"I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale la amintiri...Adica tot trecutul." - Camil Petrescu
Mi-ar fi placut sa stam prin Centru si sa bem putin vin rosu. Sa vorbim despre...ce-o fi, m-ar incanta simplul sunet al vocii tale. As vrea sa te tin de mana fara vreo retinere sufleteasca si sa ne plimbam, incet, pe bulevard. Cu tine nu aveam nevoie sa vorbesc despre frici si amintiri care m-au marcat ca si persoana, nici despre oamenii pe care intamplarile nefavorabile mi i-au alungat din viata, fiindca cu tine era vorba doar despre prezent.
Si cand pasam pe usa, stiind ca urmeaza sa ne intersectam orizonturile, nu-mi mai pasa ca in urma mea lasam atata deznadejde. Avem emotii aproape de fiecare data, de parca te-as fi intalnit mereu si mereu pentru prima oara. Imi era teama, vezi tu, sa nu fac un gest gresit, sa nu am o urma stearsa de ruj pe obrazul stang, sau o bucla prea in voia ei iar pielea de pe mana pe care o tineai tu, sa nu fi fost prea aspra...
Ma preocupa intotdeauna felul in care ma privesti tu si ma ingrijorau lucrurile care s-ar fi putut sa nu-ti placa. Dar cand ne impleteam in sfarsit privirile, si trupurile, si vietile...uitam cumva de toate aceste lucruri superficiale. Uitam de viata mea din care tu nu cunosti atatea detalii, de planurile mele de viitor atat de confuze incat ai putea crede ca nici macar nu exista, uitam ca mi-e dor si ca sunt om, ca am defecte pe care mi le reprosez zi de zi. Cu tine eram eu si-mi placea mult cum erai tu.
Imi placea ca totul era atat de altfel, ca tu n-ai fost genul de dragoste ravasitoare, genul de om care sa fi stiut din prima ca va insemna mult, cineva la care sa ma fi asteptat...tu ai fost un gand salvator, o fractiune de secunda in care s-a inchegat fericirea, ai fost un pic de bine intr-o mare de rau.
Nu ti-am spus niciodata cine eram, de fapt, cand m-ai vazut prima oara, intr-o zi de 5 noiembrie.
Eram un om nefericit, nesigur si singur. O fata mica, zdruncinata de o dragoste pe care n-o ceruse si din care n-a reusit sa iasa decat cu regrete, frica si dezamagire. Incercam sa trec peste tot amarul de acasa, peste conflictele cu un tata neintelegator, peste dorul de o mama absenta, peste atatea si atatea alte lucruri pe care le-am tot adunat. Eram intr-un fel, cam tot ceea ce sunt si azi. Voiam sa ma salvez de monotonia zilelor si de povara unei inimi ce se agata cu regret de oameni plecati de mult, imi doream ceva care sa ma faca sa uit pentru mai mult de o seara, pe cineva prin care sa pot s-o iau de la capat cu mine insami.
Si s-a intamplat, printr-o ciudata imprejurare, sa fii tu.
La inceput mi se parea o simpla distractie, imi era facila acea stare de du-te-vino, acel joc al cunoasterii specific oricarui inceput. Suradeam launtric vazandu-ti interesul tot mai crescand in ceea ce ma priveste, observand ca te-am scapat si pe tine din monotonia in care ma aflam, de altfel, si eu. Imi antrenai mintea si-mi calmai inima. Si apoi m-am indragostit.
Dupa tot felul de saruturi si plimbari seara, dupa ce adormeam la patru dimineata dupa o lunga conversatie despre cine stie ce, dupa ce mi se umplea ziua de tine si viata de noi, m-am indragostit ca un copil, riscand si dorind, in acelasi timp, tot.
Dezamagirile si grijile n-au fost niciodata desfiintate din esenta mea, dar nu am avut astfel de pretentii absurde, fiindca asta este o lupta pe care trebuie s-o duc singura insa ai fost, nici mai mult nici mai putin, o gura de aer, entuziasm, tinerete si bucurie, toate intr-o singura intamplare.
Iar apoi, dintr-o nevoie tot mai crescanda a mea de afectiune, ceva ce mi-a lipsit atat de mult,
dintr-un impuls ingrozitor de a inlocui tot acel greu purtat in mine cu o fericire pe care ma gandeam c-o merit, am inceput sa te iubesc dar am gresit incercand sa-ti impun sa ma iubesti si tu...dorind mai mult decat imi puteai da acum. In aroganta mea chinuitoare, credeam ca merit sa te acaparez cu totul, sa te absorb in propria-mi fiinta.
Si te-am pierdut.
Pe tine si tot acel mic echilibru pe care am incercat sa-l construiesc. Mi-e groaza de mine insami, de ceea ce sunt si de ceea ce n-am putut sa fiu. Ma tot gandesc la cat de mult gresesc, la cate lipsuri am si la incapacitatea mea de a ma schimba. Imi par gresita din toate punctele de vedere, sunt demoralizata, lipsita de ambitii, sperante sau bucurii.
Traiesc fiecare zi in acelasi fel, ma gandesc la noi, la cum a fost si la ce ar fi putut sa mai fie daca as fi putut sa fiu altfel. Dar m-am intors de unde am plecat, cu o dezamagire in plus.
Iar tu ma uiti pentru ca, de altfel, ce-ai putea sa faci cu amintirea mea stearsa ?
Ascunsa
" The broken heart. You think you will die, but you just keep living, day after day after terrible day. " - Charles Dickens
Un mijloc de toamna intr-un sfarsit de iarna. Un fel de ploaie amara scutura gemurile, o adunatura de lacrimi imi scutura fata. Mi-a placut intotdeauna sa meditez asupra vremii si mi-am regasit tot timpul inima, in mijloc de octombrie.
Dar e un februarie pustiit de fericire, printre care pare ca s-a strecurat o farama de noiembrie, doar ca sa se potriveasca starii mele, un fel de omagiu al naturii adus fiintei umane aflate in singuratate. Recunostiinta mea, o transpun in scris...mi-ar fi adesea mai favorabil sa insirui despre natura, despre vreo carte a carei amintire a prins radacini in strafundul mintii mele, despre vreo melodie pe care o tot fredonez, de parca intreaga mea viata s-ar scurge in ritmurile ei, decat despre toate aceste simtiri...
Ritmuri tomnatice.
Inchid ochii si ma trezesc sub acel nuc ce obisnuia sa sfideze soarele in mijloc de august, sau cine stie, o fi fost iulie..., acoperind pamantul cu o mantie de umbra, in toiul dupa-amiezii. Daca ma uit in spate, sub niste lanturi de ierburi ciudate, este ingropata o fantana. Nu o mai folosea nimeni de multi ani, poate de dinainte sa ma fi nascut eu dar, gandindu-ma la acele zile, cand ma intindeam la tulpina nucului, imi zaboveste in inima o unda de spaima. Mi se parea, fara sa am vreo explicatie certa, ca fantana este primejdioasa, ca pastreaza in ea o taina nedescoperita, ca daca m-as uita vreodata in interior, n-as mai putea sa privesc in alta parte. Gandurile firesti ale copilariei, despre care n-am mai vorbit niciodata...
Daca ma uitam in fata, puteam sa vad gardul de la casa bunicii si, daca-mi las pleoapele sa mai cada putin, ma furisez chiar acolo, dupa gard, si-o vad pe batrana care, inevitabil, culege rosiile. Am petrecut destule momente in decursul vietii langa ea si totusi, singura imagine pe care i-o pot asocia este cea de langa rosii, poate pentru ca erau atat de mari ca se spargeau de propria lor esenta, si ca erau dulci iar eu muscam din ele ca din niste mere, scurgandu-mi-se pe piept si pe maini pana la coate, toata acea savoare. Iar ea, bunica, imi tot umplea poala cu rosii, de tot felul...
Dar sunt sub nuc, nici nu m-am miscat. In stanga e o padurice prin care nu se vede nimic, dar stiu unde duce, spre o zona libera, plina cu iarba deasa in care se adancesc radacini de flori, cel mai frumos fiind totusi primavara, cand infloresc salcamii si alte felurite ierburi, simfonie de mirosuri chiar acolo, unde nu s-ar afla, de fel, nimeni..
In dreapta... se pravalesc dealurile, si drumul intrerupt, si poteca pe care o luam la goana cu catelul dupa mine, care s-a dus si el, asemenea zilelor acelea de copilarie tihnita.
Mi-ar placea sa ma pot intoarce in linistea aceea, in care viitorul nu conta, fiindca era prea departe, in care trecutul nu ma preocupa, pentru ca nu-l cunosteam cu adevarat. In care acea prima iubire care se intampla sa dea peste noi toti, nu-mi cunoscuse adresa. O perioada fixa a vietii mele, cand vara era o petala de pace si zilele se scurgeau in maniera lor simpla, fara sa ma sperie intocmai acest lucru. Fara sa-mi pun problema ca "nu mai am timp" sa fac diverse lucruri, sa ma duc in varful acelui deal inmiresmat si sa-mi las trupul sa alunece la vale, usor ca o pana, pana ameteam si trebuia sa ma intind pe spate si sa ma uit la cer..
Un cer cu sau fara nori, n-as putea spune..
Iar alte ori, cand era prea cald sa cutreier pasunile, ma inchideam in camera si citeam "Vrajitorul din Oz" sau alte povestiri care acum nu m-ar mai putea fascina, un alt lucru rapit de ani. Sau poate ca ma ascundeam in spatele casei, sub niste copaci care facusera un fel de adapost si in care incapea doar trupul meu mic si propria-mi imaginatie. Nu vedeam in jur nimic, da puteam s-o aud pe bunica, cum deschidea cuptorul sa vada daca s-a facut painea. Iar cand in sfarsit o scotea, voiam sa musc din ea, sa mi se scurga lacrimi din ochii de la fierbinteala, desi ma certa de fiecare data...
Daca in aceste zile de un brutal modernism as putea sa ma intorc, chiar si prin visare, in clipele acelea simple, nu m-as uita in urma. E ciudat cum oamenii ajung sa tanjeasca dupa experientele anterioare abia cand nu se mai afla in mijlocul lor si ma gandesc daca voi contempla melancolic vreodata asupra clipelor pe care le traiesc acum...
Daca-mi va fi dor de adolescenta asta a mea lipsita de farmec, prinsa intr-o confuzie insuportabila, penduland intre tot felul de oameni si momente care-mi lasa, la sfarsitul acestor zile patetice, doar un gust amar.
Imi va lipsi, probabil, tineretea.
Imi va fi dor de facturile pe care inca le pot lasa nedesfacute, fiindca nu sunt treaba mea, de cartile pe care inca mai am timp sa le citesc chiar daca, adesea, n-o fac. De acesti cativa oameni cu care din cand in cand imi place sa mai discut si sa mai beau o bere, sau sa mananc vreun pranz linistit prin cine stie ce pub. Si poate ca, printr-o ciudata turnatura de situatie, ma voi gandi si la aceste dimineti reci, insuportabile, in care imi blestem existenta inainte sa ma pot trezi pentru a parcurge, inca o data si-nca o data acelasi drum spre liceu. Si poate ca o sa-mi lipseasca paznicul de la poarta pe care-l salut, zi de zi, fara sa stie ca fac eforturi sa-mi dezlipesc buzele la ore atat de matinale...si ma indrept apoi spre sala patru, multumita ca am avut sansa sa nu invat la etajul doi, sa urc randuri si randuri de scari.
Uneori sunt constienta de trecerea ravasitoare a acestor zile si, cand intrezaresc acel albastru nefericit de pe zidurile liceului, privesc cu o atentie impenetrabila detaliile,vrand sa mi se blocheze cumva in minte, sa pot reveni la ele in cine stie ce viitor ma voi regasi.
Detalii insignifiante, steagul Romaniei in dreapta, usa in centru si apoi randuri de geamuri. Nu s-au schimbat multe de prima oara cand am pasit aici. Acelasi var spalat de ploaie, aceleasi gratii potrivite timpurilor lui Ceausescu la ferestre. Terenul de fotbal, magazinul langa care se fuma inainte.... Banci de lemn, una din ele extrem de fragila dar pe care ne asezam oricum.
Si, bineinteles, scarile.
Imi amintesc perfect prima zi cand am pasit pe ele, cu ce eram imbracata si baiatul de care urma sa ma indragostesc imediat. Imi sunt familiare gandurile pe care le aveam atunci, plina de speranta, visuri, idealuri. Asteptand vreo iubire fantastica de care, pana la urma, am avut parte, dar care nu
s-a terminat conform acelor asteptari infoensive... Scari pe care am pasit cu diversi oameni, avand diverse emotii.
Poate ca, ajunsa la vreo maturitate plictisitoare, voi rememora orele de istorie, in care era amuzant, orele de matematica in care citeam asunsa sub banca, zilele in care plangeam fara lacrimi, pentru ca... cine plange la liceu ? Clipele cand mi-as fi dorit sa nu mai merg acolo niciodata si... zile ca acestea, cand viata iti induce o stare de nefericire si monotonie atat de intensa incat, liceul nu este altceva decat o idee buna.
Cred ca un om poate intelege ca nu si-a modelat viata conform standardelor sale cand, in zile de vacanta, ar prefera sa mearga la scoala decat sa stea acasa si sa aiba prilejul sa se gandeasca la toate lucrurile care-i pricinuiesc aceste stari desolante.
Incerc, atat cat imi permite firea mea pesimista si usor inclinata spre dezastru, sa traiesc cat mai jovial, sa inteleg rostul neplacerilor in viata, sa beneficiez de prospetimea varstei mele si de toate beneficiile pe care le ofera.. Caut un asa zis echilibru intre boem si rational, intre disciplina si deriva in care ma blochez cateodata, si totusi, nu cred ca-mi va lipsi ziua de azi, sau cea de ieri... sau cele care s-au tot scurs in ultima vreme.
Mi-ar placea sa uit pentru totdeauna sentimentul de dispret fata de mine insami pe care-l simt de cum deschid ochii. Sa se piarda in fluxul timpului felul cum mi-e groaza sa ma trezesc dimineata, stiind ca va fi o zi a carei esenta poate fi gasita in cuvantul " monotonie " , in care mi se scurg prin fata ochilor momente frumoase cu oameni care nu-mi mai sunt alaturi, din motive chiar mai triste decat deznodamantul in sine. Amintiri care nu mai au darul sa ma bucure din cauza dorului de nestapanit pe care mi-l trezesc si, inevitabil, al lacrimilor. Momentele astea de pustietate, cand nu stiu ce sa termin si... de unde sa incep. Cand sunt atat de multe lucruri care trebuie facute si totusi, nu ma pot clinti... ma tine in loc nemultumirea fata de mine insami, fata de felul in care decurge existenta mea superficiala in care mi se risipesc aceste ultime clipe de liniste.
Nu-mi pot misca trupul din acest sedentarism ravasitor, nici inima incremenita de nefericire si dor, invers proportionale cu mintea, prin care navalesc tot felul de idei menite sa ma chinuie si mai mult, tot felul de reprosuri, de soapte, de imagini.
As vrea sa pot sa uit tot, sa uit de cei pentru care nu mai insemn nimic, chiar daca, pentru mine, ei inseamna un pic prea mult. Sa se limpezeasca tulburul ochilor mei cand prin minte mi se strecoara o senzatie, a vreunei imbratisari ramase in timp, a vreunei escapade tarzii in vremuri apuse de mult.. De ce nu poate viata sa ma ia si sa ma arunce intr-un hamac, in mijloc de toamna, sa pot sa citesc "Lolita" pana ma ingroapa frunzele, sa-mi navaleasca in urechi vreo melodie lenta si trista, ca starea mea actuala, sa uit si atat.
Iar seara, sa pot sa scriu despre tot acest nimic si sa fiu feritia.
Ascunsa
" Si teribila e senzatia de inutilitate,/Acolo unde te credeai absolut necesar/ " - Adrian Paunescu, Atacul Nimicniciei
Mi se perinda prin fata ochilor tot felul de pagini si tot felul de carti iar eu n-as mai citii niciun fel de poezie.. Nicio balada despre vreo alta poveste de dragoste ratata, a carei scriere mai spala putin din durerea datorita careia a fost impregnata pe pagina.
N-as vrea sa mai stiu nimic, despre nimeni dar mai ales despre mine. Mi-ar placea sa-mi pierd forma pentru o zi cel putin, sa ma invelesc in nisip si sa ma ascund intr-o scoica prin care sa mi se dizolve in urechi sunetul valurilor izbite de digurile incremenite de frig.
Dar dorintele oamenilor sunt doar ganduri desarte, care palesc de la o zi la alta in universul asta pentru care suntem prea mici si prea multi. Iar eu ma trezesc din zi in zi, mai obosita de vise decat atunci cand m-am culcat si-mi izbesc retina de cerul a carei esenta pare atat de grea, amintindu-mi tot mai mult ca sunt ca o umbra in lume, fara niciun scop, fara nicio fericire. Ma plictiseste tiparul fiecarei zile, frigul de afara si oamenii pe care nu-i pot da uitarii, apasandu-ma o vina cumplita ca n-am putut sa fac din viata asta ceva mai bun, ceva care sa merite povestit.
Ma frustreaza fiecare zi care trece stiind-o atat de irecuperabila, fiecare secunda care-mi captureaza tineretea urmand sa n-o mai elibereze nicicand. Ma innebuneste gandul ca atatia altii reusesc sa traiasca in timp ce eu, mai debusolata ca oricand, ma plimb prin casa, nici macar prin oras, caci n-as gasi oricum nimic nici acolo.
Imi dau seama ca ma caracterizeaza un patetism de-a dreptul absurd, ca sunt nu doar insipida, dar si avida de o iubire pe care, daca as fi stiut sa privesc in mine insami, as fi inteles de la inceput ca n-o voi primi. M-am agatat prosteste de tot felul de inchipuiri si de asa-zisa dreptate care am vrut sa cred ca trebuie sa existe in lume, aceea ca nu poti iubi mult fara sa primesti in schimb nimic, aceea ca nu poti sa fii atat de tanar si sa te simti atat de apus, ca nu poti sa traiesti o anumita varsta si un anumit moment fara ca viata sa para nebuna, fara ca momentele mult prea bune sa le acapareze pe cele mult prea rele.
Mi-am imaginat mult prea mult si acesta actiune mi-e atat de familiara incat, nici cand incerc sa-mi pastrez mintile ancorate in realitatea asta anosta, nu reusesc decat sa ma intorc la proiectia unei vieti pe care am crezut ca pana acum o voi avea.
Am inceput sa-mi insir istorisirile acum mai bine de patru ani si s-au produs in mine niste transformari uluitoare, dar un singur lucru a ramas la fel, viata mea nu a ajuns niciodata la nivelul asteptarilor pe care le-am avut inca din copilarie.
Nici liceul, nici iubirea, nici oamenii, nici eu.
Am ramas, dintr-o oarecare privinta, aceeasi fata ingradita de frici iar varsta nu mi-a sters nici lacrimile, nici nesiguranta si nici acesta confuzie care pare sa-mi vegheze fiecare pas. Am trait fiecare zi asa cum mi-a fost data, rare fiind momentele in care am reusit sa produc un oarecare tumult in exteriorul unde urma sa traiesc, realizand in schimb tot felul de furtuni la nivel emotional.
Ar fi nedrept sa afirm ca nimic din ce-mi doream nu s-a intamplat, caci am avut parte si de cateva lucruri care m-au facut sa inteleg ca viata poate fi, uneori, extraordinara. Si totusi, amprenta acestor zile pline de neinsemnatate, acestor sentimente care ma fac sa-mi doresc sa plec atat de departe incat sa uit ca le-am avut vreodata, imi induc un seniment vag de oboseala si-o lipsa de speranta tot mai apasatoare.
Mi-e rusine de mine insami, de faptul ca nu ma poate iubi nimeni si, desi imi este cunoscut acest sentiment, pentru ca am trait cu el toata viata mea, inca imi vine greu sa ma acomodez cu el. Simt ca m-am injosit in fiecare clipa in care m-am agatat de orice moment care ar fi putut demonstra contrariul si de orice om de care, din lipsa de prudenta si din disperarea provocata de evenimente mai vechi, am decis sa ma agat.
N-am realizat nimic in anii astia, daca ma uit la prima mea scriere nu voi intelege decat ca am ramas acelasi copil afundat in vesnica sa nemultumire de sine, cu grave probleme de incredere, cu o dorinta abusrda de a actiona ca omul puternic care stie bine ca nu este. Acelasi copil dezamagit mult prea mult de altii, idealist, visand nebuneste la iubiri asemanataore celor din cartile pe care le citeste, aspirand necugetat spre o lume in care este imposibil sa oferi fara sa primesti acelasi lucru. O fiinta care inca se zbate sa inteleaga ca iubirea este un lucru haotic, ca un fir de nisip pe care te chinui sa-l strangi tot mai tare in mainile tale neindemanatice, dar care oricum reuseste sa ti se scurga printre degete. Aceeasi fata care inca suspina in perna si se cutremura toata amintindu-si fel si fel de lucruri, aceeasi fata care trebuie sa taca si sa pretinda ca nu o dor lucruri pe care, la varsta ei, ar trebui sa le poata ignora cu usurinta. Aceea care a mai sperat " pentru ultima oara " desi deznodamantul ii era cunoscut de mult prea mult timp.
Ascunsa
"I would like to forget everything, to forget myself and to forget the world." - Emil Cioran
Imi inchipui tot felul de conversatii... cu mine, despre mine, despre ce-mi imaginez ca ar fi putut sa fie.
Se predica de sute de ani ca nu avem nimic, exceptand clipa prezenta, dar cum as putea sa privesc acest moment fix dintr-o asa zisa perspectiva fericita, cand toate clipele trecutului mi se aduna in piept, asteptand sa rabufneasca intr-o mare de cuvinte pe care, de fapt, nu le voi scrie nicidoata.
Pentru ca, daca as face-o, ar conta.
Dupa cateva momente de profunda pierdere de sine, a inceput sa se zbata in mine gandul ca problema este propria-mi persoana. Ca undeva, gresesc. Imi inchipui ca scriind fara sfarsit despre lucrurile care mi s-au intamplat, despre oamenii pe care i-am iubit, despre oamenii pe care nu ar trebui sa-i mai iubesc, imi impun involuntar sa continui acest nesfarsit sir de iluzii care, la fiecare sfarsit de zi, te lasa, nici mai mult, nici mai putin, macinat.
M-am gandit ca daca n-as mai spune nimic s-ar ingropa in mine atat de multe lucruri incat, dupa suficient timp voi avea sansa sa uit ca au fost vreodata acolo.
Este totusi atat de greu sa lasi trecutul acolo unde este in absenta unui prezent mai satisfacator sau a unui viitor mai promitator. E dificil sa pierzi din vederea sufletului tau oameni cu a caror prezenta te obisnuisei sa traiesti, cu care ai imparsit atat de multe si cu gandul ca nu vor mai fi, nicidoata, altele.
Ma aflu intr-o stare de totala confuzie si, de ce nu, nefericire.
Nu doar pentru lucruile care au fost si n-or sa mai fie, nu pentru toti oamenii de care mi-am dat seama mult prea tarziu ca nu-mi impartasesc ardoarea si profunzimea sentimentelor, nu doar pentru tot ce as vrea sa scriu dar nu mai pot dintr-o retinere pe care mi-o impune nu doar orgoliul, dar si frica de a agrava tot, ci si din pricina unui prezent pe care lupt sa-l cladesc mai frumos. O clipa actuala bazata pe lectiile pe care se presupune ca mi le-a oferit acest trecut despre care nu merita sa vorbesc.
Imi tremura lacrimi in ochi cand vad, din zi in zi, ca ma afund tot mai adanc intr-o confuzie tot mai mare.
Nu stiu cum sa traiesc, cel putin nu in acel mod fericit in care unii reusesc s-o faca.
Ma intreb constant si ma perind din zi in zi pe tot felul de strazi si trec prin tot felul de momente respirand o frica de care nu ma pot debarasa.
Ma scufund intr-un asemenea declin emotional incat mi-e greu sa ma agat de vreo urma de zambet, de vreo urma de mine..
Mi-e frica de tot viitorul in care nu reusesc sa pasesc cu indrazneala specifica oamenilor care stiu ca vor reusi, de tot trecutul care-mi aminteste constant de lipsurile pe care tind sa cred ca le am, de fiecare zi in care stiu ca-mi va fi dor, de fiecare om care stiu ca nu va mai fi acolo si ca nu-mi va putea oferi nimeni o explicatie mai buna decat ca " Asa se intampla in viata. "
Si ma intreb, cu nestiinta unei fete crescuta in siguranta casei ei si nesiguranta inimii sale, de ce trebuie sa mi se intample mie aceasta " viata " .
Mi-ar placea ca, macar o data, sa nu mi se mai umple inima de deznadejde, ca tot efortul meu sa fie acceptat, sa simt ca sunt importanta si ca a ma lasa de una singura nu este o optiune. Mi-ar placea sa am o conversatie sincera cu altcineva in afara de mine, care sa-mi inteleaga fricile si care sa fie acolo cand acestea ma coplesesc. Mi-ar placea sa primesc tot ceea ce eu, stangaci, am incercat sa ofer. Si totusi, oricat de mult incerc sa merg inainte, reusesc cumva sa ma pierd inapoi.
Ascunsa
"And the rest is rust and stardust." - Vladimir Nabokov, Lolita
A trecut suficient timp cat sa nu-mi mai gasesc cuvintele cu aceeasi precizie cu care, uitandu-ma azi inapoi, imi imaginez c-o faceam.
N-am mai scris din motivele vaste pe care ni le induce, inevitabil, viata si sirul de intamplari care ne schimba destinul sau oranduirea lucrurilor pe care le pastram in interior. Pentru ca mi-a fost frica sa deschid rani pe care, din furia groaznica ce copleseste adesea oamenii, mi-a placut sa cred ca nu le am. Scrisul in sine mi s-a parut o activitate care nu ma mai reprezinta, un vis in care nu mai are rost sa cred, in lipsa unui motiv cert. Sau poate ca pur si simplu mi-am dorit tacere, fata de intreaga lume care se rezuma, de fapt, doar la mine si la gandurile pe care nu mai vreau sa le destainui nici macar unei simple foi.
Am inceput sa cred ca daca nu tin evidenta intamplarilor pe care le traiesc, voi putea presupune cu usurinta ca nu se intampla, de fapt, nimic. Ca toate evenimentele sunt prea insipide ca sa merite o insemnare in asa zisa "condica" a propriei mele vieti. Pana cand a ajuns sa nu mai conteze, in fond, nimic iar eu sa traiesc intr-o liniste desavarsita, ce nu aduce calm, ci singuratate. Iar fiecare zi s-a scurs, in mare parte, intr-o forma identica cu cea de ieri asa ca m-am inchis in mine, convinsa ca nu sunt decat o alta fiinta plictisita, aflata intr-o incercare patetica de a gasi o inteligenta si o fericire a carei lipsa este vizibila, o fiinta lipsita de tot, ba chiar si de ea insasi.
N-as putea spune daca sunt nefericita sau nu, poate doar afundata intr-o deznadejde fara margini, fara un interes aparte pentru nimic in lume, nici macar pentru propria-mi soarta.
Am citit deci carti, in speranta ca zilele vor trece astfel fara a ma expune vreunui risc de a simti, cumva, ceva deosebit. Asteptam sa treaca zile si zile de parca m-as indrepta spre ceva, de parca astept sa vina sau sa se intoarca o stare spre care aspir de mult. Dar nu astept si nu caut nimic, supravietuiesc si ma infricosez de propria mea existenta, fara a-mi gasi un scop, o dorinta de a lupta pentru ceva sau... un alt motiv.
Cu toate acestea, daca mai merita sa scriu despre ceva, daca peste ani exista vreun moment pe care as vrea sa mi-l pot aminti si pe care am sa-l caut printre propriile-mi randuri, acela este adunatura de zile ce a definit anul pe care tocmai l-am lasat in mrejele timpului.
Fiindca a fost, intr-adevar, mai mult decat m-as fi putut gandi si decat as fi putut sa sper ca voi avea. Am fost, deopotriva, incredibil de fericita si inexplicabil de trista.
A fost un an in care am reusit sa-mi depasesc limitele, in care am avut zile senine in cafenelele ratacite prin colturile orasului, cat si cateva zile poetice in cafenelele din Belgia, un loc in care viata mi-a facut placerea sa ma trimita. Pentru ca am stat cu cativa oameni care s-au intamplat sa-mi ramana prieteni, discutand banalitatile vietilor noastre cat si singura, intr-o camera de hotel, privind cum, din minut in minut, isi luau zborul si decolau tot felul de avioane. M-am perindat pe tot felul de strazi, unele pe care le-am tot strabatut din primii ani ai vietii mele iar altele aflate la mile distanta de tot ce mi-a fost, vreodata, familiar.
Am incercat toata ciocolata calda existenta in oras si o mica parte din cea existenta in Bruxelles, am inlocuit vinul cu berea si, fara sa ma astept, mi-a placut cu adevarat. Am mancat burgeri si cartofi prajiti la coltul unei strazi vecina cu marea cat si rata in sos de portocala intr-un restaurant prea elegant pentru gusturile mele provinciale...
Am avut parte de o multitudine de placeri, am incercat sa invat franceza si intr-o oarecare masura mi-a reusit, am citit tot felul de carti, bune si rele, m-am ratacit prin Bucuresti, am plans de fericire la un concert in aer liber in mijlocul verii si am flirtat cu un irlandez blond intr-un tren oarecare. Am facut sport, desi nu pentru multa vreme, am discutat despre viata, sau mica parte din ea pe care o inteleg in miez de noapte pe malul marii si m-am uitat la stele. Am fost invatata cum sa gasesc steaua polara iar cand am ajuns, din intamplare, prin Vama Veche am avut, intinsa pe spate pe un acoperamant de lemn de pe plaja, una dintre cele mai frumoase privelistii asupra cerului din viata mea, acompaniata de sunetul marii, imposibil de strabatut prin intunericul invaluitor.
Am avut un job solicitant care mi-a oferit o viziune mai clara asupra vietii pe care nu mi-ar placea sa o am pe viitor dar si o multime de inghetata gratis. A trebuit sa traiesc cu absenta mamei mele, intelegand mai bine cat de mult a contat, in toti acesti ani, prezenta ei si cat este de dificil, uneori, sa te intelegi cu un barbat, desi iti este tata. A trebuit sa invat sa am rabdare si sa vorbesc cand se strang, cumva, mult prea multe.
Iar ultimul lucru care a facut ca 2016 sa fie un an de referinta in viata mea a fost acela ca m-am indragostit. Pentru prima oara cu adevarat, ireparabil si cu o forta cum nu mi-a fost dat sa mai vad, de parca toate galaxiile, stelele si lumile au vrut, cumva, sa mi se intample tocmai mie.
O dragoste ca aceasta nu putea sa fie decat cu un final nefericit, cu pierderea unei persoane pe care, intr-un fel sau altul, o voi regreta mereu...cu pierderea motivului meu de a scrie, a fericirii si a sperantei ca, la finalul fiecarei zile, insemn ceva. O prietenie care s-a sfarsit prin cel mai deosebit sarut din viata mea, intr-o zi de iulie in pustietatea unei plaji acoperita de stele si imbratisata de vant. O seara care s-a transformat in noapte, intr-o incercare penibila de a adormi cand tot ce voiam sa fac era sa captez in memorie trasaturile iubirii mele, care se unduiau lin in putina lumina pe care mi-o oferea luna. M-am indragostit fara scapare de prietenul meu cel mai bun, de motivul fiecarei litere pe care am crezut ca merita sa o astern, de scopul fiecarei seri nedormite si fiecarei lacrimi, iar Dumnezeu stie cat de multe au fost. Am crezut fara incetare ca pe lume trebuie sa existe o oarecare dreptate, ca va fi imposibil sa iubesc cu atata putere pe cineva si ca acela va decide, totusi, sa nu ma iubeasca inapoi. M-am dedicat cu totul unei iluzii, aceea ca a trebuit sa ma intalnesc cu el, intr-o conjunctura atat de dubioasa si ca nu va putea sa plece, caci univerul si lumea intreaga pareau sa ne dea sanse dupa sanse.. Si chiar in ziua cand ne-am luat ramas bun, am crezut ca o asemenea poveste nu se poate termina altfel decat bine. Si probabil ca asa a fost, doar ca finalul ei n-a fost fericit si pentru mine. Am pierdut o persoana cum n-am mai intalnit, cineva care m-a facut sa nu mai vreau sa iubesc asa pe nimeni si ca nici eu nu merit, la randul meu, nicio forma de afectiune. Cineva care m-a determinat sa nu mai cred in mine si in nimic din jurul meu, o fiinta care mi-a rapit multe zile in care ar fi trebuit, poate, sa fiu fericita. O fiinta care m-a facut sa renunt la multe, inclusiv la mine si pe care, chiar si asa, n-o pot uri pentru ca, in ciuda acestui final nepotrivit, a fost, multa vreme, motivul fericirii mele. Un om pe care nu vreau sa-l mai vad si al carui drum stiu ca este, de acum, separat de al meu dar care m-a schimbat in tot felul de moduri... O fiinta pe care trebuie sa invat s-o las sub tacere, cu riscul de a nu mai scrie despre nimic...multa vreme. Fiindca daca nu e pentru si datorita lui, nu mi se pare ca mai are rost.
Ascunsa
" I will spend my life writing poems about the life I thought I would spend with you." - Jessica Katoff
Viata continua sa inainteze cu repeziciune, tragandu-ma dupa ea, iar eu merg intotdeauna inapoi, spre locurile unde, in zilele altor anotimpuri, parca a altor vieti, stiam sa te gasesc.
Timpul ingreuneaza tot mai mult distanta dintre sufletele noastre, transformand zilele in saptamani si pe acestea in luni si tot asa, pana cand voi incepe sa cred ca te-am cunoscut intr-o cu totul alta viata, de care acum imi amintesc vag.
Sunt mii de kilometri intre noi, sute de pagini pe care nu le-am mai scris niciodata si pentru care este prea tarziu si o tacere infinita pe care tot zgomotul lumii nu va reusi sa o umple. Este prea tarziu pentru noi si totusi, in astfel de zile, cand nimic din viata nu pare sa aiba sens, imi face placere sa ma gandesc la noi, la viitorul meu in care tu esti, inevitabil, prezent . Timpul merge in sens invers gandurilor mele iar orice schimbare care se petrece in jur, cu mine, in mine, nu poate sterge prezenta ta impregnata adanc pe retina, si in inima, si in sine-mi. N-am sa fiu totusi ipocrita, sa neg inutil ca nu s-a incetosat nimic caci acum, daca inchid ochii, ma gasesc in imposibilitatea de a-mi aminti cum iti suna vocea, daca-mi privesc mana, imi dau seama ca nu pot reproduce felul in care o simteam acolo, lipita de mana ta si nici cum simteam, cand o puneam pe pieptul tau, cum ti se zbate inima, chiar acolo, in calusul palmei mele. Cand inchid ochii, abia iti mai intrezaresc zambetul sau cum iti aplecai usor capul si ma priveai pana adanc in suflet, parca stiind ca urmeaza sa pleci si eu va trebui sa raman si sa incerc, fara oprire, sa-mi amintesc totul si poate chiar mai mult.
Imi lipsesc discutiile noastre si plimbarile pe malul marii cand era prea frig afara pentru toata lumea, in afara de noi. Si felul cum adunam scoici si cum ni se inroseau obrajii, de frigul naprastic care ii asuprea. Dar ce mai conta tot frigul din lume cand, langa tine, mi-era intotdeauna cald ?
Astazi, intr-un alt decembrie al vietii mele, mi-ar fi placut sa-ti vorbesc despre zapada. Despre cum ieri, in prima zi a acestei luni, m-am trezit invaluita in fulgi albi, cum nu mi-a mai fost dat sa vad de mult intr-o prima zi de iarna. Cum am stat acolo, uimita de cum se pravalesc peste lumea asta murdara atatea firicele de alb curat, si cum as fi vrut, dintre toti oamenii din lume si dintre toate conversatiile elevate pe care le au acestia, sa-ti spun, simplu, ca ninge. Ti-as fi adresat acest simplu verb, din cinci litere inofensive iar tu, ai fi inteles probabil, tot romanul din spatele acestei actiuni. Dar ma aflu intr-un decembrie mut, caci nu mai am sansa sa-ti vorbesc, asa ca las zapada si povestea noastra, si toate lucrurile pe care le observ zilnic si pe care nu le pot spune, sa moara in mine insami.
Regret fiecare zi in care nu am sansa sa te vad, fiecare pagina pe care n-am mai scris-o si fiecare final trist de zi pe care trebuie, involuntar, sa-l traiesc. Ma intreb, adesea, daca tu ai vreun regret. Daca-ti pare rau ca ai plecat, ca ai rupt paginile povestii noastre mult prea repede sau daca ti-ai dori, din cand in cand, sa mai vorbim. Sunt intrebari care ma chinuie ingrozitor si pe care nu stiu cum sa le opresc, raspunsuri pe care n-am sa le aflu niciodata . Sunt, in anumite parti ale sufletului meu, sfarsita.
N-am curaj sa mai iubesc un altul iar in incercarea mea de a-mi trai totusi viata intr-o maniera frumoasa, ma gasesc, in fond, tot dezamagita, tot singura, tot eu si tot fara tine. Mi se pare nedrept si groaznic faptul ca-mi doresc sa fiu fericita si ca aceasta dorinta a mea pare, in acest moment, atat de imposibil de atins.
Ascunsa
" We weren't lovers, but in a way we had opened ourselves to each other even more deeply than lovers do. " - Haruki Murakami, Norwegian wood
Mi-am inchipuit intotdeauna ca, atunci cand e vorba de scris, va fi mereu despre mine. Dupa toti acesti ani in care mi-am tot insiruit memoriile, fara stirea nimanui, doar pentru si din inima mea, ma convinsesem ca este singurul lucru pe care il fac, in intregime, pentru mine.
Totusi, in aceasta perioada a vietii mele, incep sa ma indoiesc chiar si de aceasta mica parte care, in aroganta mea nesfarsita, imi imaginam ca o detin si ca mi se cuvinte . Am realizat un lucru de-a dreptul izbitor, poate ca am scris pentru mine, pana sa te cunosc. De atunci poate ca nici n-am mai existat eu, ca o fiinta unica, independenta. Incepand cu experienta de a te cunoaste, fiecare actiune, miscare si scop al meu au fost, intr-un mod inexplicabil, involuntar si permanent, legate de tine. N-a contat in ce directie m-au purtat pasii, sau ce carti am mai citit, cate shot-uri am mai baut si de cate ori am tot plans de atunci, fiecare particula din mine te-a avut in substanta pe tine. Si viitorul si tot ce am insemnat de atunci a avut numitorul comun numit "tu".
Gandindu-ma la scris, am crezut intotdeauna ca va fi altfel. Am crezut ca este doar un loc al meu in care pot sa revin de fiecare data cand ma goneste viata din mine insami, ca aici e vorba despre mine, nu despre "noi" .
Insa, observ, fara a-mi trece prin inima nicio emotie, faptul ca n-am mai scris de foarte mult timp... Si ca, daca mai exista seri ca acestea, cand ma izbeste realitatea crunta in care m-am scufundant si simt un dor ingrozitor sa-mi mai golesc inima de toate, ma adresez, in fond, tot tie.
De cand ai plecat si am inteles ca intre noi s-a pus o ceata pe care n-o vom mai strabate niciodata in speranta ca o sa ne regasim, n-am mai putut sa spun nimic.. nici mie, nici tie. Ce rost mai au toate cuvintele din lume, cand si asa mi se goleste inima, pe zi ce trece, de sperante care stiam de la inceput ca nu-si au locul acolo ? Cum as putea sa-ti vorbesc despre suferinta asta pe care ai lasat-o in urma ta si despre jocul nebun al mintii mele care nu se opreste din a-si imagina felul cum tu traiesti fericit, atat de departe de mine, in timp ce eu adorm secatuita de lacrimi ?
Ar trebui oare sa scriu despre ce frica groaznica mi-e de tot ce mi se intampla dar mai ales de constiinta faptului ca, incet incet, am sa uit cum iti suna vocea ?
Si despre toata aceasta rutina a vietii mele in care te regasesc, intruna, si pe tine ? Fiecare alee pe care merg, toate fruneze care cad deasupra mea, toate paginile pe care le citesc, tot ceea ce gandesc, tot ceea ce fac, nazuintele mele si temerile cele mai adanci se intorc, cumva, tot spre tine. Mi-as dori sa-ti vorbesc, sa-mi vorbesti, sa ma pot duce intr-o viata in care sa ne intalnim undeva departe, la un pahar, si sa incepem atunci din nou ca si cum, aceasta tragedie a tineretii mele nu s-ar fi intamplat niciodata.
Mi-as dori sa mai existe o sansa, imi doresc astfel de lucruri si mor in mine, zi de zi, milioane de cuvinte pe care nu le mai pot scrie, constienta ca intr-o zi voi regreta.
E greu acum pentru mine si ma intreb, tu ce mai faci ? Te gandesti la mine, macar uneori, macar putin, macar cand mai mananci vreo madlena cu caise ? Sau poate cand ploua afara, sau poate cand esti prin vreo statie, undeva in lume, si e tare frig afara iar eu nu mai sunt acolo, ca sa ne putem imbratisa, ca sa ne fie cald din nou...
Ascunsa
