Ceva nou

Reincep scrierile. De data asta pe Wordpress, https://9laputerea3.wordpress.com/ . 

Am incredere ca scrierile vor fi mult mai mature, vaste si placute cititului. Voi analiza de asemenea bucati de literatura, psihologie si filosofie, precum si evenimente din viata personala, calatorii, experiente, ganduri. 

Acest blog o sa fie curand privat asadar, in cazul putin probabil de a avea inca cititori, ne regasim pe noua platforma. 

All this nothing

 "I’m the space between what I’d like to be and what others made of me. Just let me be at ease and all by myself in my room.” - Fernando Pessoa

Write about all this nothing.

I walk around these streets of Lancaster, and I write it all, inside my head. I believe writing for me, is way too personal. I envy these writers who reflect upon life and unveil through words harsh truths and  those who create whole new galaxies, drive me crazy. 
For me, it was always a way of saving myself from the despair generated by a cruel silence in which I was meant to live. They all encourage you to say how it is, and to say how it feels. But they all lie. 
Feelings are scary, especially mine, I believe. 
And I have always had this sense of responsibility. I don't like to hurt people, I do not like mercy either so I had to keep it all inside my head, so that it does not disturb the existence of others.
They all knew I was sensitive. But they did not know I am crazy too. 
I found out I was crazy by writing about my feelings, by closing the page after, and never read it again.
I felt disgust and anger in regards to my writings. Because I always craved some sort of smartness and uniqueness I didn't believe I had. I never had enough words either. 
It went down slowly. 
I stopped writing in my native language, because it was, again, too personal. 
I stopped writing in English, because these words of mine are the same combination of a puzzle which in the end reveals the same image. I am telling the story differently, but when will I change the story?
Am I not bored of the same narrative, of the same scenarios I disclosed inside my head for so many years, when all I am is a confused child.
In Lancaster, it had to stop.
I came here because I believed in my capacity of writing a new story, and of living new adventures. I forgot one thing, the protagonist was the same. 
And then the joints.
And those many many nights of 'happiness'. But is it happiness, if you don't remember most of it? Not because of alcohol, not even because the loudness of the music was sometimes leaving my brain in some weird anesthesia. But because, what was there to remember? 
Wasn't I, just like them all? No. I was worse. 
Because these party-people, they don't fight it anymore, maybe they never did. They drink a little bit too much and dance a little bit too less, and then go home with a new individual, to have the same sex. 
Me, on the other hand, didn't really fit in. 
I do enjoy, but I have never been a fan of endless nights which mirrored the same girl. For me, a great happiness and a great sadness ended with a different me. Idyllic, a better me. Therefore, there is nothing really to remember from all these Friday nights. 
It's a repetitive process of shallow actions. Shower, make up, clean my room real quick, maybe I bring someone over. I never do really, I never want to. In the living room they play all these rappers, which I now like as well, but are they good for real?
In the good days, I smoke a joint in my way to the club. In the bad ones, I drink JD plain with lemon, even if I hate alcohol. High heels on, too much chest revealed, I don't really care. They call me pretty and I like that. 
I am only pretty these days. I don't remember when someone called me smart, if they do is it because I am, or because they got to know me well enough to understand my actual interests? Everyone has an interest, mostly physical. I don't mind.
This is my problem, and one of the main reasons I can't disrespect the literary empire with my pathetic writings anymore: nothing really bothers me.
I am not bothered by the lack of love, neither the lack of attention. The compliments meant to awake some sort of reaction are, in my eyes, part of a game in which we all willingly engaged. 
I have expensive make up, and uncovered legs. They have thirst and an entire vocabulary meant to spread them. I just have ears and different thoughts. So I smile and laugh back, I am sassy most of the time, I want them to know I am not touched even if I am not bothered either. 
There is nothing much to remember from these Friday nights. 
These girls look at me with madness, I see the disapproval in their eyes, I probably slept with someone they believe they owe. I see the jealousy, I hear the gossips. I just want to laugh at all times. 
How come they came this far in life and still don't know that a woman who is valued by a man, has no need to compete with another. I could fuck or not the man they think they need, it won't make any difference. For them, we are all the same. Once you understand where you stand in a man's eyes, and why you stand there, there is no war left to be fought. Not against him or those 'other women', but especially not against yourself. 
People are too proud to see their place in time and space, they can not even see their place in other's lives. 
I feel great sadness sometimes, for all these envy women and for all these empty men. Just in the rare moments when I am bothered by my surroundings. 
I stand with them all, because I understand the need of blaming another woman for the attention that a male cannot give you. It's easier to think that I am the villain, than to admit that you search for validation in the wrong arms. So I let them be, and walk straight in the club. 
I understand these men too. It's harder for them to recover. 
Something interesting happened to me just the other day.
I was in bed with E., we were smoking a joint between my pink sheets. He told me "I have sex because I see it as a necessity for the body, I don't feel anything." 
I first had the instinct of feeling offended. Why would you say that while in bed with me? But instead, I felt for him. It was not about me really, just as it is not about any other woman he entertains, it is about his incapacity of developing new connections, of changing the pattern. He is hurting still. In the days when men do not disgust me, I understand them all. They have to hide because not being strong drives them all crazy. When I am sad and weak, I cover myself with a big blanket and, if I can, I cry. When men are sad, they develop weird mechanisms of defense, they fight it until they forget about it. Their pride is too big and the aim is too high. If you are a pretty girl, or maybe just a girl, you don't have to do much. Sex, dates, attention are not hard to obtain. But all these have to be initiated by someone, who in most cases must be a man. 
It gets tiring, I believe. 
So I am not really bothered by anything, because I can always find something to understand. 
Too many times, however, it gets me numb, it gets me quiet. 
I prefer to remember these Saturday mornings, than these Friday nights. I feel artistic on Saturdays. I always wake up with a crazy headache, I am weirdly dressed, my make up is still there, fighting strange battles with my dark circles. On the floor, my passport - always gives me relief, how didn't I lose it ? I am waking up alone most times, which I, of course, don't mind. 
I hear my flatmates downstairs, gossiping as usual. Many girls are limited. That's why I always felt better among men. They have more things to say. Women choose to revolve around men and the frustration they feel when they do not execute as expected, it just makes me sick. 
I prefer to chill in my room. The sky has pretty colors, my room is white. I might as well be in hospital- the death of my neurons affected my heart too. 
I always say I will write. 
But about what? The mediocrity in which I am captive, my mediocrity and their mediocrity? 
My life is a fusion of love and hate, which melts together so well sometimes, that it becomes plain. I became so good at controlling it all, it makes me proud sometimes. 
I don't allow myself to have strong emotions about anything really. I love and hate everything and everyone I know in exact amounts. Enough love to give me purpose, enough hate to always search for more and to feel entitle to leave. 
I should like my own company a little bit more. 
I have interesting thoughts, I would get very bored by all of this, if I would not have to carry around this crazy mind. If I wouldn't see all these details. 
I am not smart really, but fuck my ability of understanding nonsense. That's why I was never good at Math. It makes too much sense. 
I, on the other hand, like to find answers in confusing combinations of events and people. I see damage and I swallow it, thinking that one day I might write an interesting book about all this nothing. 

Lotus

Church bells

"I have loved many women and men, but I loved none better than you [...]" - Walt Whitman 

Church bells ring. 
I was wondering why. It's almost Easter, isn't it? 
They have a different sound in this country, happier and deeper. 
It makes me think to a great sadness which is, however, covered in hope. 
Compared with the sound of other bells which I heard before, this specific sound makes me feel different. 
I like the beautiful fusion between good and bad. Between ending and an eternal beginning. It reminds me of my life and, most of all, it reminds me of us. 

I started reading "The Alchemist". I was thinking about this book since summer, when your lips pronounced the name of it for the first time. When you, the guy who only used to hear stories about books from me, recommended me a book. 
I wanted to laugh.
Now, I just smile.
I haven't feel so nervous about holding a book in my hands since I was little. 
I lost that crazy feeling of wanting but not wanting to read something. When you are intrigued by a story but you are not sure if you actually want to finish it. Fear of disappointment but also the fear of reading something so amazing, knowing that it will be eventually over. 
This time, I am afraid for a different reason. 
I hold this book in my hands and I am scared because every word makes me think about you. Knowing that you read those words, I keep wondering what were you thinking while you were reading them, what meaning did you find? 
I imagine you wearing your black shirt, behind the bar, moving the pages while you're moving your eyes, and thinking, imagining.
I like the story, but I am not sure if I want to finish it or not. I like thinking about you, but I am aware that it hurts my feelings, just as I am aware of the fact that I will finish the book, unable to exchange any idea with you, any thought. 
I wish you could be in this bed with me, too big for a single soul, on your back, helping me to discover where that beautiful mind wanders. I will probably smoke a cigarette by the window, watching you. I can hear you making mean jokes about how I shouldn't smoke but I don't think I could hear them properly, because I would be too focused on your appearance. 
Every time I had the chance to see you, I was so careful to remember every detail. It's like I knew, the entire time, that it will come a day when I won't be able to see you anymore. 
Now, when I am indeed live this eternal fear, I am concerned that it might come a day when it will be so hard to remember your smile. Every day it gets harder to remember your laugh. 
By reading this book I am trying to keep myself as close to you as possible. 
And I know it sounds crazy.

But crazy is the life itself.
I have a new job. It makes me so tired, but I won't complain because I wanted it so badly. And it also reminds me of you. The only difference between then and now is that when I look behind the bar, there is no you. 
When I make a cappuccino, all I can think about is how you made cappuccinos, and how you would criticize me for the way I am making it. 
I wake up in the morning, before the sun gets the chance to warm this world a little bit. I have to walk through some kind of village, seems like a small forest, with a path in the middle of it. Do you remember how we were walking through the park, in order to get to work ? We didn't really take the bus, we were enjoying too much talking and walking in the nature. Seeing the lake, smelling the morning air.
Here, there is no bus. 
But even if it would have been one, I would chose the walk because I like to see how the sky gets blue, to smell the daffodils, to observe the British old fashioned houses. Some of them are so beautiful. I am thinking about living there with you, it would be such a dream. Waking up and smelling the trees together, while you're making coffee. Then in the night time, talking about life while facing the warming fire of a chimney, making love somewhere between. 
This would be a fulfilling life. 
But the reality is so much different. 
I walk on the hill, which takes my breath away. I am not really happy to work here, it makes me feel like a stranger. I am tired and my legs hurt. I can see so many cars and I am wondering where all this people go. 
I serve a lot of tea. With milk, please. 
When I finish, I walk down the hill, while looking at the dawn. The view's so beautiful. This nature makes me to believe in tomorrow.
I come back "home", it's all empty. I spend most of my days alone. I am not that bothered, after all, they took everything from me. Except your memory.
Two days ago, I had sex with someone. It wasn't even sex, it was just a forced physical interaction that I refused from the beginning. 
The next they I woke up crying. The shower didn't take away all my disgust. I felt assaulted, covered in dirt. I didn't want to be this way, to end up like this.
Or when I was so drunk in the club that I fell. And I had to talk calm, trying to hide the unbearable pain which was exploding in my body. I still have the bruises. In the same night I took a shower with all my clothes on, I felt so sick.
I am glad, however, that all these things happen because now, I am going to keep myself alone, in order to avoid this horrifying experiences. 
This is not me. I knew by then, just as I know now.
But there are so many things, so many thoughts, and there is no you.
Every time I feel so much disgust for the world, I remember that the world has you, so it can't be that bad.
I live with this deeply regret that I can't be with you and that I can't find a single soul who would treat me like I am more than an object, but I am trying to keep myself focused on things which really matter. 
Such us our memory, such as myself.
I am working on that, and I will make us proud.

Lotus

beauty of the world

"With such a hell in your heart and your head, how can you live? How can you love?" - F. Dostoyevsky 

A couple of weeks ago, I had this dream about you. 
I was sleeping with you on my chest. 
And then I woke up, and it was me, just me. But in the back of my mind, I was looking, once again, in those brown eyes which I got the chance to see for the first time 3 years ago, in the summer of my life. 
And I missed you terribly. 
I wanted to write, but I was tired of all these weird emotions. My body felt heavy, like you were still there. But I was, however, in peace. Because you'll always be my deepest silence, the dream of my life, the beauty of the world. 

And last night, I had another dream. I woke up without remembering it. I had this weird chaos in my mind, like I've been in some place, unable to remember why I was there and what I was doing. 
I took a shower and right there, covered in boiled water and hopelessness, I remembered my dream. It was you, once again. We were back together, after a long distance, maybe longer than this one. We were holding hands, and we were just the same. 
The same crazy kids who were lying on the same bench in the park, unable to imagine all that was about to come, creating dreams and lives in our minds. What if someone would have told us then about this madness? Now, when I'm thinking about my future, I am scared. Is it going to be crazier than this? 

When the memory of this dream hit me, I asked myself  "why". You're always in my mind, that's a fact, but the dreams about us are long gone. It's been years, after all. When I am awake, I don't romaticize us anymore, I don't build a future for us. Because it hurts and because it's not possible. But I think about you when I'm in my bed in the morning, when I see something that reminds me of that beautiful childhood of us or simply when I make myself some breakfast. But mostly, I remember about you when I can't endure my life. When people hurt me, lie to me, cheat on me, humiliate me. And I start crying, and then I think about you with anger and kindness, all at once. Because you were the only one who accepted me for who I was, who saw me and took me without asking for something back. Because for you I wasn't an object of desire. You didn't ask me for sex, you asked me about my dreams, about my deepest emotions. You were telling me all that's bad about myself, but not to drag me down, as they all do, but to help me grow. When I was bad, you were mad, because you thought I have the potential to be just great. 
I am not sure if you loved me, but I know that you wanted to know me and maybe, sometimes, to hold me. 
And I am so fond of you, when I think about this all. And I am so deeply disgusted by this present where all of that is gone, where I can't find anyone like this again and most of all, where I can't have you back. Where I have to deal with all of this pain and anger all by myself. 

Maybe that's why I dream about you and I wake up full of sadness. 

But let me tell you about me, because I am different now, on so many levels. 
I was in love with someone and after that, I have been depressed and I dealt with all of that by myself. It took me a long time and many nights of tears to take myself back there in the world, to breath in, and then to breath out. Telling myself "don't give up, don't give in, there is an answer to everything."
The pain from the inside went right out, starting to damage my friendships. It took just a couple of days to find myself lying on the floor, utterly alone. Somehow, I sorted it out. But I was already exhausted, insecure and damaged. 
Meanwhile, I had to take care of my degree. But I didn't. The stress, the panic and the anxiety made it all even worse. I don't know what I am doing anymore, how to do it, why to do it. 
I am not motivated anymore, some days I just feel that I am not capable at all. 
And then, I got out of money.
And I cried. Because I struggled to work, but I couldn't find any place for it. So then I had to spend all my days inside my room, my ugly, green pale room. 
And then I found myself in the arms of a guy that I didn't know anything about. Just because I wanted to be hold just for once, just because I wanted to be their definition of normal. I was sick of tears, tired of loneliness. I needed a physical thing now, just because I wanted to feel like a human, because I wanted to be kissed, because  I wanted someone to lie on my chest, to replace the pressure of the world. Because I am young, and I live a crazy life, and I had to adapt. 
It was just a couple of days until I heard the truth. The "truth" they said about me. That I am stupid, that all I am is a body. 
And it hurt me deeply. And I had to convince myself that they weren't right. I had to keep looking at them like I wasn't breaking on the inside. Maybe they are right, but even if they are, I still had to keep going, I still have to wake up and then go back to sleep.
And I cried and cried, and smoked and listen to music and walked around, day and night, just to keep myself busy.
And this is what I am doing now.
And then I am at my window once again, smoking, seeing the moon covered in clouds. And I think of you. Would you still care for me, if you would see me now? Would I still be here, if you weren't there? 
I am not sure who I am anymore, or what to do. 
Somehow, after all these years, you're still the only thing that I am sure about, my only refuge, the most beautiful part of my life, my eternal gratitude and my best friend.
But do I ever cross your mind.....

Ascunsa

saying goodbye

"We live in a rainbow of chaos." - Paul Cezanne.

Iubesc marea. 
Sa ma arunc in neinchipuita ei adancime mi s-a parut cel mai firesc lucru. Era ca o chemare de undeva din afara mea, ceva incontrolabil, depasind inimaginabil limitele mele umane.
Ratiunea, singurul lucru ce m-ar fi putut incetini din a ma arunca in cel mai sublim necunoscut, mi 
s-a parut pe atunci o notiune abstracta. 
Pentru ca aveam curaj. 
Fiindca definitia tineretii nu era alta decat nebunia momentului, haosul inimii parea sa-mi dicteze pasii, sa-mi ghideze, de fapt, toata existenta. 
N-am vazut pe atunci ce furtuna nebuna strabatea marea si n-am putut, nici macar sa ghicesc, ceata sufocanta de la celalalt mal. 
Eram imbatata de un albastru nefiresc de frumos, de niste emotii puerile care infloreau in mine zi de zi, asemenea unui lotus.
Lotus...
M-am aruncat in mare si aproape ca m-am inecat. Poate ca nu este niciun "aproape", poate ca, intr-adevar, am murit si traiesc un vis, dar nu este visul meu.
Fiindca obisnuiam sa visez frumos, in aceasta imagine tulbure a vietii mele, abia pot sa respir. Am plamanii scufundati in tutun si in apa sarata careia i-am atribuit numele tau. 
Nu mai pot sa gandesc lucid, astept finalul fiecarei zile pentru ca, desi vesnic izbita de amintirea ta,  tigara fumata la geam, vocea lui Frank Sinatra pe fundal si cerul senin al noptii ma fac sa-mi amintesc ca inca exist. Singurele clipe in care, ravasita dupa o alta zi, pare ca ma regasesc undeva, pe cel mai pustiit tarm al lumii. 
Sunt o epava. Delirez la infinit si mi-e dor de mare. 
De tine, de entuziasmul si bucuria pe care obisnuiam sa le simt cand ma scufundam tot mai mult, inconstienta, pierduta. 
Acum m-am trezit si ma doare. 
Acesta fiind motivul noptilor mele tarzii si sufletului meu amortit. 
Sunt singura si ma debusoleaza sentimentul ca, inconjurata de oameni pare ca ma simt si mai incremenita. 
Care ar fi, in fond, solutia la o problema numita "tu" ?
Ieri am vazut o poza cu tine. Sau poate a fost acum doua zile, sau intr-o alta viata.. nu mai stiu. Timpul isi pierde insemnatatea, cand nu te bucuri de el in niciun fel. O zi e doar o zi, o ora e doar o ora, amintirea ta este, se pare, singurul meu ceas.
Un ceas care merge inapoi, infigandu-si sagetile in sufletul meu obosit. 
Pareai fericit. Am inceput sa plang insa, de aceasta data, nu stiu daca am plans din cauza propriei mele nefericiri sau fiindca zambetul tau este oxigenul dupa care tanjesc, ca orice om inecat. 
Vazandu-ti sclipirea de bucurie capturata in fotografie, aproape ca am uitat cine esti si ce am ajuns sa fiu eu, din cauza ta.
Pentru cateva minute erai din nou copilul care dormea cu capul pe pieptul meu, in prima zi de toamna. Erai cei mai frumosi ochi pe care i-am vazut vreodata, stand deasupra mea, zambit copilaresc in intimitatea serilor noastre. 
Auzeam din nou vesnica noastra melodie de fundal si simteam in piept racoarea acelor dimineti de vara, cand rataceam de nebuni pe strazile goale. Si-mi amintesc cat de plina ma simteam eu. Si ce frumoasa era marea, si ce frumos erai tu. Atunci si intotdeauna. 
Sunt momente cand as vrea sa retraiesc acele clipe in care eram infatisarea delirului sau cel putin sa le uit, sa sterg orice urma de bucurie, pentru ca tristetea insuportabila de acum sa nu mai aiba nicio continuitate. 
Dar fiindca nu se poate savarsi niciuna din aceste dorinte absurde, nu pot decat sa-mi iau ramas bun. 
Au trecut prea multe luni traite intr-o singuratate desavarsita. 
M-am trezit tarziu atat de multe dimineti, incercand sa raman tot mai mult in inconstienta somnului, fiidnca m-am saturat sa-mi amintesc...
In alte nopti, cand adorm gandindu-ma la viitorul pe care nu vom ajunge sa-l traim impreuna, te visez. Te vad fericit cu altcineva. 
Insa stiu ca acestea nu sunt doar scenarii imaginare generate de mintea mea pierduta in disperare, ci o realitate la care incerc sa ma acomodez. 
Nu cred ca am sa inteleg vreodata care ti-au fost motivele.
Cum ai putut sa strangi in brate o fata care te iubeste mai mult decat s-ar putea vreodata iubi pe ea insasi si sa minti. Si sa nu te doara si pe tine. 
Nu am sa stiu niciodata de ce si cum am ajuns aici, intr-o viata pe care mi-e greu s-o numesc a mea. 
Am vrut sa fii fericit, cumva, inca vreau. In scurtele momente cand uit inghetul prin care incerc sa ma misc. 
Nu m-am considerat niciodata un om egoist, as fi vrut sa te stiu fericit, sa stii ca te iubesc si ca asta nu se va schimba. Dar cat imi doresc, acum, sa uit de toate acestea.
Nu-mi amintesc sa fii trait vreodata un chin mai mare, o umilinta mai adanca. 
De aceea, in prima zi a unei alte luni de iarna, imi iau la revedere.
Pe atunci imi doream sa nu trebuiasca niciodata sa spun cuvinte atat de grele, azi imi doresc sa nu te fi cunoscut deloc. Poate ca asa as fi putut sa dorm si sa traiesc.
Nu mai am energie sa fiu tulburata de manie, nici timp sa ma mai adancesc in vise imposibil de atins, nici in gandurile astea sufocante...
Deci ramai cu bine, intr-una dintre cele mai dureroase secvente ale vietii mele.

Ascunsa

Tu cine esti

                                                        "It was all a dream."

M-am gandit astazi la posibilitate de a te uita. 

La toti anii care vor trece fara sa te mai aud, sau macar sa te mai vad, din intamplare, pe vreo strada de la marginea orasului. 

Ma sperie toata aceasta idee, ca m-as putea trezi intr-o oarecare dimineata dorindu-mi sa-ti recreez chipul in interiorul mintii mele si sa-mi dau seama ca nu mai stiu cum. 

Poate ca mi-ar face mult bine..sa te uit. Dar n-as vrea. 

Tu, cel mai incredibil lucru care mi s-a intamplat vreodata, sa dispari, cu tot cu nebunia devastatoare pe care ai lasat-o in urma ta. 

Prima mea iubire, cel mai bun prieten al inimii mele, linistea, durerea mea cea mai adanca. 

Inca imi amintesc rasul tau, umerii tai largi, usor aplecati, vechea ta tunsoare. 

Zilele toride de vara, cand zburdai pe strada ca un copil nedespartit de nebunia lui, frigul diminetii, briza marii, noi doi.

Inca o data, este frig afara. Trebuie sa tin geamul deschis, sa se piarda in inghetul iernii fumul tigarilor care-mi chinuie plamanii dar imi amortesc tumultul de ganduri despre tine, despre noi. 

Privesc in gol si ma intreb, fara speranta, oare ce mai faci.

M-am intrebat azi, ca pentru prima oara, daca mi-ar placea de tine, cel care esti acum. Trebuie sa te fi schimbat, caci viata nu trece pe langa noi fara a ne modifica compozitia inimii, gandurile, si tot 

ce-am crezut vreodata ca suntem. 

Eu sunt o alta acum, probabil mai rau decat am fost vreodata, tu cine esti?

Imposibil de raspuns la aceasta intrebare dar stiu bine ca, oricine ai fi astazi, te-as iubi probabil cu aceeasi intensitate. Poate ca te-as iubi, de fapt, mai mult.

Sunt zile cand imi doresc sa nu te fi cunoscut, cel putin nu atunci. De ce nu ne-am intalnit, oare, 

intr-un viitor indepartat, cand timpul, viata si noi insine ne-ar fi permis sa fim impreuna? 

Poate ca acum, in mijlocul durerii crunte pe care trebuie s-o indur din zi in zi, in valtoarea de confuzie in care ma scufund, ai fi putut sa-mi fi alinare, cel mai frumos refugiu. Dar poate ca, daca erai aici, nu mai era necesar sa scriu despre niciun fel de durere, caci ce-ar fi putut sa ma doara cand as fi gasit, in trasaturile tale delicate, toata fericirea lumii...

Dar te-am cunoscut intr-o copilarie indepartata, fara sa stiu ca aveai sa-mi rastorni tot viitorul, fara sa-mi imaginez ca n-am sa mai respir fara sa ma gandesc la tine. 

Esti prezent in fiecare dimineata cand incerc sa dorm mai mult, doar ca sa uit tot adevarul asta care ma ingrozeste...Cele mai rele sunt, in schimb, diminetile cand trebuie sa ma trezesc, sa execut masinal toate indatoririle omenesti, fara nicio urma de fericire, fara pic de curaj..

Toate aceste dimineti menite sa fie date uitarii, doar ca sa ajung la deznodamantul fiecarei zile ca sa rememorez, intr-o incercare disperata de a ma despinde de realitatea mea insingurata, toate amintile cu tine...Acelea au fost, probabil, cele mai frumoase zile ale vietii mele, ma izbesc intruna de zidul tot mai inalt care ma desparte, acum, de ele. 

Imi dau seama ca sunt patetica. As fi vrut sa fii mandru de mine, dar m-am pierdut. 

Oameni au venit si au plecat, au rupt din mine si m-au lasat singura, intr-o balta de sange. Grijile si responsabilitatile imi bat la usa din ce in ce mai insistent, ma pierd din ce in ce mai mult.

Mai stii cand visam sa inchiriem un apartament mic in Bucuresti? Eu m-as fi dus la scoala, tu te-ai fi dus la munca. Ne-am fi regasit undeva, la apus, intr-o camera ingusta. Mi-as fi baut ceaiul, tu ai fi mancat o madlena. M-as fi grabit sa-mi fac temele, doar ca sa am mai mult timp liber sa privesc cu tine tavanul de un alb murdar al camerei noastre mici, in timp ce am fi povestit despre tot si nimic. 

M-as fi plans despre cat de greu este sa memorez atata informatie, m-ai fi incurajat spunandu-mi ca, orice s-ar intampla, stii ca am sa ma descurc. Ti-as fi vorbit despre o carte pe care am citit-o candva, de mult. Tu ti-ai aminti despre o fata sau doua cu care la un momentdat, in copilaria ta haotica, ai intretinut relatii intime. Subiectul m-ar face sa-ti vorbesc despre dificultatile pe care le intamplin eu, cand e vorba despre aceste conexiuni fizice atat de firesti pentru oricine altcineva. Ai rade de mine iar eu as rade inapoi, fiindca, desi diferiti, m-ai intelege perfect. Poate ca n-as mai fi fumat tigari, caci tie nu ti-ar fi placut, iar eu n-as avea, in fond, nevoie. Mama ar plange mai putin, caci, in ciuda inevitabilelor neplaceri ale vietii care m-ar fi inconjurat din cand in cand, m-ar fi stiut in siguranta si, la finalul oricarei zile, linistita alaturi de tine. 

Am ramane usor fara bani, dar as fi renuntat oricand la lucruri materiale mai putin necesare pentru a-ti cumpara tie, din cand in cand, ceva de la McDonald's. Tu ai fura vin alb de la munca, pe care l-am fi baut seara, pe stomacul gol. Am rade de absurditatea vietii noastre, am rade mai mult de incapacitatea mea de a ma comporta ca o fiinta normala. 

Te-as fi invatat engleza, istorie si romana..din putinul pe care-l stiu si eu. Dar pe tine te-ar fascina iar aceasta bucurie a ta inofensiva, mi-ar incalzi inima, ar aprinde in mine pasiuni descrise, de-a lungul atator veacuri, de fel si fel de poeti. 

Ti-as fi povestit cum, intr-o zi, cand dorul de tine era prea greu de indurat, m-am apucat de citit poezie. Cum imi umpleam inima de iubirea altora pentru a putea descrie mai tarziu, iubirea mea pentru tine. Claudiu n-ar fi avut puterea de a-mi frange inima, l-am fi sunat, din cand in cand, sa-i povestim despre viata noastra nebuna in capitala iar daca m-as fi indepartat de telefon, a-ti fi facut glume indecente pe seama mea. Le-ati fi facut, de fapt, si fara sa ma indepartez... 

As fi ras. 

L-as fi chemat in vizita si m-as fi straduit sa fac o cina cel mult comestibila pentru tot trei..am fi ras din nou. 

Si am fi luat-o, in fiecare zi, de la capat. 

Dar vezi..nimic n-a fost sa fie asa.

Tu ai plecat, apoi te-ai intors. Eu am plecat..si am ramas acolo. Claudiu a avut sansa sa-mi distruga orice ramasita de curaj si bucurie si a si facut-o. Ma intreb daca ai auzit...Ma intreb daca ti-a parut putin rau, imaginandu-ti declinul meu emotional, inceput de tine si amplificat de altii..

Poti, intr-adevar, doar sa-ti imaginezi. Adevarul este, insa, mult mai greu de inteles. 

N-ai sa stii niciodata furia care mocneste in mine cand ratacesc dintr-un loc in altul, fara sa gasesc o casa nicaieri. Singuratatea mea tot mai crescanda, tot mai multe tigari fumate, lacrimi zilnice, sfarsite uneori cu un urlet spre nicaieri..Nu ma aude nimeni, nu ma intelege nimeni.

Tot mai multe ore de somn, intr-o incercare penibila de a evita realitatea. Singura in camera mea, incapabila sa lupt pentru un viitor pe care nici nu-l mai vreau. Fara vise, dorinte sau idei.

Cartile stau acum inchise pe rafturi, nu vad niciun rost in a le deschide. Cuvinte mor si infloresc in minte, lacrimi si tacere. 

Distanta in familie, incapabila sa-mi mai recunosc prietenii, sa-i mai accept, sa-i mai iubesc. 

Plina de dor, furie si dezamagire. 

Caut psihologi, cumpar tigari, ma gandesc sa-mi fac suvite..

Vreau sa vizitez Italia. Dar nu chiar.

Nu mai vreau nimic. Nici macar sa traiesc.

De ce nu ne-am dus la Bucuresti? De ce nu ne-am petrecut tot restul zilelor astora mizere intr-o camera mica cu tavanul alb murdar? Cat de fericita as fi fost. Dar iata-ma.

Acesta e prezentul, aceasta sunt eu.

Mi-ar placea sa stiu cine esti tu... te gandesti vreodata la noi, la visul de a ne muta in capitala, ca doi copii pierduti in lume..Dar ce conteaza, atata timp cat ne-am fi pierdut impreuna...

Ascunsa

17 Decembrie 2017 

Au trecut fix trei luni de cand te-am vazut ultima oara. 
Imi amintesc ziua aia si cat de mult mi-am dorit sa nu fie acela sfarsitul. 
Azi, daca as putea sa ma intorc in timp, as opri totul acolo. 
Inainte sa se distruga toate amintirile frumoase cu niste rani pe care nu am cum sa le mai vindec. 
Sa termin tot atunci, cu acel ultim sarut. Cand credeam ca esti un om, daca nu bun, cel putin empatic.
Am inteles ca nu esti nici una, nici alta.
M-ai mintit de fiecare data. Ti-ai batut joc de mine. De ce ? 
Ti-am oferit tot ce am avut si chiar mai mult. Te-am iubit si te iubesc si ma doare chiar si sa respir, stiind ca n-am sa te mai vad, stiind ca pe tine nici macar nu te intereseaza.
Dar am invatat cateva lucruri.
Iubirea este cel mai gresit sentiment. Toate eforturile din lume n-or sa insemne nimic daca tu nu insemni nimic. Iar eu n-am insemnat, niciodata. 
Vorbele sunt nimic mai mult decat niste cuvinte spuse doar sa umple taceri care ar face, uneori, mult mai mult bine.
Oamenii mint si pleaca. Si nu le pasa.
Dar cea mai importanta lectie este aceea ca, o a doua sansa, nu trebuie sa existe. 
Te iubesc si am sa plang toata viata gandindu-ma la lucrul asta. La toata umilinta si durerea. 
Speram sa fie altfel. Speram sa fim altfel.
Acum sper doar sa raman impasibila la orice lucru care ar putea sa urmeze. Durerea aceasta este prea crunta, prea greu de descris. Fiecare zi incepe si se sfarseste cu lacrimi. Ma intreb cum este, fiecare zi, pentru tine. Cu siguranta fara niciun gand despre mine. 
Si e in regula. 

Ascunsa

happy for both of us

11.12.2017
2 am 

I didn't see this coming.
All this pain that  I can't handle anymore.
Just me and the stars. 
Just me and my cigarettes.

I assume that now you're happy for both of us. 
I was just hoping for us to end up being happy together.
I am hurt. By you, by God, if there is actually any. By life itself. 
I can't cry anymore. Or sleep, or write, or live. 
I can't get rid of these feelings and I can't get rid of myself either. I am so in love with you. Why didn't you love me back. 
Maybe love would have been too much. But you could have been kind. Emphatic. 
Nobody forced you to lie to me. To use me and then to get rid of me after everything I was willing to give you. To give to us. I thought you were telling the truth. 
Probably because I would have never lied to you. You or anyone else. I would have never did to you what you did to me.
And at the end of the day, I still do love you.
And I hate myself for this. And for not being good enough.  And for the fact that I don't know where to go or what to do. Cause no matter how far I went, I still can't find my place. And I can't stop believing that my place was next to you. 
I hate the summer when we met. I hate the first summer and I hate the last one.
I hate this year, I hate God for allowing this to happen.
But I can't hate you.
I can only hate myself and this stupid faith.
I am angry, hurt, alone.
Are you happy for both of us?
I don't know what's happening. Why do I have to wake up every morning in this thing that I can't even call "life". 
So many questions. And as always, no answer.
I am not sure what hurts me most. What you did or the fact that now there is no turning back.
The fact that I am going to go through all this mess by myself till the end of time.
And that you forgot. 
It's fine. Be happy for me too. Don't even think about how much pain I have to endure because of you. About the fact that everything will be the same from now on. The same amount of shitty days, one after another. 
But thanks God you're happy.
I am so sorry I couldn't be a part of that happiness. That I am going to miss you forever. And that this fucking year, this summer will follow me till the end, like a scar. 
I don't have words left. I have just memories. Which hurt me more than I could explain to you, to me or to anyone else. 
Thank you for showing me that I am unworthy and stupid. All at once. I needed to see who I really am. 

mess

"Most days I wish I never met you because then I could sleep at night and I wouldn't have to walk around with the knowledge there was someone like you out there." - Good Will Hunting

 Sitting on this green chair. Thinking, thinking, thinking. At you. Always.
I'm not sure why I love you in this confusing way because, at the end of so many days I went to sleep knowing that you don't love me back and that I will have to let you go at some point, to find your real happiness, with a real person. I am, after all, a scared and confused mess. 
But how much I wish you could have loved this mess. 
Maybe I am too in love with your eyes. So green. Forest. I think I will remember that moment forever. You had your head in your hands and you were looking at me. One of the most beautiful things I have ever seen. That green. 
Or maybe I liked your soft skin, your dark hair and how grumpy you were in those crazy mornings. 
I know, baby. 

That I will only call you "baby" in my head from now on. In my letters. In my heart. 
You hurt my feelings, I thought you were a little bit different. I wish you were. My feelings are so heavy that my chest is just a broken glass now. But you're not the first one who break it. Maybe this is the biggest problem... this endless story of disappointment. 
I don't know what is so wrong about me that I have to end up like this every single time. 
Maybe it's my face, my body, my mind. Maybe it's the whole me. 
I am tired. 
I want your arms around me, to make me forget what just happened. Life just happened. My life. Such a mess. 
I want to cry all the time now. I can't stop remembering us. Maybe it's because I have never forgotten. 
I can't put it into words anymore. It's just too much. But I love you, and I miss you and God knows how much I feel everything, how deeply. But people don't need this. It seems like I'm in the wrong place, at the wrong time, always. 
An endless wrong.  
I have too much hate for myself now and I can't stop. And I'm alone. And sad. And broken.
You're there, so much better than me I assume. 
But I still love you and you know it, you'll always know. 
And I'm sorry that love is all I have to offer. I'm so sorry for being who I am.

Ascunsa

doi ani/cinci luni/opt zile

" For you I keep dairies of loneliness. For you I have not written poetry in a long time..." - The wife by Royla Asghar

Noiembrie, 2017 / away

M-am gandit la tine doi ani, cinci luni si opt zile. Nu cred ca are rost sa mai numar, stiind ca nu se va sfarsi, probabil, niciodata. 
Noi doi, ce cliseu. 
Cine s-ar fi gandit ca tu, cea mai nebuna furtuna a vietii mele, vei ajunge sa-mi fi cea mai intensa liniste ? Poate ca sunt prea departe acum sa revad la nesfarist toate locurile purtatoare de doi. De noi doi. Traiesc niste clipe complet neasteptate. Sunt inconjurata de tot felul de oameni, atatea voci imi strabat auzul in atat de multe zile incat simt ca ma ratacesc de propria-mi fiinta. Fel si fel de obiceiuri, nu toate ar fi recomandate de medici... Atatea preocupari si visuri fara fond, dupa-amiezi petrecute in pat, devastata de o oboseala in special emotionala, relaxata doar de culoarea cerului, de care ma minunez parca tot mai mult. 
In primele zile ale noului meu inceput, am deschis ochii si m-am trezit in cea mai trista bucatarie. 
Suna ca un film prost facut, exact ca cele despre care trebuie sa scriu eseuri. Dar asta este o cu totul alta poveste...
Nu ma intereseaza culoarea impresoanala a unei mobile mult prea vechi ci doar caldura care lipseste, acea atmosfera pe care oamenii o zmulg din ei insisi si o atribuie unui loc. Am inceput sa plang amintindu-mi de tine.
Sunt destule lucruri pentru care as putea sa plang chiar acum, pentru care mi-ar face placere sa ma duc in padure si sa-mi golesc inima intr-un trunchi de copac, fiindca m-ar intelege mai bine decat orice persoana, insa nimic nu mi-a atins cele mai mari adancimi ale sufletului cum ai facut-o, intotdeauna, tu.
Imi place seara asta. Si toate cele in care ti-am scris. 
Vorbesc cu chipul tau din mintea mea si stiu cat de bizar suna totul. Poate ca pana la urma am innebunit. E totul atat de confuz incat traiesc cu temerea ca m-as putea trezi maine, nefiind sigura care-mi este numele. Nu m-am mai gandit la mine de mult. Nu stiu cine am devenit sau am fost, unde ma indrept sau daca doar stau pe loc, ce oameni vor ramane, de ce vor pleca atat de multi... Nu inteleg ce vreau, de ce sunt aici sau de ce nu mi-am gasit locul in alta parte. Dar tu imi esti refugiu. Si dor. Si groaza. 
Nu stiu care din toate acestea ma sperie mai tare. 
Nu am cui sa-i spun tot ce nu stiu sa exprim, nu-mi amintesc nicio bucurie a vietii mele fara sa fii si tu inclus in ea. Poate ca nici nu erai acolo fizic insa orice experienta te include, automat, si pe tine. Esti sinceritatea mea absoluta. Cand ma uit pe geam, la ce forme ciudate au crengile copacilor pe un cer imbibat de lumina palida a apusului, mi-amintesc de noi. In alte zile ma intreb ce mai faci. Mi te imaginez razand. Uneori indraznesc sa ma gandesc ca te uiti si tu la acelasi cer, in acelasi timp, si te intrebi daca impartasim aceleasi temeri...dar nu te-as ierta niciodata daca nu te-ai uitat in tine insuti sa stii ca mereu voi fi acolo. 
Alteori imi vine sa plang. Adesea ma abtin, pretind ca nu ma mai doare la fel, dupa atat de mult timp. Dar ai fost si ai ramas vesnicul meu regret. 
Ma intreb si azi, de ce n-a fost sa fie. M-am gandit ca poate ma asteapta lucruri mai mari, ca poate intr-o zi cineva se va uita la mine si va intelege, asa cum faceai tu, ca nu va fi intotdeauna atat de dificil. N-am ajuns niciodata la aceasta unica incurajare a mea. 
As vrea sa mai stam o data pe plaja, sa-mi spui ca poate te-am dezamagit. Ca poate sperai sa fac mai mult, sa am mai mult, sa fiu mai mult. Ca aveam potential, visuri si planuri. Ca nu paream omul care sa planga ani intregi doar pentru ca viata a facut o gluma si i-a pus in cale nimic altceva decat un alt om. Mi-ar placea atat de tare sa ma asculti. Nu vreau sa ma incurajezi, sa ma atingi, sa ma iubesti. Am renuntat de mult la sperante desarte, dar mi-as da ani din viata doar ca sa ma mai asculti o data. Poate-mi sunt gandurile puternic influentate de carti...de povestile de dragoste ale altor oameni, caci trebuia sa-mi alung nefericirea umplandu-mi viata de un romantism strain.... e doar imaginatie sau....
Cred ca nu vom stii niciodata. 
Esti cea mai neasteptata liniste.
Sentimentul ca la un momentdat in viata mea m-ai vazut, m-ai inteles si m-ai ascultat imi da stabilitate. Fiidnca stiai cine sunt. Cu incapatanari, defecte si sperante. Acel sentiment ca poate m-ai placut putin fix pentru ceea ce eram, nu pentru ceea ce lumea si eu insami ne imaginam ca sunt. Nu am nicio idee de unde sa incep si ce trebuie sa inchei. A fost fractiunea aia de secunda atat de sublima, cand am crezut ca respir o data cu tine in cea mai delicata armonie, singurul moment cand mi se parea ca e totul complet. 
Nu am mai avut niciodata acel sentiment de "intreg". Mi se pare o imposibilitate acum sa invat limbi straine. Sa memorez informatii. Ti-am spus, oare, ca nu mai citesc? Ca nu mai scriu? Ca nu mai stiu ce sau daca iubesc ? Si ca nici pe mine nu ma iubeste, de altfel, nimeni ? M-am schimbat. M-am pierdut. Ma mai regasesc, din cand in cand, gandindu-ma la tine.
Dar poate ca am innebunit. 
Poate ca am nevoie de psihiatrii si de oameni care mi-ar putea lua mintile si le-ar aseza unde ar trebui sa fie. Departe de tine, de copilarie, de povesti de dragoste atat de neimplinite. Si inca am genul asta de povesti.... poate ca nu stiu sa invat. 
Nimic.
Incep sa ma intreb daca sunt, intr-adevar, in toate mintile. Poate ca nu mai esti odata ce incepi sa te intrebi. Poate ca n-am fost niciodata. 
Poate ca "poate" ma oboseste prea tare. 
M-as intoarce acasa cu toate bagajele din lume. Dar singura casa in care am fost fericita a fost acolo, pe plaja, cu tine. Sunt, deci, doar un om ratacit. 
Vreau sa ma primeasca cineva in casa lor....sa plang pana poimaine. Sunt epuizata. Descurajata. Satula de tine, de mine si de toata lumea asta in care nu-mi gasesc linistea. 
Vreau sa ma uit la cer si sa plang. 
In seara asta este albastru inchis si amar. Dar sunt cativa nori albi, neclari, vor sa se ascunda sau sa iasa la suprafata ? 
Doi ani, cinci luni si opt zile.
Inca o zi de saptisprezece.

Ascunsa

we always knew

"And the poem, I think, is only your voice speaking." - Virginia Woolf 

It gets hard sometimes to find the right words, the right language and almost impossible to find the right people. 
I'm so far away now, in that fragile second which separates an old day from a new one, it makes me feel like I live the past, the present and the future in the same time. 
I'm sitting by the window, I'm looking at the sky, the wind is gone now, it's just a quite night of October, the lights cover the stars, you cover my mind, my soul, the quite human being that sometimes I dare to call "myself". 
But baby, I always knew. 
I never thought about myself as being what you need, not even what you want. But life put me there, and I couldn't leave anymore, because your presence has started to have an intense shape in my mind and I started to think about you, not all the time as a lover, but as someone who would keep your head in her lap, covering your face with the touch of some fingers which love your skin, and your lips, and the fact that you exist. For me, it was intense and, as it always is, confusing. 
But I always knew that you will never remain in my lap, not even in my deepest dreams because now I know, just as I know that above me are some powerful stars, that who I am can't try to figure out who you are for so long. 
I wanted, I tried, as I always do. 
I'm tired, lonely, but not exactly sad. 
I miss you already.
 I'm trying to avoid my own thoughts, the ones that are telling me how I'm going to spend the rest of my life without you and without the one who changed everything. It terrifies me. I know I must let go, cause you are not even concerned about tomorrow, about how you are going to feel knowing that I won't be there anymore. That I'm not. Not in the mornings, when it's too hard for you to wake up, not in the nights, when it's too hard for me to fall asleep..
But I will let my mind to wander to a memory that my heart has chosen.
The day when I saw you after two years of not knowing anything about you. I had forgotten how dark your hair is, the forest that you keep inside your eyes, the softness of your cheeks. Later, I remembered the sweet taste of your lips and my ribs recognized your hands when you were touching my so imperfect body. 
It felt good every time. 
I don't know why you've been in my life, which is the lesson, but I surely know that I'm going to miss it, among with so many other things that exist inside of you. 
I don't think I have ever got the chance to fully know you, I can't tell too many things about your past, or about what you feel. I wanted to respect your desire of solitude, because I knew that, despite of our silence, you recognized my unselfish love. I wish you would have feel the same about me. 
But I always knew that you didn't. That you don't. 
I'm not mad anymore. Not on you, not even on him. I am disappointed of how things turned out, of who I am, of who I couldn't be for you and, sometimes, I am trying to fall asleep without blaming myself over and over again. In some days, I fight with my memories. With the clear shape of you which I have in my heart. The one that is dragging me back to a long nostalgia. And then, I am sad. 
I only hope that, later in life, I will be able to understand what went wrong, what is wrong with me, why I couldn't keep you more, why I couldn't find myself. 
But I am in a beautiful place, in the middle of a difficult life which somehow I enjoy because it gives me the freedom that I wanted all the time. I'm grateful because I know what it means to be here, I'm happy because I know that this time is not coming back. Just like you.
It's been a while since I had been writing, I had too many things to say. So many that I just decided to keep them in my heart, but you, I always have to put you on paper. I can't handle you by myself, I have to scream to this destiny, to this white sheet, to release my heart just before tomorrow.
I also wanted to say goodbye, cause I have never got the chance.
But baby, you always knew. 
My love for you will be a mark on my youth, on my being. I hope that, in the darkest days of your life, you will know what a light in my soul is this love of mine and maybe, just maybe, it will light your life a little bit too. 

See you at the end of times, 
Ascunsa

Goodbyes

" It is a lonely feeling when someone you care about becomes a stranger." - Lemony Snicket

24 Septembrie 2017, Home



Ultima seara acasa. Prea multe sentimente, confuzia a degenerat uluitor dar nu se compara, totusi, cu teama. Si nici macar aceasta, cel mai greu simtamant de carat pentru suflet, nu se compara cu acela pe care-l am stiind ca te las in urma.
Totodata, se desprind de mine o multime de oameni in preajma carora prinsesem radacini mult prea adanci desi, de prea multe ori, nu mi-au crescut si ramuri. Iar apoi vine ziua cand te gasesti fortat de imprejurari, destin sau pur si simplu de nebunia vietii, sa rupi aceste legaturi, deseori permanent. Desi distanta, tacerea si timpul demonstreaza existenta acestei divizari, inima si mintea cunosc tainele unor trairi care obisnuiau sa ma faca fericita, sunt pastratoare de amintiri care se agata cu incapatanare de timp, in ciuda trecerii lui socant de rapide. Sunt oameni care au jucat un rol semnificativ in dezvoltarea mea, astfel ca, aflandu-ma in pragul unei singuratati subite, nu sunt convinsa ca stiu cum sa ma descurc.
Dar oare n-am fost eu, intotdeauna, singura ? Poate ca toata aceasta distantare nu reprezinta decat confrutarea mea cu un adevar pe care l-am evitat pentru ca constientizarea ar fi fost mult prea dezolanta. In anumite momente de luciditate reuseam sa-mi dau seama ca tu si eu suntem cu adevarat o poveste incheiata. Ca eu si C. vom ajunge pana la urma de unde am plecat, revenind la cei doi straini care candva nutreau oarece sentimente unul pentru celalalt, sau poate eram doar eu.. ? 
Prieteniile se sfarsesc iar la deznodamantul unei zile raman doar eu si o camera noua. Conturul unei vieti noi nu prea reusesc, insa, sa-l descifrez, este acoperit aproape in totalitate de amprentele trecutului, sau poate este doar un vesnic prezent nefericit. 
Ce ma raneste in profunzime este, in fapt, incapacitatea mea de a spune la revedere si nepasarea voastra de a lua voi insiva aceasta initiativa. Oare niciodata, cand inchideti ochii, nu vedeti si voi toate acele zile si nopti, apusuri si rasarituri pe care obisnuiam sa le veghem impreuna ? Cand va este dor de ochii mei, va puteti abtine sa nu va lasati pleoapele sa cada intr-o visare nedeslusita, patrunzand parca in culoarea lor, pentru a reveni mai apoi asupra buzelor, cautand cu si mai multa incapatanare sunetul vocii? Nu ascultati melodii, rataciti in cele mai bizare amintiri, lucruri pe care mintea n-ar trebui sa fie suficient de incapatoare sa le pastreze, pentru ca mai apoi sa constientizati brusc mizeria ingrozitoare in care va complaceti, sa devina insuportabil orice sunet, sa rupeti firul amintirilor si sa incepeti sa scrieti toata aceasta furie salbatica, toata aceasta repulsie fata de insasi existenta pentru ca n-a facut posibila nicio fericire in doi ? Oare ma gandesc, cu adevarat, doar eu?
Ma gandesc la voi caci mi-e frica sa ma gandesc la mine. Si la viata mea, atat de departe si pe nedrept separata de a voastra. 
Teama ma sufoca pana cad intr-o moleseala care se sfarseste doar cand reapar rabufnirile de regret si neimplinire. Oscilez astfel inte resemnarea caracteristica celui mult prea obosit pentru a mai incerca sa inteleaga, sa-si explice, sa se ierte pe el si lumea intreaga si accesele de furie ale celui care inca mai are curaj sa spere, care inca crede ca, undeva intr-un viitor foarte indepartat, va reusi sa schimbe ceva. Dar viitorul este acum iar eu sunt tot aici. Tot cu gandul la voi, tot prinsa in imaturitatea mea definitorie, in neputinta mea de va trata asa cum voua nu v-a fost greu s-o faceti cu mine, in incapacitatea mea de a pleca fara sa va urez un ultim gand bun, un ultim la revedere.

Ascunsa

 

Despre septembrie

" I have so much of you in my heart. " - John Keats

Aceeasi casa, aceeasi priveliste de atatia ani.
Doar sentimentele sunt mereu altfel, doar bucataria e putin diferita pentru ca acum miroase, din ce in ce mai des, a tutun. Ce ai spune despre mine daca m-ai vedea acum fumand, ascultand linistea noptii ce ma inunda prin fereastra si cum imi tremura mainile deasupra tastaturii pentru ca, ca de obicei, nu sunt sigura de lucrurile pe care ar trebui sa ti le mai spun. Dar daca nu as scrie pentru tine n-as stii s-o fac nici pentru mine. 
Nu ma pricep sa fiu singura dar imi place sa fumez noaptea pe scara din fata casei si sa ma gandesc la toate intamplarile anterioare si la ce impletitura ciudata de evenimente este viata.
Imi dau seama ca va trebui, candva, cumva, sa ma opresc din a-ti scrie lucruri care nu te mai privesc, care oricum vor ramane undeva suspendate in timp, fara sa le afli vreodata. 
Stand pe scara ma gandeam la cum ma plimbam cu rolele cand eram mica. In acelasi loc. Cu mult inainte sa mi se intample nebunia de a te cunoaste pe tine si pe toti ceilalti care au contribuit la transformarea mea in cea care sunt astazi. Mi-e dor de zilele alea cand conta doar sa nu cad, cand puteam sa ma plimb de dimineata pana seara concentrandu-ma pe nimic altceva decat echilibru. 
Si acum tot un echilibru, insa este unul mult mai greu de gasit, aproape imposibil de pastrat. 
Nu stiu cand a inceput sa-mi placa sa fumez atat de mult. Probabil tot in vreo seara cand mi-era dor de tine. 

1 Septembrie

Mi-am inceput toamna intr-o maniera bizara. Eu si C....
Cine s-ar fi gandit vreodata ? Acum doi ani eram sigura ca nu ni se vor mai intersecta drumurile vreodata dar iata-ne aici. 
Prima zi de septembrie iar noi privim tavanul camerei mele. Ce vara neasteptata s-a mai dus.
 A inceput inca o toamna. Una care nu va fi ca toate celelalte, cel putin nu pentru mine. Nu prea am dormit in dimineata aia, preferam sa-l privesc pe el. Imi place sa ma uit la oameni cand dorm, sunt atat de linistiti, pierduti intr-o lume doar a lor, departe de toata nebunia pe care o poate cuprinde o zi, separati de ganduri, de amintiri si de toti oameni de care ne este, involuntar, dor.
Nu m-am  simtit niciodata obosita dupa ce am vegheata, o buna parte din noapte, asupra somnului altcuiva. Mi se pare o experienta care te umple de o liniste aparte, sa fii singurul om din lume care vede cum pieptul urca si coboara lin intr-o respiratie perfecta, cum buzele se mai misca din cand in cand, cum genele raman nemiscate in timp ce noaptea se scurge treptat. In noaptea aceea, acum fix o vara, te priveam dormind si pe tine. Nu cred ca te-am vazut, vreodata, mai frumos de atat. De o vulnerabilitate venita parca dintr-un cu totul alt tu. Unul pe care, daca ar fi fost posibil, l-as fi iubit chiar mai mult.
Nu cred ca am trait vreodata un somn mai placut decat acela de a ma uita la somnul altcuiva. 
Iar apoi ferestrele care se lumineaza alene, anuntand o noua zi. Mi-ar fi placut sa ramana noapte. De ce sa nu stam asa, blocati intr-un intuneric complet ? 
O noua zi nu inseamna decat ca nu mai am timp sa privesc in liniste, ca va trebui sa ne ducem pe drumuri separate, ca am mai ramas doar cu o amintire, cu un moment blocat in memorie, o stafie a mintii. 
Dimineata s-a trezit greu dar cand a facut-o, m-a tinut in brate. 
M-am gandit ca trebuie sa fie fericiti toti aceia care in zorii fiecarei zile se trezesc  alaturi de  o prezenta deosebita in viata lor. Ca trebuie sa fie inexplicabil de linistiti, o pace care ar trebui sa ajunga pentru tot restul zilei pentru ca mai apoi, noaptea, sa se regaseasca din nou, pentru a se imbratisa unul pe altul si pentru a fi, la randul lor, imbratisati de noapte. 
Am inceput aceasta toamna atat de altfel... intr-o liniste atat de delicata. 

3 Septembrie
Vama Veche. Primul rasarit vazut in acest inceput de anotimp. 
Mi se construiesc imaginile acelei nopti intr-o armonie perfecta. 
Briza era linistita, suficient de puternica cat sa duca valurile la dans. Lampioanele impanzeau cerul, atat de multe dorinte pe care nu mi le-am pus. Stateam pe coasta si fumam, priveam lumina care creiona cu intensitate conturul statiunii. Erau stele dar nu-mi amintesc sa fi vazut luna, poate ca nici nu era. Ma simteam nostalgica. Ma gandeam la tine dar mai mult ma gandeam la acasa. Poate ca, int-o oarecare masura, e acelasi lucru. Imi era dor de casa asa cum o sa-mi fie cand o sa ma aflu mult prea departe sa ma intorc. 
Mai tarziu, dansez usor ametita, ma simt libera, undeva la mare departare de problemele cotidiene, intr-un loc unde distanta dintre noi doi nu-mi mai apasa atat de tare cele mai sensibile corzi. Pare ca, pentru cateva minute te las in urma. E o eliberare ciudata sau poate este doar un gol pe care doar seri ca acestea l-ar putea umple. Un gol pe care nu stiu daca-mi permit sa-l am fiindca stim amandoi, Vama Veche nu poate sa fie decat ceva trecator. Muzica se opreste la un punct, tigarile se termina, alcoolul se scurge din sticle si oamenii pleaca. Unii spre alti oameni, altii spre ei insisi...Eu ? Spre o noua viata. 
Dar sunt pe cale sa vad rasaritul. Imi umplu constant palemele de nisip si vorbesc despre tine, despre oamenii din viata mea pana cand mi se scurge tot nisipul printre degete si toate lacrimile din ochi. 
Vreau sa cred ca asta a fost ultima data cand am plans din cauza ta, sau mai bine spus, din cauza amintirii tale. Stiu ca e timpul sa te las in urma, a trecut deja prea mult, am scris destule pagini, 
m-am gandit de un infinit de ori, concluzia este mereu aceeasi. E momentul sa ramai acolo unde esti acum, in trecut. 
M-am simtit bine, eliberata de multe presiuni pe care le-am tot adunat, nu mai plansesem de mult, nu mai vorbisem de si mai multa vreme cu cineva despre noi. Despre ceea ce am fi putut sa fim. M-am intors acasa mult prea tarziu, am dormit mult prea putin dar soarele, iesind din mare ca o sfera, aceeasi pe care, de acolo de unde erai, o vedeai si tu, a inlocuit orice necesitate fizica. 

Intr-o cu totul alta noapte, eram din nou cu C. Strazile erau goale, umblam bezmetici tinandu-ne de mana. Mi s-a facut frig, m-a tinut in brate. Probabil una dintre ultimele dati cand urma sa-l mai vad, poate chiar ultima. Cine s-ar fi gandit ca acest lucru ma va intrista atat de tare ? Poate ca fericirea are, adesea, un pret mult prea mare. O sa continui sa ma intreb ce anume imi lipseste, unde gresesc si de ce afectiunea si grija par a nu fi destul pentru altii. De ce finalurile sunt atat de lipsite de ingaduinta sau de ce sunt eu atat de nepriceputa in a le intelege...

Ascunsa

Another 21

"We love just once in a lifetime. And spend the rest of our lives looking for something similar."

Am crezut ca se vor strivi blocurile de asfalt, sub apasarea unui cer atat de sumbru, de un gri impersonal, un cenusiu care, candva, avea o menire: sa-l inspire pe Baudelaire, Verlaine, Rimbaud si Bacovia.
Ti-am spus vreodata cat imi place poezia ? Cred, insa, ca nu am avut sansa caci,  in zilele noastre aflate inca departe de maturitate, de rutina si nejustificata tristete, nu obisnuiam sa ma adancesc in acest tip de scrieri. 
Asa ca n-as fi avut cum sa-ti spun ca, daca mi-era dor de tine si crede-ma ca ma cuprindea adesea acest sentiment inconfundabil, generat de o absenta prea lunga, ma adanceam in tot felul de poeme.
Sute de versuri fara sens pentru minte imi amorteau inima plictisita de emotii carora nu le puteam da nici glas, nici forma. Citeam si ma gandeam la tine, dar nu asa cum te gandesti la o simpla intamplare, la o zi, la un om, ci asa cum te gandesti la ceva ce gasesti in tine insati si tot cauti sa intelegi de unde vine aceasta traire haotica si incotro se duce. Asadar, n-ar fi lipsit de rationament sa afirm ca, citind scrierile atator indragostiti nefericiti, te simteam in sinea mea de parca m-as fi nascut cu tine acolo. De parca tu si eu nu suntem doua entitati separate, doua destine care s-au intalnit si s-au separat tot asa de neasteptat, ci parea ca ne-am gasit ca doua litere in acelasi cuvant, din acelasi vers, din acelasi poem, din aceeasi iubire. 
Inevitabil, n-am putut decat sa ramanem asa pentru tot restul eternitatii si sa ne strecuram mai apoi printre bataile de inima care, satule de neajunsurile lumii reale s-au retras intr-un spatiu ceva mai vast, mai deschis posibilitatilor, in care suntem cu totii impliniti si neimpliniti deopotriva.

Dar nu, n-am apucat sa vorbim niciodata despre poezii. 

Cat de inexplicabil mi se pare ca acest cer s-a decis sa fie azi asa cum a fost si in acel 21 august al fericirii noastre. 
Ce a mai ramas din firea mea vesnic inclinata spre melancolie n-a putut sa nu gaseasca in aceasta simpla coincidenta un inteles aparte. Pare ca natura tine sa-mi aminteasca de noi cei de atunci, poate ca racoarea s-a strecurat intentionat in acest sfarsit de august ca sa celebreze amintirea noastra. Caci atunci a fost, asa cum poate-ti amintesti si tu, frig. Totusi, as putea sa numesc acea zi una dintre cele mai calduroase clipe ale vietii mele. O amintire pe care mi-am cladit-o in inima asemenea unei statui, un edificiu adus unei iubiri care a inceput in mine insami si pe care nu am reusit inca sa o sfarsesc. 
De aceea chiar si acum imi place sa ma gandesc in detaliu la copiii care obisnuiam sa fim, la prietenia noastra desavarsita, lipsita de constrangeri si temeri, la discutiile noastre purtate pe malul marii, legate de teme pe care le-au dezbatut toti filosofii lumii. Eu eram insa interesata de ceea ce ai fi putut sa-mi povestesti tu iar tu ai fost, probabil, intrigat de ceea ce as fi putut sa-ti marturisesc eu...
Am pastrat bratara, am continuat sa insemnez in jurnal toate aceste lucruri si multe altele, dintr-o dorinta de a ma elibera de sub povara unor sentimente pe care nu le pot lasa decat sub tacere, caci nu au sens si nici loc in aceasta lume, dar si din teama ca, daca n-as continua sa-mi amintesc ziua aceasta iar si iar, as incepe sa uit..
Cum se simtea nisipul, cat de tare batea vantul, ce forta distrugatoarea pareau sa aiba valurile...ce pace sublima paream sa traim noi. Uitarea ar fi, poate, tot ce mi-a mai ramas. Singurul pas spre a te lasa, in sfarsit, in urma. Dar ce ar mai ramane din mine, daca n-ai mai fi tu ? 
Nu stiu daca te voi mai strange vreodata in brate sau daca am sa te mai vad si nu stiu nici cand sau daca ma voi opri din a simti pentru tine lucruri atat de intense dar, scriind despre noi, despre ce-am avut, face ca iubire aceasta, sustrasa de langa mine atat de repede, atat de violent, sa persiste intr-o lume care insista s-o distruga. 
Nu sunt pregatita sa pasesc in viitor, intr-o zi de 22 august sau in oricare alta, fara sa slefuiesc cu aceste cuvinte pe care le mai am monumentul cladit din amintiri si sperante.
Imi este dor de acel 21 august, de tine dar mai ales de mine insami, de ceea ce puteam sa fiu in preajma ta. Mi-e dor de toate lucrurile pe care ti le-am spus si pe care acum nu le mai pot impartasi cu nimeni si ma scufund sub presiunea tuturor acelora pe care as vrea sa ti le zic dar nu mai pot, ramanand acest vesnic obstacol, linistea apasatoare dintre noi.

Ascunsa

29 iulie

" Growing apart doesn't change the fact that for a long time we grew side by side; our roots will always be tangled. I'm glad for that. " - Ally Condie

29 iulie 2017

Ziua ta de nastere. Costinesti. O alta vara petrecuta in absenta ta. 
Mi-ar fi placut sa-ti vad ochii fara sa spun neaparat ceva, sa simt doar bucurie, un straniu sentiment de fericire pentru ca, int-o lume atat de mare, in acelasi timp cu mine, intr-un oras oarecare dintr-o tara oarecare s-a intamplat sa te nasti si tu. 
2 ani mai tarziu m-am nascut si eu iar peste alti 15 ni s-au intersectat drumurile pentru prima oara. 
Pare o perioada atat de lunga si cat de nejustificata este senzatia ca toti acesti 15 ani petrecuti fara certitudinea ca te "esti" s-au macinat in valtoarea timpului atat de tare incat nu-mi mai amintesc nimic pe care sa-l pot numi semnificativ.  Dupa aceea, ai ramas doar tu si tot ce a urmat in viata mea a avut vesnic aceasta unica si desavarsita amprenta: cea a existentei tale. 
Pot spune ca mi-as fi dorit sa fiu acolo, fara cuvinte, doar o prezenta linistita si adancita in fericirea ca, in ciuda tututor dificultatilor pe care le-am intampinat, soarta a vrut sa ne intalnim intr-una din verile tineretii noastre. 
Si ce frumos a fost... 
Tot in acea vara ne-am adancit taliple in nisipul Costinestiului si palmele una in cealalta, hoinarind impreuna de parca aveam la dispozitie cel putin toata viata. 
Acum, diverse evenimente s-au izbit intr-o maniera ciudata, hazardul a decis sa fiu din nou in Costinesti, intr-o zi cu o semnificatie aparte, caci pe-atunci ai aparut pe lume si mi-ai schimbat, fara sa vrei, intrega existenta. 

Nu stiu unde erai tu, ce faceai sau cu cine. Sper ca ai fost fericit. Ca esti. 
Uneori ma intristeaza sentimentul ca e posibil sa traiesti o fericire aparte in ciuda faptului ca eu nu mai pot sa fiu acolo si pentru ca, desi uneori am momente de pace si multumire, nu le pot numi clipe fericite, fiindca tu nu ai facut parte din ele. 
Dar alteori ma eliberez de toate aceste constrangeri egoiste si nu pot sa-ti doresc decat o viata plina de impacare. Cu sau fara mine, meriti o existenta lipsita de dor, singurate si tristete, nu pentru ca ai calitati exceptionale, nu pentru ca esti mai bun decat alti oameni, ci pentru ca dintre toate fiintele de pe lume, eu te iubesc pe tine, iar asta este un motiv suficient. 
In aceasta zi pierduta in mrejele verii mi s-au pierdut privirile printre lampioane si stele ca mai apoi sa se izbeasca de o luna plina si sa-mi revina inapoi pe pamant, spre apa care tremura reticenta si pe care vantul, intr-o furie domolita de blandetea noptii, o mai izbea de digul pe care ma aflam cu picioarele incrucisate, cu inima amortita, cu gandurile vesnic spre tine.
O priveliste desprinsa din delicatetea lumii dar pe care n-am putut decat s-o inregistrez pe retina caci inima mi-era prea plina de dor, prea incremenita de absenta. Ce sens are toata frumusetea lumii daca nu poti s-o privesti cu cine trebuie ?
Eram in prezenta unei persoane pe care doream s-o intalnesc de acum cinci ani. Un om pentru care am sentimente deosebite dar nedefinite, cineva de care imi pasa si cu care mi-ar fi placut ca lucrurile sa decurga putin diferit. L-am strans in brate cu drag, l-am sarutat cu dor, l-am parasit cu tristete. Mi-as fi dorit sa fie ceva reciproc si unic, sa pot sa ma simt eu insami fara teama sau resentimente dar, desi toate aceste lucruri au lipsit, sunt multumita ca am reusit sa-mi clarific anumite trairi...
sa-mi dau seama ca, dintre toti oamenii la care s-a intamplat sa tin, tu ai ramas unica mea melancolie, nebunia mea suprema.

Ascunsa

To me

"I’m not tragic these days, I don’t weep, but I feel alone, bewildered, far from you, far from everything — nothing has any meaning." - Simone du Beauvoir

Cu cinci ani in urma, am scris pentru prima oara. 
Dintr-o durere mica, s-a nascut o dorinta mare, mai mare decat mine, decat toate emotiile pe care am reusit sa mi le transpun vreodata pe hartie, decat orice poveste pe care am trait-o de atunci. 
Am scris pentru mine, despre mine si mai tarziu, despre noi. 
De prea multe ori am ramas fara echilibru, mi-am lasat pasii sa urmeze drumuri care urmau sa nu duca nicaieri, doar fiindca n-am stiut cum sa stau pe loc. Pe aceleasi drumuri m-am si ratacit si nu am mai gasit nicio ramura de mesteacan pe care s-o iau drept reper spre o viata mai buna, sau spre mine insami. 
Am gasit, totusi, cateva randuri goale pe care le-am umplut cu ganduri pe care n-am reusit sa le spun nimanui iar alteori, cand apasarea era asa de puternica incat strivea insasi cuvintele ce mi se involburau in minte, le-am umplut cu tacere. 
Au fost cinci ani in care s-au intamplat multe, in care s-a schimbat tot ce obisnuia sa-mi fie familiar, in care m-am transformat in aceasta versiune a mea, in care se afla blocata inima unei fete de 13 ani, inima care pare sa nu mai gaseasca drumul maturitatii, al unei intelepciuni spirituale despre care a tot citit de-a lungul acestor cateva sute de zile...  
Am ramas tematoare si confuza, cu zile in care ma adun din mine insami doar dupa ce-mi revars tot tumultul de idei, dezamagiri si visuri in acest univer creat din si pentru mine. 
In serile cand nu am stiut ce sa mai spun despre mine, am vorbit despre o prima dragoste al carei capat nu-l mai pot gasi, in mrejela careia m-am incurcat atat de tare incat eliberarea imi pare doar un termen din dictionar, nimic ce pot, intr-adevar, atinge. 
Iar alteori, mi-am insirat adolescenta plina de urcusuri si coborasuri, mici realizari personale, tulburari emotionale, cateva plimbari, cativa oameni care au ales un cu totul alt drum, pe care n-am sa-i mai intalnesc dar despre care voi mai gasi intotdeauna inca un lucru sau doua de spus pentru simplul fapt ca, in constinta mea, prea putine lucruri se termina cu adevarat. Pentru ca sunt un om sensibil. Inca de cand am deschis ochii pentru prima oara. 
Realitatea care mi-a fost prezentata inca de pe atunci m-a dezamagit in moduri pe care doar
scriindu-le am reusit sa le accept. Sunt o fata mica, mai mica decat este orasul asta in tot universul. 
Mi-a placut sa visez si sa scriu despre asta si despre tot ce mi-as fi dorit sa strang in brate, dar nu s-a putut pentru ca viata are propriile sale reguli, fiindca iubirea este...ceva ce nu stiu sa definesc dar despre care trebuie sa scriu din cand in cand, ca sa-mi recapat un oarece sentiment de identitate. O adolescenta pe care nu sunt sigura ca mi-ar placea s-o recitesc peste ani dar care presupun ca-mi va lipsi, pentru simplul fapt ca e frumos sa fii tanar, in ciuda tuturor lucrurilor care par un pic prea grele. 
Sunt cinci ani si mai urmeaza, poate, inca multi altii... Despre care trebuie sa scriu, ca sa ma linistesc, ca sa imi dau seama, la capatul unei zile aflate inca departe, cine sunt eu si de cine-mi este inca dor.

Ascunsa

Ti-as spune

" You will always be my forever. "

Mi se deruleaza in minte tot felul de ganduri pe care imi imaginez ca, intr-o buna zi, le voi scrie sau ti le voi spune. 
Stiu ca imi e imposibil de atins oricare dintre aceste dorinte tainice pentru ca sa-ti vorbesc nu mai are sens iar sa scriu a devenit, acum, prea greu, caci nu vreau sa ma mai gandesc...la tine, la mine, la acel vechi si de mult uitat "noi" . Nu vreau sa ma afund in mine insami si sa recunosc ca toate aceste emotii pe care le ascund sub pudra si nopti pierdute in incercari de a trai " fericirea" sunt, intradevar, ale mele. 
Nu mai consider a fi necesar sa-mi vorbesc, sa-mi las mie insami o amintire a tot ceea ce sunt azi, a tot ceea ce nu am reusit sa fiu dar, as vrea sa stii ca, daca as putea sa cer orice din intreaga lume, 
n-as vrea decat sa stau cu tine undeva pe malul unui ocean sau poate chiar aici.. pe malul marii noastre, si sa-ti spun...
Despre cum m-am simtit in fiecare clipa in care n-ai fost langa mine, despre cum ploua torential de ziua mea de nastere pe care imi inchipui ca ai uitat-o si despre cum stateam acolo, pe scari, cu un brat de flori in mana gandindu-ma la tine si la ce as fi fost eu, daca n-ai fi fost tu. 
Sa-ti descriu prin cuvinte inexistente inca tot ce mi-am imaginat ca o sa traiesc pana acum si tot ce obisnuiam sa sper ca voi trai. Despre stresul asta care pare cel putin interminabil, sa-ti povestesc in detaliu cum, de-a lungul timpului, mi-am fixat obiective si cum am reusit sa ating cateva din ele fara sa simt insa nicio bucurie, nicio satisfactie sau multumire de sine. Si despre cum cativa oameni care pretind ca le pasa afisau o asa zisa fericire  despre care eu nici nu voiam sa aud... cand tot ce doream sa fac era sa fug departe, prin cea mai singuratica padure, pe cea mai negasita plaja  si sa te aflu acolo, pe undeva. M-am gandit, in tot timpul asta, la ce ai spune tu, despre mine, despre ce am facut si despre ce nu am facut. Despre cum am mers inainte, chiar daca mi-era inima, si gandul, si viata atat de inapoi la tine. 
Asadar, daca mai aveam sansa sa ne regasim, ti-as fi spus despre tot ce mi s-a parut nedrept, cum incercarile mele de a ma schimba nu au avut un rezultat permanent si cum, in orice situatie m-ar arunca viata, tot spre tine mi-as indrepta privirea. Esti, poate, o ancora pentru mine insami caci, atunci cand nu mai stiu ce fac, cand nu mai stiu ce sa fac, unde sa ma duc, cum sa mai scriu despre noi, ma gandesc la tine. Nicio fericire nu a mai avut sens de cand n-am mai putut sa o impartasesc cu tine si nicio tristete n-a mai avut capat. Iar alteori, nu voiam sa-ti spun nimic. Caci ar fi fost suficient sa vedem cum rasare soarele din cele mai linistite valuri ale marii, liniste pe care eu n-am mai regasit-o in mine inca de pe atunci.. 
N-am mai vorbit cu nimeni dar ti-as spune ca am incercat sa iubesc. Pe altii, uneori chiar si pe mine. Niciuna din incercari nu mi-a adus fericire, ci m-a impins poate catre o dezamagire chiar mai mare. Poate ca nu am cum sa pacalesc pe nimeni, poate ca nicio iubire n-are sa ma bucure, cat timp n-am sa ma recapat dupa cea pe care ti-o port tie. 
Esti tu, in zilele cele mai bune si cele mai rele, in haosul mintii, in confuzia inimii, pe strada pe care te-am vazut in a cincea zi a acestei luni, dupa atatea sute de zile de distanta, pe strada care a incremenit la tacerea noastra, caci nu s-ar fi gandit ca va ajunge sa ne mai auda, de acum, doar pasii...
Insa cel mai mult ti-as spune ca  am incercat sa ma schimb, sa te las in urma, sa las in trecut ceea ce eram cu tine si ca n-am reusit sa fac nimic. 
Imi lipsesti si-mi lipsesc si eu, in zilele cand sa traiesc cu mine insami nu parea atat de dificil, cand acceptam ceea ce eram.
As fi vrut sa-ti spun toate astea si multe altele pentru ca, in afara de tine, nu mai am pe nimeni, chiar daca nici macar tu nu mai esti. 

Ascunsa

O sa mai trec, vreodata, pe aici?

" I didn't realize it, but the days came along, one after another, and then two years were gone, and everything was gone, and I was gone. " - F. Scott Fitzgerald 

O sa mai trec, vreodata, pe aici ? 
Adresez fara incetare vietii aceasta simpla si retorica intrebare, cu speranta ca poate, pana la urma, va schimba raspunsul..
Intr-adevar, peste o multime de ani, mai multi decat imi pot imagina azi ca voi trai, voi iesi din casa si voi merge, cu pasi marunti, spre nicaieri... Sau cel putin, asa-mi va comunica ratiunea, ca nu ma indrept spre niciunde, ca nu fac nimic. Dar acel supra om care dainuie in interior, care ne separa, parca, de propria noastra fiinta, o umbra blocata intre inceput si sfarsit, va stii mai bine sa-mi conduca trupul lipsit de tarie spre locul unde, candva, mi se odihnea inima.
Dar voi mai fi, oare, eu ? 
Voi recunoaste, desigur, scarile. 
In tainica scurgere a acestor ani m-am surprins, adesea, contempland asupra lor, asemuite cu un simbol al unei stabilitati pe care am incercat, probabil, s-o tot gasesc.
 In ciudata intortocheare a gandurilor, mi-am gasit mereu ragaz sa privesc scarile, cu mintea si poate, uneori, cu sufletul. Intr-un loc in care am intrat mereu altfel, imaginandu-mi ca sunt, de fapt, aceeasi, treptele au ramas pe loc. 
Prima mea urcare pe aceste scari gri, indiferente la trecerea timpului, la trecerea mea, mi s-a parut un moment emblematic, asa cum, pe parcursul vietii sunt putine astfel de intamplari, atat de simple dar carora tu le atribui un inteles aparte. O importanta pe care ti-o dezvalui doar tie insuti, caci cine altul decat propriul tau sine ar putea sa descifreze, intr-o actiune atat de comuna ca urcatul unor scari, o conotatie atat de diferita, aproape poetica ?
 Cred ca mi s-au introdus in constiinta ca un fel de martor..caci mi-au simtit primele emotii specifice fiecarui inceput si unei varste caracterizate prin sentimente frivole, pentru ca acolo am crezut ca 
m-am indragostit pentru prima oara, chiar daca anii mi-au demonstrat ca ma inselasem. Fiindca uneori, cand era foarte cald, ma asezam pe ele asa cum, de mult, bunicul se aseza si el pe treptele lui, ca sa ne bata soarele chiar pe crestet, iar cand era frig, tot pe ele urcam, dar in sens invers si cu pasi grabiti, incurajata de caldura ispititoare ce avea sa ma cuprinda la capatul lor. 
Uneori le coboram scufundata-n ganduri, adancita-n mine insami, prabusita intr-o valtoare a vietii care m-a inghitit, parca, cu totul. Iar treptele au memorat tineretea mea, ca a altor mii de elevi care s-au perindat si ei, asemenea mie, prin aceste locuri ferecate, parca, intr-o clepsidra mult prea mica pentru cat de multi am fost noi... 
Si cand era septembrie, le coboram cu un entuziasm care mi se simtea, poate, pana in degetele picioarelor cu care merg, fiindca acolo, la vechea poarta a scolii, ma astepta un anume el. S-a schimbat, acum, si poarta, asa cum ne-am schimbat si noi... Si s-a pierdut amintirea acelui septembrie, dar mi-a ramas entuziasmul inclestat in scari. 
S-au tot inscris in paginile acestei unice vieti fel si fel de zile, pe unele le-am uitat pentru totdeauna, pe altele mi le amintesc cu asa de multe amanunte incat am impresia ca am uitat ani intregi  doar ca sa pot rememora in tihna aceste cateva zile care au facut diferenta. 
Si daca voi uita tot ce am simtit in aceasta parte din viata mea, daca mi se va asterne peste ochi un val atat de gros incat, uitandu-ma inapoi, n-am sa ma mai pot distinge printre sutele de elevi care au pasit pe acolo in acelasi timp cu mine...daca din aceasta copila cu visuri prea mari si cuvinte prea mici va mai ramane in memorie doar un nume si-o prima poveste de dragoste ratata, sper ca timpul sa nu darame, totusi, scarile, mai solide decat tineretea mea, decat viata insasi. 
Pentru ca, daca am sa ma mai intorc vreodata pe acolo.... vreau sa ma caut pe mine .
Daca am sa inchid ochii, nazuiesc sa vad camasa alba si buclele a caror lungime s-a tot schimbat in decursul anilor dar a caror culoare a ramas la fel. Vreau sa-mi inchipui ca ma vad alaturi de singurii oameni pe care indraznesc sa-i numesc prieteni si pe care destinul i-a pus, printr-o fericita intamplare, pe aceleasi scari cu mine. Daca vreodata ma voi intoarce, vreau sa caut copilul ce-am fost si copilul ce sunt si care se duce si el, fara sa stie unde si fara sa fie intrebat daca vrea.  Sa-mi observ primul zambet si primele lacrimi, si cele mai bune carti citite, si cele mai frumoase iubiri povestite, caci toate au fost, de altfel, tot acolo, pe langa scari. Si primele ninsori, si primii mei ani de trezire, de o dureroasa si mult prea frumoasa trezire... la adolescenta, la viata, la sine. 
De-ar fi sa descriu toti acesti ani, s-ar goli lumea de metafore si de lacrimi si toata tineretea ei s-ar regasi, cumva, in scrierea mea.  
Am avut, cu adevarat, de toate chiar daca, uneori, am simtit ca am prea putin.
Prietenie, iubire, visuri, zambete, felurite povesti, unele sfarsite, altele inca aici..dar toate cuprinse in aceasta unica si irevocapila experienta numita, nici mai mult, nici mai putin, liceu.
Si daca m-as putea intoarce as face-o cu mult mai mult drag. As face parca mai mult, parca mai bine dar cine poate stii in ce directie mi-ar fi luat-o viata, poate ca acesta a fost drumul meu, de la inceput pana la sfarsit. Poate ca sunt aceasta asupra careia meditez azi datorita aceleia care obisnuiam sa fiu ieri..si cu o zi inainte si cu multe alte zile in care un singurul lucru a ramas intact si, de altfel, desavarsit, urcatul meu pe scari. 
Imi placea sa-mi privesc picioarele in fiecare zi cand era mult prea dimineata pentru a trai, pentru ca in clipa aia constientizam cu o raceala absurda, venita parca din afara mea, ca e o clipa prezenta, o adunare de cateva secunde pe care nu le voi mai recupera. Aceast straniu gand care ma invaluia de fiecare data ma invelea intr-o stare de subita tristete pentru ca stiam atunci, cand inca mai aveam timp, cum stiu si acum, cand s-a terminat cu adevarat, ca o sa-mi lipseasca. Ca o sa-mi fie dor de oamenii de care viata, in calatoria ei nebuna si neiertatoare, ma va desprinde. De profesorii care vor imbatrani, asa cum au facut si orele pe care, odata, le petreceam impreuna. 
Insa cel mai trist si insuportabil gand e acela ca imbatranim si noi, cei mai tineri de pe scari. Ca viata ne face adulti cand abia invatam sa  fim copii, ca ne-am facut mari si ca incepem sa ne uitam la noi insine asa cum au facut-o parintii nostri, vazandu-ne inaltati si tot mereu altfel. Ne uitam si noi cu aceeasi tristete cu care se uita si ei, caci ce poti sa faci, ca sa incetinesti timpul, si lumea ? Cum sa-ti scrijelesti pe zidurile fiintei cu o precizie nedefinita asa de multe zile, si asa de multe ganduri?
Iar daca ma voi intoarce vreodata, voi mai fi, oare, eu ?
Voi fi o alta, poate mai buna, poate mai adancita in problemele vietii, dar niciodata nu voi mai fi aceasta - acea- versiune a mea, care sa se poata aseza pe scari, in linistea copilariei, vegheata de galagia scolii. Galagia tuturor acestor copii care cu timpul vor deveni asa de seriosi incat si linistea li se va parea asurzitoare. Copiii care am fost noi si care au terminat, pentru prima si ultima oara, liceul. 

Ascunsa