa vad, pentru tot restul zilelor mele, cum nu mai esti si nu vei mai fi acolo. Si nu stiu ce-am sa fac, unde am sa ma duc si cum am sa alin toate dezastrele pe care l-ai lasat in urma, dar sper sa gasesc intr-o zi raspunsul si daca te vei mai gandi vreodata la mine, afla ca te iubesc inca de atunci si nu  m-am oprit nicidoata, nici azi, cand s-a terminat, in fond, totul.
Si nu stiu daca am sa mai scriu, fiindca ce rost mai are, daca nu va fi pentru si despre tine.. 

Ascunsa

Last year. First day.

" Every new beginning comes from other beginning's end. " 

Ce nostalgie ravasitoare si cata confuzie adunata in acelasi trup cu care am pasit azi, in ultimul meu an de liceu. 
De dragul vremurilor ce tocmai s-au dus, am rascolit prin acest sanctuar al  amintirilor, gasind acolo descrierea primei mele  zi de liceu, acestea fiind, in perceptia mea, niste evenimente unice in viata care merita insemnate in detalii pentru ca, in timpul care urmeaza sa poti sa ai puterea sa-ti imaginezi savoarea trecutului.  Ma fascineaza trecerea timpului, in special cand odata cu acest timp trec si eu . Cat de multa schimbare in acestia ani, in mine, in perceptiile mele si in tot ce-a insemnat vreodata viata mea. Uitandu-ma in trecut, mi-e greu sa ma recunosc. Dar sunt eu. Azi, ca si atunci. 
Primul meu pas in acest loc care avea sa modeleze tanara din mine si tot ce urma sa se intample in viata mea a fost facut cu teama, de o fata incaltata in balerini si imbracata in camasa alba, specifica noilor veniti in institutie. Azi, in ultima mea " prima zi de liceu " pasesc diferit, in tenisi, tot in camasa doar ca, de data asta, e una colorata. Am pasit astazi tot cu frica, doar ca acum e diferita. E teama ca ma apropi cu atata repeziciune de un final pentru care nu ma simt pregatita, de niste decizii pe care trebuie sa le iau si de un efort pe care trebuie sa il depun. Frica momentului cand urmeaza sa spui la revedere simtamantului in sine, cand stii ca n-ai sa mai calci niciodata pentru prima oara pe scarile care au avut blandetea, dupa atatia ani, sa ramana la fel. Doar noi ne-am schimbat . Ne-am schimbat cu totii, fiecare dupa felul in care a putut sa se schimbe. Am crescut si odata cu asta ni s-au epuizat si ultimele rezerve de inocenta si bucurie pe care parca o emanam pe atunci, cand liceul parea a fi locul tuturor minunilor. Ne transformam vazand cu ochii in adultii egoisti, prea obositi 
sa-si mai ascunda antipatia unul fata de celalalt. Viitorii adulti care astazi se mai tin de un fir subtire al copilariei, asa zisii adolescenti ce suntem, ne zbatem obsesiv intr-o confuzie asidua pe care nu o exteriorizam decat persoanelor cu care in acesti ani am avut sansa sa ne formam o oarecare legatura, care se va risipi la un momentdat, la fel ca toti acesti ani pe care i-a sters timpul. Dar o stiu prea bine, suntem cu totii nesiguri in privinta a ceea ce ne asteapta, desprinderea dintr-un loc in altul, de niste oameni pe care, chiar daca nu-i simpatizezi, cel putin esti obisnuit sa traiesti cu ei. Eu ? Mie o sa-mi lipsesc cel mai mult eu. Si mai ales ceea ce am fost. Pentru ca m-am maturizat si o parte din mine stia ca asta avea sa se intample la un momentdat, stia ca acea parte de copilarie este ireversibila si ca este imposibil sa ne opreasca cineva din a ne face mari, dupa cum indraznea sa se viseze in "De veghe in lanul de secara" . Sunt inca imatura dar cel mai vizibil semn de maturitate este insasi faptul ca sunt constienta de cat de multe mai am de invatat, de aflat, de dobandit. Imi cunosc propria imaturitate si-mi dau seama de evolutia mea ca si individ din simplul fapt ca nu ma mai arunc orbeste in vise care stiu ca nu sunt realizabile, cand nu mai cred oamenii din jur si ma zbat sa cred in mine, cand am inteles ca nu-mi apartine nicio persoana si daca cineva nu te iubeste, nu este vina nimanui. Mi-am dat seama ca viata e mai mult decat pot cuprinde cu mintea si ca sunt mai mult decat ceea ce cunosc deja despre mine, la fel fiind toti ceilalti din jurul meu. In mintea mea este clar acum ca sunt momente in care trebuie sa renunti la lucrurile care nu mai conduc spre nicaieri, indiferent de suferinta care vine odata cu asta si ca deseori e mai importanta o despartire frumoasa decat un drum lung si nefericit. 
M-am convins de lucruri pe care nici nu le banuiam inainte, in acesti ani am pus intrebari si am gasit raspunsuri, deseori, doar in mine insami. Am inteles o frantura aproape inexistenta din complexitatea acestei vieti din care n-am apucat sa gust decat putin, dar cand am facut-o au avut, mai mult ca oricand, legatura cu liceul. Pentru ca aici e locul. Nu cel in care trebuie sa fii neaparat fericit, desi unii iti promit asta inainte sa incepi, dar e locul in care inveti despre tine, nu suficient cat sa nu-ti mai fie teama de viitor, dar suficient cat sa iti deschizi mintea. Sau cel putin, unii dintre noi.
Primii prieteni pe care speri ca-i vei pastra, cele mai importante carti pe care le-am citit, cele mai frumoase calatorii, primul meu loc de munca, primele nopti petrecute departe, prima oara cand 
m-am imbatat, cand am simtit o fericire deplina si o tristete chiar mai mare, prima oara cand n-am inteles nimic si m-a frustrat chestia asta dar mai ales, prima mea dragoste . 
Am sa-mi amintesc mereu de liceu dintr-o multitudine de motive dar in special ca am cunoscut o anume persoana care a schimbat multe. Cineva care m-a facut sa uit cum eram inainte sa-l cunosc, de parca mi-ar fi inceput viata fix in momentul cand ni s-au intersectat drumurile. Un baiat. 
Un baiat pe care l-am tinut strans pana a trebuit sa-i dau drumul, nu pentru ca asa am vrut, ci pentru ca asa era corect. O iubire care nu s-a dus niciodata la implinirea pe care inima mea s-a avantat sa si-o inchipuie dar care s-a sfarsit intr-un mod frumos, in care nici suferinta, nici distanta si nici tacerea nu mai sunt importante, pentru ca a fost mult mai mult de atat, si va ramane . 

Ascunsa

21 august

" And in my dreams, I will always find my way back to you. " 

Ce ravasitor a trecut timpul peste noi si peste aceasta poveste care mi-a fost luata de dinainte s-apuc s-o citesc. Ce goale, ciudate si lipsite de sens imi par acum zilele pe care le-am trait alaturi de tine si care acum sunt doar niste numere intr-un caldendar plin de nimicul clipelor pe care le cuprinde. 
Am mintea plina de ganduri si inima plina de trairi dar ce conteaza cand mi-e toata viata goala? Sunt absenta din mine insami dar ce-mi ingreuneaza fiinta este, de fapt, absenta ta. 
Mai stii ce frumos am trait acel 21 august cand nu-mi pasa de viitor si nu ma mai gandeam la trecut caci, pentru prima oara in viata, eram atat de multumita de prezent ? 
Ti-ai amintit oare azi, cand a mai apus un an din existenta noastra neinsemnat, de acea zi cand, fiind noi insine, unul langa altul, parea cel mai important lucru din lume ? 
Ce pustie era plaja si ce plina-mi era inima, si ochii de tine si mana mea in mana ta si te iubeam asa cum erai si ma iubeam asa cum am fost si nu mai conta nimic din haosul meu, din haosul lumii si al marii, cand mi-era sufletul intr-o liniste deplina.
Azi traiesc o cu totul alta liniste. Tac si mi-e groaza de cuvinte si de tot ce se afla-n jurul meu. E o liniste atat de diferita..o liniste ce suna a pustiu, linistea unui loc in care nu mai vine nimeni, de-o singuratate ce copleseste si ofileste tot.  Mi se inunda mintea de toate lucruile pe care nu mai am puterea sa le spun si care ar fi, oricum, in zadar. Nu mi-a mai ramas decat sa tac, nestiind incotro s-o apuc si ce drum m-ar mai duce la tine sau daca mai are un rost sa te consider pe tine, o ultima destinatie a mea ? 
Azi, la un an departare de frumusetea acelei zile, totul pare plin de praful unui an lipsit de bucuria pe care mi-ar datora-o, de altfel, tineretea. Am vazut azi cafeneaua in care ne-am scris povestea si
 ne-am aflat iubirea. E inchisa si ea, ca o ironie a sortii. Dar ce rost ar fi avut sa mai fie acolo, cand nu mai suntem noi, sa o umplem. Iar canapeaua pe care stateam zace  undeva in spate, asteptandu-i pe altii mai norocosi ca noi, sa-si formeze acolo destinul, unul care lor nu le va aduce ce mi-a adus mie, lipsa de tot ceea ce-mi oferea sentimentul ca traiam si ca iubeam s-o fac. 
Sunt obosita, satula, plina de amar . Imi lipsesti tu, tot ce-am avut si toate lucrurile pe care le-am fi putut avea. Sunt intr-un moment al vietii mai putin fericit iar tu nu esti singura cauza a acestei disperari launtrice insa seara, dupa o alta zi plina de apasari lumesti si interioare, merg pe strada pustiita de intuneric si mi se scurg incet lacrimi ce-au mocnit in mine mult prea multe ore. Si ma gandesc la tine, la noi. Ma gandesc ce-ar fi fost daca ne-am fi gasit intr-un alt timp, intr-o alta viata in care as fi putut sa te gasesc undeva acasa sau intr-un loc oarecare, pe undeva prin oras. Ce-ar fi fost daca dupa astfel de zile istovitoare, goale de orice forma de iubire, lipsite de orice fel de daruire sufleteasca sau implinire, ti-as fi putut da un telefon, sa ma calmez auzindu-ti vocea. Cum ar fi fost daca ne-am mai fi dus odata la Costinesti, daca dupa tragicul vietii ai fi fost acolo, ca un ultim refugiu al meu ?
Dar viata s-a gandit sa faca altfel pentru noi iar azi, cand gandurile despre tine imi pricinuiesc doar nefericire, imi dau seama ca trebuie sa te las in urma.
Iar timpul va trece, anii se vor risipi, exact cum a facut acesta din urma si se vor narui sub talpile vremii toate locurile in care am fost si toate lucrurile pe care le-am simtit. Iar noi vom fi doar o poveste pe care ne-a smuls-o timpul, mult prea devreme, din paginile sortii . Vei fi un alt baiat pe care l-am cunoscut candva, pe care le-am iubit si cu care am vorbit asa cum stiam s-o fac doar cu mine insami. Eu voi fi o alta fata de care-ti vei aminti uneori, cand vei fi probabil singur dar despre care nu vei vorbi niciodata, de amarul ce-a mai ramas dupa ce ne-am lasat, pe noi insine, in urma . Vom fi doar doi oameni care au fost candva legati de o zi de 21 august pentru care acum e deja prea tarziu. Iar eu voi incerca sa-ti mai simt  prezenta zi de zi, de oriunde m-as afla si orice as face, intrebandu-ma cum ar fi fost de te-as mai avea o data, de te-as intalni din nou, intr-o vreme cand nici timpul, nici viata, nu s-ar impotrivi a ceea ce trebuia sa fie..

Ascunsa

Din 29 august

" You have never left my mind since that day. " 

Nu te-am mai vazut din acea zi in care ne-am schimbat, in care m-am schimbat.
Mi-e cumva teama sa te vad fiindca poate atunci as intelege si mai putin decat o fac deja iar neintelegerea mi-a pricinuit, intotdeauna, o furie coplesitoare. Prefer sa sufar decat sa nu inteleg ce mi se intampla, sau ce simt, sau ce fac. 
Stiu ca intre noi lucrurile nu sunt clare, la fel cum stiu ca ti-e greu si tie. Incerc sa caut o rezolvare dar sunt speriata fiindca singura solutie ar fi sa plec de langa tine, fara cale de intoarcere iar pentru  a lua aceasta decizie nu ma simt inca pregatita. 
Ieri a fost ziua ta iar eu n-am fost langa tine din motive evidente pentru amandoi. Am avut totusi o zi buna caci, plimbandu-ma prin oras cu singurul om cu care pot vorbi deschis in afara de tine, mi-am mai golit memoria de tot ce-a fost intre noi, tot ce ne-a schimbat atat.
 Am stat pe malul marii si-am vazut crestele delfinilor, inotand linistiti, iar pe lumea asta imbibata-n haos parea sa se fi lasat, pentru o vreme, pacea.  Si m-am gandit la tine, ca in fiecare zi de cand te cunosc. Dar oare te-ai gandit si tu ? Oare ti-ai dorit sa fiu langa tine sau macar ti-ai amintit de anul trecut, cand am fost acolo, nestiind ce va urma sau ti-ai trait fericirea, alaturi de toti ceilalti, suprimand astfel absenta mea? 
Era liniste in jur, marea fremata usor iar eu am vorbit fara sa ma opresc despre tine, despre noi.. 
Si am inteles ca am nevoie de o pauza, ca am nevoie sa gasesc in mine puterea de a merge inainte, intr-un fel sau altul. 
Este mult mai usor cand nu esti, fizic, aici caci de fiecare data cand ma imaginez vorbindu-ti, relatandu-ti deciziile mele drastice in ceea ce ne priveste, nu ma pot opri din plans. Mi-e greu sa-mi iau la revedere, in special stiind ca vor fi zile cand poate vei fi singur, cand poate iti va fi greu iar eu nu voi putea fii langa tine, sa stam in liniste, pe undeva prin oras. Iar tu n-ai sa mai poti sa adormi in parc, pe genunchii mei, fara a fi trezit de nimeni si de nimic, comportandu-ne de parca avem tot timpul din lume sa stam asa, nefacand nimic. 
Mi-e sincer dor sa nu facem nimic impreuna. Mi-e dor de zilele cand nu era complicat, nici greu si nici gresit sa fim prieteni si atat. Dar viata si-a urmat cursul ei iar noi n-am putut controla ce a fost sa fie si tocmai fiindca viata trebuie sa se miste constant, in ritmul ei propriu, nici noi nu putem sta pe loc, in incertitudinea asta descurajatoare. Nu pot sa astept sa vad daca vom mai fi vreodata ceva, daca vom mai putea sta vreodata, neascunsi de nimeni, daca vor veni zile cand te voi putea vedea, fiind noi insinse si nimic mai mult.
Nu pot sa astept gandindu-ma ca poate se va imbunatati ceva fiindca deja ma schimb, nu stiu sigur ce simt pentru tine si cred ca niciodata nu voi stii ce simti tu de fapt sau daca simti ceva. Nu pot merge inapoi si nici inainte. Si tocmai de aceea, nu ne putem opri in felul asta, tocmai de aceea trebuie sa decidem daca mai are rost sa ne intersectam, in vreun fel, drumurile. 
Daca te-as intreba, mi-ar fi frica de ce ai raspunde iar daca as tacea, mi-ar fi frica pentru ca ai tacea si tu. Asa ca te las sa-mi vorbesti.. de unul singur. Si poate va fi greu mult timp, poate doar pentru mine dar presupun ca trebuie sa ma intorc la ceea ce eram inainte sa te cunosc, ca si cum n-ai fi fost acolo niciodata.
Ascunsa